BLESTEM ASUPRA FAMILIEI IMPERIALE DE HABSBURG
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de esuceveanu in 2012-11-29 22:02
La sud de Portul Dubrovnik (Croaţia), la câţiva km în largul Mării Adriatice, se află insula Lokrum (Lacroma), situată în Marea Adriatică, cu o suprafaţă de aproximativ 200 hectare, cunoscuta şi sub numele de „insula regilor”. Insula a fost menţionată încă din anul 1023. Denumirea de „Lokgrum” are la origine cuvântul latin „acrumen”, care însemnă fruct acru şi se crede că ar putea proveni de la tradiţia locală de a se tot aduce, aclimatiza şi cultiva pe insulă cele mai diverse plante exotice din diferite zone ale mapamondului. Tradiţia a devenit cunoscută în vremea Republicii Dubrovnik.
Pe această minunată insulă, a fost înălţată în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, cu sprijinul Vaticanului, o mânăstire creţtină romano-catolică, care putea primi până la 90 de călugări. Vreme de aproape două veacuri, călugării acestei vechi mânăstiri au dus multă vreme o viaţă tihnită, feriţi de numeroasele şi marile tragedii ale Europei, în primul rând epidemiile şi războaiele.
Dar… la un moment dat (prin 184…), insula Lacroma inclusiv mănâstirea, a fost vizitată pe neașteptate, de către regele Ludovic I - al Bavariei proprietar al Insulei şi frate al arhiducesei Sofia, mama Împăratului Franz – Iosef al Austriei), care după un sejur de doar câteva zile, a dispus imperativ trupelor militare care-l însoţeau, să-i evacueze imediat pe călugări şi să demoleze mânăstirea, pentru a se construi pe spaţiul acesteia imobile pentru odihnă şi agrement (exclusiv pentru capetele încoronate din familia Habsburg, rudele şi invitaţii lor, dar… cum spuneau oamenii din zonă, într-un… “loc de dezmâţ“.
Disperaţi, după evacuarea din propria lor mânăstire, călugării rămaşi… pe drumuri, s-au adunat în oraşul Dubrovnik din vecinătate, unde la marginea unei păduri, au oficiat, o slujbă religioasă, sub cerul liber şi după ce s-au rugat marelui şi bunului Dumnezeu, să-i sprijine pentru a trece mai uşor prin această grea încercare, după care l-au… implorat pe Dumnezeu să-i pedepsească aspru pe cel/cei care a/au desfiinţat lăcaşul religios şi i-a alungat de pe Insulă, pe toţi cei care aveau şi vor avea sub stăpânire Insula Lacroma, sau se vor bucura bucura de şederea lor acolo.
Primul care făcuse uz de această insulă a fost Arhiducele Maximilian Ferdinand de Habsburg, viitorul Împărat al Mexicului, care şi-a construit aici un palat, în anul 1859, înconjurată de o grădină superbă cu plante deosebite, care a constituit viitoarea grădină botanică înfiinţată oficial peste un secol (1959) şi unde astăzi se pot admira diverse plante specifice zonelor sudice, dar şi soiuri de vegetaţie originare tocmai din Australia ori America de Sud. Actuala grădină botanică din insula Lokrum este prezentată astăzi “la pachet”, cu o rezervaţie naturală silvică specială (pădure şi vegetaţie), constituind astăzi o replică la superba grădină botanică din Dubrovnik (Arboretum din Trsetno), catalogată ca fiind una dintre cele mai frumoase din lume.
În continuare, vreme de peste o jumătate de veac, teritoriul aceastei insule (şi se pare inclusiv fostul locaş de rugăciune), a avut drept proprietari mai multe capete încoronate, ori numai în curs de încoronare (arhiduci ai Austriei), care s-au folosit de ea după cum le-a poftit inima, mai toţi însă sfârşind tragic, prin moarte violentă.
Se crede astfel, că Dumnezeu i-au ascultat pe călugării alungaţi odinioară din Lacrona şi i-a pedepsit pe mândrii habsburgi, pentru multele nedreptăţi şi marile abuzuri săvârşite de aceştia de-a lungul celor şapte secole de domnii, multe dintre ele absolut samavolnice.
După cum se ştie, încă din secolul al XII-lea, habsburgii deţineau în Europa o poziţie foarte importantă, iar vreme de 700 de ani, au dominat ţările din jur, au tot purtat războaie, au făcut o diplomaţie şi o politică generală foarte agresivă, au exercitat numeroase şi diferite presiuni, iar prin căsătoriile lor bine gândite şi-au extins treptat influenţa, asupra teritoriilor anexate, fără ca adversarii să le poată face o adevărată şi eficientă concurenţă .
După numai câţiva de ani de folosire discreţionară a insulei Lacroma, în special de către Familia Imperială Habsburgică şi protejaţii acesteia, în scopuri absolut private, dar mai cu seamă de către membrii familiei împăratului Franz Iosef, în familia acestuia au avut loc mai multe şi mari tragedii, care au condus în cele din urmă chiar la prăbuşirea Imperiului Austro-Ungar deci şi a dinastiei Habsburgilor la finalul Primului Război Mondial, după cum urmează :
- Împăratul Maximilian de Habsburg al Mexicului, a murit în anul 1867, executat la Queretaro din Mexic, de către revoluţionarii mexicani.
- Apoi, Regele Ludwig al II-lea al Bavariei şi el cu rudenii în familia habsburgilor, numit
în epocă “Regele Nebun”, nepot al fostului rege Ludovic I al Bavariei, suferind de demenţă (ca de altfel şi fratele său mai mic prinţul Otto), cuprins de una dintre crizele sale, s-a sinucis în anul 1886, înecându-se apele lacului Stemberg din vecinătatea castelului său de la Berg, unde fusese “arestat la domiciliu” de o grupare de complotişti, în frunte cu Principele Luitpold, frate al tatălui său şi unchiul lui, care a devenit apoi Regent al Bavariei.
La tronul Bavariei i-a urmat apoi (teoretic) fratele său Principele Otto, dar având în vedere antecedentele sale medicale, mult mai grave decât ale lui Ludovic al II - lea cum am spus, doar sub regenţa lui Luitpol (Leopold), care a rămas în funcţia aceasta până în preajma Primului Război Mondial.
- Prinţul moştenitor (al tronului Austriei) Arhiducele Rudolf, fiul al împăratului Franz Josef şi a împărătesei Elisabeta, s-a sinucis în cursul nopţii de 30 - 31 ianuarie 1889, în Castelul (de vânătoare) de la Mayerling, după ce în prealabil a ucis-o pe aleasa inimii (amanta), tânăra baronesă şi artistă Vetsera, după ce i se refuzase de către tatăl său, acceptul căsătoriei cu ea. După această mare tragedie, pe locul castelului de vânătoare de la Mayerling s-a înfiinţat/instalat o mânăstire.
- Apoi împărăteasa Elisabeta a Austriei (zisă şi Sissy), soţia împăratului Franz Josef şi regină a Ungariei, a fost asasinată (prin înjunghiere) de către un… dement (italianul Luigi Luchieni), la data de 10 septembrie 1898, în faţa Hotelului “Beau Rivage” din Geneva.
- La aceste decese, s-ar mai putea adauga şi moartea dubioasă a arhiducelui Victor Karl Ludwig, frate al împăratului Austro-Ungariei Franz Joseph.
- În sfârşit, dar nu şi în cele din urmă, ultimul membru al dinastiei habsburgice, care mai stăpânise insula Lacroma care ajunse la o faimă sinistră, ca pe un fel de feudă din trecute vremuri, fusese Arhiducele Franz-Ferdinand von Habsburg. Acesta devenise moştenitor al tronului Imperiului Austro-Ungar, ca urmare a sinuciderii Arhiducelui Rudolf.
Arhiducele Franz-Ferdinand a căzut victimă în urma atentatului de la Sarajevo (Bosnia-Herţegovina) ce avusese loc în ziua de 28 iunie 1914 şi pus în aplicare de către sârbul Gavrilo Princip, atentat care se numără printre cele mai importante asasinate şi săvârşite în era noastră, care a condus direct la începerea Primului Război Mondial, inclusiv la destrămarea Imperiul Austro-Ungarei şi care a schimbat ăn mare măsurăl configuraţia statală a Europei de până atunci.
Arhiducele Franz-Ferdinand se afla alături de soţia sa Sofie, Ducesă de Hohenberg, soția (morganatică) a Arhiducelui, în jurul orei 1130, într-un autoturism, oferit de o oficialitate locală (contele Harrach), în trafic pe străzile din Sarajevo, către Spitalul din Sarajevo, obiectiv aflat pe lista de vizite din oraş, însă Sojka Leopold şoferul ceh al contelui, greşise strada şi a oprit pentru a se întoarce.
Destinul a făcut ca în locul în care şoferul executa manevra de întoarcere se afla “întâmplător” şi atentatorul sârb Gavrilo Princip, agent al sinistrei organizaţie teroristă sârbă numită “Mâna Neagră”, organizaţie care asasinase la Belgrad cu câţiva ani în urmă (1909) şi pe Regele Serbiei, Milan Obrenovici, alături de soţia sa regina Draga Obrenovici.
Profitând de acest prilej, apărut la puţin timp după ce grupul de atentatori ratase un alt atentat anterior (cu grenade), asupra Prinţului Moştenitor, acesta a folosit prilejul nesperat, a scos imediat pistolul şi a împuşcat mortal de la 1,5 metri pe ambii membrii ai cuplului imperial.
Asasinul nu a mai avut însă timp să mai scoată fiola cu cianură pentru a o sparge în gură, căci a fost brusc imobilizat de către oamenii de alături şi de poliţişti şi arestat.
Drept consecinţă, la exact o lună (28 iulie 1914), Austro-Ungaria i-a declarat război Serbiei, ca apoi, la 1 august 1914 Germania să declare război Rusiei iar la 4 august 1914, Anglia să declare război Germaniei şi la 3 august 1914, Germania să declare război Franţei, făcând astfel ca după conflictul declanşat de aceast asasinat, devenit apoi European (Primul Război Mondial).
Automobilul blestemat Cum aflăm dintr-o menţiune a lui Traian Tandin, automobilul (cu număr de înmatriculare A – 11 – 18) aparținând din anul 1913 contelui Harrach, a fost considerat de mulţi istorici ca o “mare purtător de nenorociri”, fiind din acest motiv exclus din albumele auto.
După atentat, ca să scape de maşină, contele proprietar al acesteia l-a făcut cadou generalului Potiorek, dar… de la această dată generalul a renunţat la ea.
De atunci, vreme de 13 ani, autoturismul a trecut, începând cu data de…13 mai, în posesia mai multor persoane, cauzand succesivilor proprietari sau pasagerilor accidente grave, în urma cărora au murit sau au fost răniţi zeci de oameni nevinovaţi.
S-a crezut că blestemul călugărilor din Lacroma se transmisese până şi „automobilului roşu“, care până la data atentatului de la Sarajevo, nu crease nimănui vreo problemă.
Automobilul, model - 1910, robust, elegant şi luxos, fusese construit cu multă migală (la comandă) în Atelierul fraţilor Graf, alături de mecanicul Stift, conform exigenţelor contelui Harrach din aristocraţia imperială. Maşina avea şase locuri: două in faţă, două în spate şi alte două suplimentare la mijloc (pe o strapontină rabatabilă). Automobilul putea depăşi viteza de 55 km/h şi avea capacitatea cilindrică de 5.812 cmc.
Dupa atentat, maşina trecuse cu tot cu şoferul ei, în slujba unui general din Marele Stat Major al Armatei. Sub acest al treilea proprietar, automobilul zdrobise doi ţărani lângă Sarajevo, ca apoi în cursa următoare, la trecerea peste un şanţ, şoferul să fie proiectat din maşină şi să moară. În mai 1916 “ucigaşul pe roţi” condus de un nou şofer, a lovit un car cu boi luând cu acest nefericit prilej viaţa altor doi ţărani şi lăsându-l infirm de şofer.
Un jurnalist, corespondent în Primul Război Mondial, care se deplasase de mai multe ori cu această mașină pe front, menţiona că avusese numai ghinioane de fiecare dată când se urcase în acest automobil.
Al patrulea proprietar este un guvernator al Bosniei proaspăt instalat în funcţie. Acesta a avut parte de patru accidente în doar două luni şi ca să “scape”, mai repede de el îl revinde doctorului Srskish, devenit al 5-lea proprietar. Cum nimeni nu mai vroia să se angajeze şofer pe această maşină, doctorul este nevoit să-ţi conducă singur celebrul „automobil roşu“. Însă la nici jumatate de an, în drum către o petrecere, maşina s-a răsturnat strivindu-l pe medic !
Automobilul roşu a fost, mai departe, vândut unui mare latifundiar bosniac, devenit astfel al 6-lea proprietar. Dar, acest bogat bosniac da faliment în scurt timp, apoi se sinucide.
Al şaptelea proprietar este Peter Svestik, acesta om cultivat, lipsit total de prejudecăţi. Dar, după doar vreo săptămână de la achiziţie, noul proprietar, a pierdut controlul maşinii în timp ce parcurgea o intersecţie şi… acest „automobile al diavolului“ a întrat în coliziune cu o altă maşină, în care se aflaseră 6 persoane, în urma accidentului una murind pe loc şi alte patru fiind grav rănite.
Marcat de acest eveniment, Peter Svestik îl vinde (aproape pe gratis) unui medic rural, dar aflând ce automobil şi-a cumpărat doctorul, majoritatea pacienţilor a renunţat speriaţi la el, acesta fiind obligat a-l vânde în foarte scurt timp.
Cel de al 9 - lea proprietar, un comerciant elveţian, aflând apoi istoria „ucigaşului roşu“, l-a revândut de urgenţă.
Al zecelea proprietar fusese un sportiv, pe nume Bunti, bărbat puternic şi fără frică. În vara anului 1926, acesta pleacase cu maşina într-un tur al Munţilor Dolomiţi. Însă după numai o săptămână, o ştire cutremuratoare a infiorat Viena, căci ziarele din capitala austriacă relatau despre un alt accident produs de „diavolul rosu“, condus de cunoscutul Bunti, care intrând în coliziune cu un alt autoturism, a căzut într-o prăpastie cu cei şase pasageri, care au murit pe loc, mai puţin Bunti, care a decedat însă în ziua următoare.
“Celebritatea neagră” a monstrului pe patru roţi, a ispitit totuşi şi pe un nou (al 11-lea) proprietar, anume pe ungurul Tibor Hirschfeld. Acesta convins fiind că ghinioanele maşinii s-ar trage probabil de la culoarea… “sângelui imperial”, revopseşte caroseria în albastru, înlocuind şi fosta tapiţerie roşie, sperând ca astfel să-l poată revinde la un preţ bun.
La volanul “noului” automobile, proaspăt „renăscut“, Hirschfeld se deplasează la nunta unui amic, oferindu-se să transporte pe alţi cinci prieteni care voiau să participe la nuntă. Se spune ca pe drum, în timp ce noul proprietar povestea pasagerilor teribilele aventuri ale automobilului, când istorisirea devenise mai interesantă, în faţa aparuse alt automobil, cu care intrase în coliziune, astfel patru pasageri şi proprietarul fostului „automobil roşu“ îşi pierd viaţa în mod tragic.
Cum de acea dată, chiar nimeni nu a mai avut curajul să încerce a se folosi de automobilul cu sinistra faimă de “ucigaş”, el a fost expus într-un muzeu după readucerea la starea sa iniţială.
Continuarea blestemului asupra Habsburgilor s-a făcut simţită şi după dispariţia Imperiului Austro - Ungar, o dată cu dinastia de Habsburg, de după Primul Război Mondial .
- Prima victimă de după Primul Război Mondial, a Blestemului în legătură cu Lacroma, poate fi considerat Carol al I-lea. de Habsburg, ultimul Împărat al Austro-Ungariei, devenit… în
anul 1916, “Groparul Austro-Ungariei” care a murit la patru ani de la detronare, în vârstă de numai
34 ani (în Madeira-Portugalia), ca urmare a unei simple pneumonii, după încercase fără success, ani în şir, să revină în Austria, sau în Ungaria, ca monarh constituţional, ori cel puţin ca persoană privată.
- A doua victimă (mai cunoscută), de după Primul Război Mondial care s-a abătut asupra unor membrii din celebra familie de Habsburg, a fost se pare Arhiducele Leo Karl-Albrecht (de Austria). Acesta s-a născut la 5 iulie 1893 în oraşul Pula (în limba croată), sau Pola (în italiană), din Austro – Ungaria, oraş aflat astăzi în Croaţia, care fusese capitala Istriei din Roma Antică şi fusese al doilea fiu al Arhiducelui Karl Stephen de Austria (în germană Erzherzog Karl Stephan von Österreich), fost membru marcant al Casei de Habsburg şi Grand Amiral al Marinei şi a soţiei acestuia, Arhiducesa Maria Theresia - Prințesă de Toscana.
Adaptându-se dezvoltării (în secolul al – XIX) a naţionalismului european, Arhiducele Karl Stephan din Casa de Habsburg-Lorena, a stabilit (în acord cu Cancelaria Imperială), ca această ramură a familiei de Habsburg (ramura de Lorena), să adopte identitatea şi loialitate poloneză desigur în combinaţie cu loialitatea faţă de Familia Habsburg, asigurând astfel Familiei, loialitate faţă de Polonia şi polonezi. Astfel el a urmărit ca cei urmaşii lor să înveţe de la o vârstă fragedă limba poloneză şi a încercat să le insufle acestora sentimente de patriotism polonez.
Arhiducele Karl Albrecht s-a căsătorit cu Maria Klothilde von Thuillières von Montjoye-Vaufrey şi cele două surori mai tinere urmau să se căsătorească cu membrii ai familiilor nobile lituaniene Radziwill şi Czartoryski.
Karl-Albrecht, a devenit astfel, un ofiţer polonez devotat, care nu a renunţat niciodată la loialitatea sa faţă de Polonia, deci nici după Primul Război Mondial, astfel că la 28 aprilie 1939, după invadarea Poloniei de către de către trupele Wermahtului, a murit (în vârstă de 45 ani), ca ofiţer polonez în urma torturilor GESTAPO-ului, poliţia secretă a Germaniei lui Hitler.
- Următoarea, şi se pare ultima, ultima victimă de după Primul Război Mondial, a blestemelor căzute asupra habsburgilor se pare că a fost fratele mai mic al lui Leo Karl-Albrecht, adică Arhiducele Franz Wilhelm (de Austria), sau mai târziu Wilhelm Franz von Habsburg-Lothringen (în limba ucraineană Васильasupra Вишиваний), fost colonel de carabinieri “Sich” în Ucraina (de vest) şi poet, care s-a născut ca şi fratele său tot la Pula Austro-Ungaria (de fapt pe proprietate a familiei din insula Lošinj), la data 10 februarie 1895.
Wilhelm însă..., „sa răzvrătit” şi în locul polonezilor, a preferat mai curând să se identifice cu ucrainenii, de fapt rivali tradiţionali ai polonezilor. În mintea sa, el a format de-a dreptul o fascinaţie pentru ucraineni şi cultura ucraineană, iar ca tânăr scăpat de sub dominaţia familiei sale, el a călătorit incognito prin satele de huţuli din apropiere Carpaţi şi din Bucovina (Ţara dintre Cheremosh şi Prut). Acest interes al său pentru populaţiile ucraineane relativ sărace, i-a atras simpatia lor şi i-a adus porecla de... "Prinţul Roşu".
În cele din urmă Habsburgii, s-au hotărât să accepte şi să încurajeze acest interes al Arhiducelui Wilhelm, sprijinindu-l chiar, să joace semioficial rol de lider al unei părţi a poporului ucrainean, într-o manieră asemănătoare cu cea în care tatăl său şi fratele mai mare, a fost sprijinit pentru tematica politică: habsburgii şi polonezii.
Activităţile sale pentru eventualitatea dezvoltării unei naţiuni ucraineane autonome, a fost aprobată de către tatăl său, sa, care s-a ambiţionat apoi ca Wilhelm să devină rege al Ucrainei.
În timpul Primului Război Mondial, Arhiducele Wilhelm a comandat un detaşament cu trupe alcătuite din ucraineni din Halychyna, servind ca locotenent de carabinieri „Sich” ucrainene.
În timpul ocupaţiei germane şi austriece a Ucrainei din anul 1918, Wilhelm el a comandat un regiment „Sich” ucrainean de carabinieri, care au eliberat Ucraina de Sud de bolşevici.
În timpul şederii sale în Ucraina, Wilhelm, a devenit mediatorul disputelor, între cei doi mari aliaţi, Austro-Ungaria şi Imperiul German.
Habsburgii au sperat ca Ucraina să ducă o politică autonomă de aliat, în scopul de a contracara puterea germană.
În consecinţă, ei l-au programat pe Wilhelm să devină în cele din urmă Rege al Ucrainei şi au sprijinit eforturile sale de a-şi câştiga popularitate în Ucraina, precum şi pentru a promova patriotismul ucrainean.
Promovat la gradul de căpitan, Wilhem a devenit comandant al "Grupului Battle arhiducele Wilhelm", creat de către ultimul împărat habsburgic, Carol I, cu condiţia, să aibă circa 4.000 de militari ucraineni, soldaţi şi ofiţeri sub comanda sa.
Trupele sale au ocupat o suprafaţă mică cu trupe cu trupe „Sich” de zaporojeni şi a fost însărcinat cu susţinerea cauzei naţionale ucrainene, prin orice mijloace. Acestea au fost realizate de către oficialii etniei, ca de exemplu: crearea unui ziar şi angajarea în activităţi culturale cu ţărănimea din zonă. Wilhelm s-a integrat cu uşurinţă, alături de ţăranii locali, care au admirat capacitatea lui de a trăi… pur şi simplu ca fel ca soldaţii săi. În zona de ocupaţie a lui Wilhelm, ţăranilor li s-a permis să-şi păstreze terenurile „preluate” de la proprietarii lor în 1917 şi a împiedicat ca armatele habsburgice să rechiziţioneze cereale de la ei.
De fiecare dată însă, lui i-a fost amânat avizul oficial al Împăratului de de la Viena, care a refuzat nu o dată cererile lui Wilhelm din “motive diplomatice”.
Cu toate acestea, Împăratul Carol I, a rezistat deseori presiunii Germaniei de a-l “elimina“ pe Wilhelm din Ucraina. Wilhelm şi soldaţii săi au fost eliminaţi totuşi în cele din urmă (în octombrie 1918), din Ucraina, forţaţi de Revoluţie şi se transmutase în Bucovina.
Prin intervenţia sa, în octombrie 1918, două regimente de militari ucraineni au constituit cea mai mare parte a garnizoanei din Lemberg (Lvov ).
Aceastea era situaţia la 1 noiembrie 1918, dată când s-a prezentat Declaraţia Republicii Ucraina Naţională de Vest.
După dizolvarea Împeriului Austră-Ungar, Wilhelm a ordonat oamenilor săi să se transfere din Bucovina la Liov pentru a lupta ăn favoarea cauzei ucrainene şi el însuşi a părăsit Cernăuţii, după ce forţele armate ale României au ocupat Bucovina. Deoarece s-a declarat de către preşedintele Ucraina Naţională de Vest şi că serviciile sale nu au fost necesare, el s-a retras într-o o mănâstire din apropiere. Deşi habsburg, el a considerat o datorie lupta pentru cauza ucraineană, dar activitatea sa era considerată de către duşmanii săi polonezi, drept.... complot austriac.
După Război, el a promis loialitate faţă de Republica Populară Ucraina, iar în anul 1919, a fost promovat colonel şi a lucrat pentru Ministerul Apărării al Ţării. În semn de protest, faţă de Tratatul de Pace, semnat de Petlura cu Polonia, în 1920, tratat pe care el l-a considerat o trădare a Ucrainei de Vest, el a demisionat, şi a trăit câţiva în exil la Viena şi Paris.
Din acest moment, el a fost considerat (de serviciile de informaţii franceze şi poloneze) ca „lider de necontestat al ucrainenilor” şi un candidat viabil pentru… tronul Ucrainei. Astfel de planuri au înfuriat autorităţiile Republicii Populare Ucrainene, care discreditate pentru alianţa cu Polonia (a continuat să primească subvenţii de la guvernul polonez), a văzut în Wilhelm un important rival.
Încercercând să evite invazia planificată de Wilhelm în Republica Populară Ucraineană, Uniunea Sovietică a invadat Ucraina în noiembrie 1921. Asta a provocat întreruperea primirii în continuare de către adepţii lui Wilhelm a subvenţiilor financiare germane şi concursul lor pentru proiectul său a căzut. Sub numele său ucrainean Vasyl Vyshyvani, el a părăsit ăn 1922 Austria plecând în Spania, de unde a sperat (fără succes) să obţină sprijin financiar, de la vărul său, regele Alfonso al XIII-lea. pentru aventura sa ucraineană.
Văzând că în toate intenţiile şi tentativele sale, Ucraina nu a reuşit să obţină rezultate, Wilhelm a plecat la Paris, unde s-a angrenat în activităţi hedoniste, inclusiv de relaţii libere cu oamenii, dar în 1935, a fost implicat într-o situaţie juridică cauzată de amica lui (Paulette Couyba), care a folosit (fără ştirea lui Wilhelm), numele său într-o mare escrocherie de sute de mii de franci, ca apoi din cauza procesului prea intens mediatizat, să fie nevoit a se refugia la Viena.
Acolo, prin mijlocul anilor 1930, Wilhelm şi-a reluat activităţile naţionalist - ucrainene. A stabilit astfel contactul cu unii vechi camarazi de arme din Galiţia „Sich”, anume cu Konovalets Yevhen şi Melnyk Andriy, care conduceau pe atunci Organizaţia Naţionaliştilor Ucraineni. Deşi în tinereţe el nu a fost antisemit ci dimpotrivă, Wilhelm a început să adopte anti-semitismul sub infuenţa unui grup al Partidului Nazist, condus de cunoscutul Alfred Rosenberg, care pleda pentru un stat aliat ucrainean.
Când... prin anul 1941 a devenit clar pentru Wilhelm, că naziştii nu vor sprijini independenţa Ucrainei, el a întors spatele naziştilor, în favoarea spionajului britanic, ca apoi în ultimii săi ani să activeze ca spion francez, în defavoarea Uniunii Sovietice.
În anul 1947, Wilhelm fusese arestat la Viena de către serviciul de contrainformaţii al Armatei Sovietice (de ocupaţie) apoi dus la închisoarea Lukyanivka de la Kiev. În timpul detenţiei sale el a ipretins să vorbească doar limba ucraineană la interogatoriile ce i se luau.
La 12 august 1948, autorităţile de la Kiev, au hotărât să-l transporte pe fostul arhiduce Wilhelm în Ucraina de Vest, pentru o a suporta o detenţie de 25 de ani de închisoare, dar... la 18 august a aceluiaşi an, a decedat fiind bolnav de tuberculoză (netratată), ca apoi să fie îngropat undeva ca un câine, mormântul său nefiind marcat pe sol, tocmai pentru a face pe viitor practic imposibilă identificarea sa ulterioară.

Comentarii


    Comentariile sunt interzise la blogurile neactualizate mai mult de 90 de zile


    Termeni si Conditii de Utilizare