LEGENDE ALE COMORILOR ASCUNSE IN PAMANTUL ROMANESC
     media: 5.00 din 2 voturi

postat de esuceveanu in 2012-11-01 14:26
De-a lungul timpului întreg poporul nostru, de la vlădică la opincă, după cum spusese odată un istoric, a tot fost nevoit a-şi ascunde de numeoase ori averea, tezaurizată în aur ori sub alte forme în pământul Ţării, de cele mai multe ori în munţi, dar la vreme de urgenţă în orice loc, la câmpie sau sub ape, în pereţii clădirilor ori în alte locuri, mai ales că bogăţiile noastre atrăgeau ca un magnet atât “poftele” migratorilor aflate în trecere necontenită pe pământurile noastre către vestul Europei, pe puternicii imperiali ai Europei sau vecinii noştrii: cum au fost romanii din mai vechi vremuri, habsburgii, otomanii sau ruşii de mai târziu şi nu în cele din urmă vecinii maghiari din vest.
Deci transformarea averilor în aur şi obiecte preţioase, apoi asigurarea lui prin îngropare în sol, de fusese întotdeauna o necesitate, metoda devenind chiar o tradiţie pe meleagurile noastre.
Dar aurul românilor mai avea o caracteristică şi anume aceea că de cele mai multe ori el era “blestemat”, adică ascuns şi nu oricum ci sub “protecţia” unor grele blesteme, care să să-l asigure, sau cum am putea spune astăzi să-l secretizeze. Atât de “secretizat” era astfel aurul românilor, încât de cele mai multe ori nici cei care-l ascundeau nu-l mai găseau, ori nu mai aveau parte de el.
Cea mai sigură ascunzătoare a aurului pentru strămoşii românilor, dar şi al unor popoare sau populaţii migratoare, care din motive numai de ei ştiute (dar bănuite), l-au dosit pe pământurile noastre, au fost de cele mai multe ori numeroasele peşteri din Carpaţii Transilvaniei. Atât de multe peşteri existau (există) în munţii noştrii, încât dacă e să cauţi comorile ascunse, trebuie să ai mai o imensă răbdare, ceva similar… ca atunci când doreşti să cauţi ”acul în carul de fân”.
Dacă nu se ştie cu precizie unde sunt pitite comorile… cel puţin există numeroase legende, astfel că mulţi locuitori ştiu ei… că undeva, în anume locuri neştiute cu precizie, dar bănuite, s-ar găsi acele comori, pe care unii chiar le caută de generaţii. Ba mai mult decât atât, unele comori ori numai părţi din ele s-au găsit totuşi, de-a lundul secolelor, astfel chiar că dacă eşti “necredincios în materie de poveşti”, este totuşi foarte greu să refuzi a crede legendele locale care mai circulă şi astăzi cu privire la comori fabuloase, transmise prin viu grai dar sau prin vechi scrieri sau inscripţii.

Legendele aurului dacilor Cele mai multe legende legate de comorile Carpaţilor sunt de bună seamă cele referitoare la aurul dacilor. Primele ştiri cu privire la aurul dacilor le aflăm chiar din surse istorice şi abia apoi din legende locale. Istoricii confirmă că aurul dacilor nu era doar cel ce a fost ascuns şi găsit sub apa râului Sargeţia, ci şi în unele din numeroasele peşteri ale Daciei de odinioară. Semnalarea lor prin inscripţii cu desene pe stânci era făcută după străvechi obiceiuri.
Se mai precizează în unele scrieri, că prin ascunderea aurului de către Decebal mai cu seamă în peşteri, acesta a lansat (pentru eternitate) garanţia ascunzătorii sigure. Şi tot acele vremuri, peşterile şi grotele de tot felul aflate de obicei în stânci calcaroase şi greu accesibile, reprezintau locul ideal de ascuns comori. Regii şi preoţii Daciei au sporit garanţia sectretului, organizând ceremonii şi ritualuril sacre, pe platourile din munţi, pe lângă peşteri, ori de-a lungul principalelor cursuri de apă, unde în apropiere se aflau şi ascunzătorile.
Exista la daci o gamă largă de indicare/codificare a locului de ascundere a comorilor. Un prim semn indicator era şarpele, iar în Transilvania era şi lupul ori cerbul. Asemenea semne se mai pot zări şi astăzi, încrustate pe piatra stânci. În zona Tismana semnul era şarpelui spre Peştera Mânăstirii şi Peştera Fuşteica de la Izvarna. Spre nord, în munţi, se poate vedea semnul cerbului la Peştera lui Iorgovan din Ciucevele Cernei, iar piciorul ridicat indica direcţia de deplasare.
În Mehedinţi, dacii foloseasea cam aceeaşi codificare şi semnalizare de drumuri ale aurului. Peştera de la Ponoare este semnalizată spre lacul Zăton cu semnul Dragonului, iar cea de la Izverna Mehedinţului cu semnul şarpelui.
Cea mai veche menţiune scrisă despre comorile de la Tismana o aflăm din relatarea „Minunii şarpelui împietrit”, a primului biograf al Sfântului Nicodim de la Tismana, ieromonahul Ştefan.
Totuşi mari cantităţi din aurul dacilor a fost descoperite de romani şi trimise la Roma. Dar oare căt de mare este cantitatea de aur al dacilor rămas nedescoperit şi astăzi ?
Pentru că străvechile inscripţii de pe stânci care nu sunt complete, ele conduc undeva, dar cu greu se poate spune unde, de cele mai multe ori pe piste false sau întrerupte. Şi uneori chiar dacă prezuntivele ascunzători din direcţia indicată de semnele încrustate pe stânci există, ele au uneori doar rol de dezinformare a căutătorilor de comori, conducând la ascunzători cu mici cantităţi de aur (comoara falsă), care să stopeze avântul unui eventual căutător mai perspicace, căci obiceiul pistelor false, era o practică obişnuită în epocă.
De la istoricul Nicolae Densuşianu, aflăm despre Piatra Tăiată şi megalitul „Mama”, aflat pe dealul faţă în faţă cu mânăstirea Tismana. Locurile unde se află ele, până astăzi locuite permanent, devin treptat puncte de interes strategic. Astfel a ajuns Steiul Coziei, un loc de adăpost al armelor, uneltelor şi mai târziu al obiectelor preţioase. În latina vulgară, „coza” erau tăciunii preotului, iar Steiul Coziei a fost un loc important pentru preoţii vremii aşa cum fusese Peştera lui Zalmoxe, sau Peşterii Fuşteica de la Izvarna, al cărei nume vine de la cuvântul „fustus”, adică toiagul preotului.

Legeda aurului din Pestera Polovragi În acest loc avea să se retragă pentru o vreme şi Zamolxe, liderul spiritual al dacilor. Oare în aceasta pestera Zamolxe a avut o misiune de a acţiona pentru creşterea sa spirituala, pentru ca apoi să daruiască poporului sau harul de a proteja Tezaurul. El a fost, si… încă mai este încă pastratorul misterului comorii. Exploratorii pesterii de la Polovragi care s-au aventurat de-a lungul ei pătruns-o cale de 17 kilometri dar nu i s-a gasit înca capatul (capetele). Poate de aceea – zic unii localnici, aici undeva, in miezul masivului Căpăţânii, ar fi una dintre cele mai mari comori din câte s-au vazut – pe care încă nimeni nu a reusit s-o gaseasca. S-ai gasit ce a acceptat Zamolxe sa se gaseasca: oale de lut, unelte ale dacilor.
Căutatorii de comori continuă să vină aici la Polovragi, ne raspunde ghidul, au cu ei detectoare de metale, pe care le dosesc prin bagaje, se prefac ca sunt vizitatori incantati de minunatiile pesterii, apoi se furişează prin cotloane.
Pestera este cea mai mare grotă din intregul spaţiu al Muntilor Parang si Capatanii. Are mai multe nivele, accesibile şi dedesubt curge o apă. Este destul de bine aerisita, cu apa multă, un loc ideal pentru refugiu. Peretii pesterii sunt incarcati de figurine: un dac rugându-se, Decebal, pasari maiastre, animale de apa, chipul lui Iisus. Din tavan picură apa “Lacrimile lui Zamolxe!”.
Dar Pesterea Polovragi nu este singura “vistierie” din zona. La Cheile Oltetului, in Gorj, se află zeci de grote în care s- ar putea fi Comoara dacilor, dar poate şi ale comori.

Legendele aurului migratorilor La începutul evului mediu, poate şi înainte, din motive de ei ştiute, cineva, nu se ştie cine a îngropat averea sa, si poate a altor apropiati, care a ramas acolo, secole de-a rândul în pamânt. Cel/cei care l-au îngropat ar putea face parte unor grupuri de populatii germanice precum vizigotii, ostrogotii sau gepizii
Intamplător doi copii, prin 1797, au descoperit ascunzatoarea de pe dealul Magura de langa Simleul Silvaniei,. Era o parte a tezaurului, care datorita functionarilor austrieci ai salinei din apropiere a făcut-o sa ajungă imediat la Viena, ei informându-i pe cei ce se ocupau de colectiile imperiale din capitala Imperiului Austric.
Ulterior în aceeaşi zonă s-a mai descoperit mai recent, o altă parte a a aceluiaşi tezaur în anul 1898, care a ajuns însă la Budapesta. Ambele parti ale comorii ingropate in deal contin piese fragmentate. Arheologii sunt sigurii ca pe undeva mai exista sau au existat odată alte piese din tezaur, care nu au ajuns la organele oficiale imperiale.

Tezaurele de la Apahida În vremea migratiilor, prin secolul al V-lea dupa Hristos gepizii, în drumul lor spre apus, si-au ingropat la Apahida capeteniile, impreuna cu doua tezaure, mai frumoase decat cel vizigot de la Pietroasele, dupa cu spun specialistii.
Pe scheletul unui barbat asezat intr-un sicriu de lemn, cândva imbracat cu o haina, din care au ramas multe podoabe din aur, unele cu pietre semipretioase, o fibula, trei catarame din aur, o bratara masiva, mai multe pandantive. Au mai fost gasite trei inele, unul cu sigiliu, altul decorat cu trei cruci si al treilea inscriptionat cu numele celui care-l purtase: Omharus. Au mai gasit arheologii si cani de argint, si benzile care ornamentau un vas pierdut.
Peste alti 80 de ani, în anul 1968, un grup de muncitori sapau o groapa, la 300-400 de metri de locul unde se descoperise primul mormant. S-a găsit şi aici scheletul unui barbat, si o dată cu el un al doilea tezaur gepid. Muncitorii au vazut ca e aur si au raspandit prin sat o parte din tezaurul gasit. Cum autoritatile vremii au aflat de descoperire, au fost chemati arheologii de la Cluj, care au dezgropat un tezaur mai bogat decat cel descoperit mai devreme. Au fost gasite podoabe de vesmant din aur precum margele, o catarama, limbi de curea, arme, piese decorative pentru harnasament,după cum aflăm de la Anca Maria Luca.
Cine garantează că acestea sunt singurele comori îngropate în zonă cu acel prilej ?

Legendele aurului din zona Soholod Ţinuturile Soholodului sunt şi ele considerate drept un tărâm al comorilor nedescoperite. Populaţia vorbeşte ceea ce ştie din strămoşi. Întotdeauna oamenii locului au sperat să scape de sărăcie prin găsirea unor comori ascunse în pământurile lor. Speranţa asta îi face mai optimişti ca de altfel şi multe ale meleaguri ale românilor din şi de peste Carpaţi.
Tezaurul lui Matei Basarab Povestesc sohodolenii că şi cu Matei Basarab, pe la 1634, tot la fel a fost. Şi-a ascuns tezaurul în Steiul Coziei iar ei l-au trecut munţii ca să nu-l prindă oştirile lui Leon Vodă. Când s-a întors cu sprijin unguresc, şi-a recuperat comoara şi a redevenit mare domn, dând sohodolenilor o fâşie de munte lată cât s-o poţi cuprinde pe jos într-o zi şi lungă cât s-o poţi cuprinde într-o zi călare. Şi drept este că, dacă pleci dimineaţa cu calul din Sohodol, seara te prinde tocmai dincolo de Munţii Oslea în Măneasa Retezatului. Atât ţine teritoriul Tismanei şi astăzi: până dincolo de Cerna pe primele creste. Semnele graniţei încă nu le-a stricat vremea.
Legenda aurului de la Steiul Coziei Legendele locului ne spun că tot un înalt preot şi monah a folosit şi peşterile din Steiul Coziei pentru a ascunde tezaurul împreună cu ceata lui de călugări. Era, cuviosul Nicodim de la Tismana. Din relatările localnicilor aflăm şi care să fi fost raţiunea acestui demers. Ei presupun că, de îndată ce în vremea aceea bănci pentru a se depune bănetul nu erau iar hoţii umblau la drumul mare, este evident că „sfântul” a fost nevoit să procedeze la ascunderea avuţiei cetei lui.
Faptul că în final Mânăstirea Tismana a fost construită ne arată că ascunzătoarea din Steiul Coziei a fost utilă şi bine gândită.
Alte comori din Soholod Partea cea mai nostimă a poveştilor despre comorile din Steiul Coziei este că unii sohodoleni mai caută după ele şi astăzi! Dar este vorba de alte comori. După pacea de la Passarowitz, din anul 1718, Banatul şi Oltenia revin austriecilor. Era normal ca atunci boierii să-şi ascundă obiectele lor preţioase din casă neştiind ce vremuri vor veni. După recuperarea Olteniei de către otomani, prin pacea de la Belgrad din anul 1739 şi trecând vremurile tulburi, boierii şi-au recuperat comorile ascunse. Dar oare toţi boerii au mai trăit sa-si recupereze averile ascunse sau au apucar să transmită sercretul urmaşilor ?
Se presupune că unii boieri au murit în timpul războiului dintre turci şi austrieci. Cuiva trebuie să fi lăsat aceştia vorbă şi apoi, nu toţi şi-au ascuns comorile în peşteri.
Unii sohodoleni spun că s-a găsit în Steiul Coziei un cazan cu cincizeci de kilograme de aur. Nimeni nu confirmă că ar fi văzut cazanul cu bani de sub troiţa de la Salca Pocruii. Unii spun că s-a scos comoara când membrii familiei regale au vizitat Mânăstirea Tismana în vremea lui Emil Constantinescu. Dar fiind întrebaţi dacă cred asta, niciunul n-a spus da!
Cine doreşte să afle amănunte legate de arestarea căutătorilor de comori din anii 1977-1978, descoperă şi singura comoară adevărată de la Sohodol. Ea este reprezentată de aceste frumoase şi interesante povestiri, de legendele despre comorile din Steiul Coziei şi de aventura căutării din anul 1942, sub bagheta istoricului Ion Conea şi a tânărului rege Mihai, a topitoriei de aramă ascunsă sub dealul Tihomir.

Legenda aurului boierului Dadulescu In comuna Stejari, boierul Aurică Dadulescu ar fi ingropat un cazan plin cu monede de aur pentru ca se dispusese confiscarea averilor. Ca sa nu uite unde l-a ingropat, a plantat in acea zona un scorus. Era o regula: cine ingroapa o comoara sa faca o troita si un blestem. Dadulescu le-a facut si pe acestea. Urmasii boierului spun ca blestemul ar fi fost acela ca cine va gasi comoara, daca nu va construi o biserica sau manastire, sa moara. Banii nu au fost descoperiti nici pana in prezent, desi urmasii boierului s-au trezit de foarte multe ori cu gropi sapate in jurul copacului.

Legenda comoarii de la Tehomir Intre satele Văieni si Sohodol se afla un deal numit Tehomir, nu prea inalt, inconjurat de piraie. Despre acest loc se spune ca ar ascunde vistierii antice, la care s-ar fi adăugat aurul vistiernicului Stoica. Aceasta, dupa retragerea austriecilor din Oltenia, care a fost ocupata de turci, vistiernicul a plecat spre Sibiu, ascunzându-şi comorile la Tehomir. Aici s-ar afla multi bani si obiecte turnate din aur, harnasamente, arama si armament. Se mai spune că şi austriecii, probabil fără ştirea împărăţiei, ar fi ascuns aici o suta de care cu arama, inchizindu-le in peşteri şi galerii. Ar fi fost ingropate şi utilajele folosite la extractie. Exista planuri legate de acest tezaur, unul gasindu-se si la sirbi.
In timpul domniei regelui Mihai I s-au facut sapaturi in aceasta zona. Se mai spune ca cineva, facind reparatii la Cula Glogovenilor, ar fi gasit intr-o nisa o ladita de lemn in care erau planuri ale comorilor. Planurile au ajuns la rege, care i le-a dat lui Nicolae Iorga pentru a le traduce. Poate ca de acolo a avut si planul cu troita de la Salca Pocruiei, de unde localnicii spun ca regele Mihai ar fi luat o comoara dupa Revolutie. Cind au inceput sapaturile la Tehomir, a venit la fata locului chiar regele, iar dupa doua saptamini de sapaturi s-a gasit un tub de aeraj in care era un schelet uman. Se crede ca omul ar fi fost omorit cind s-a ingropat comoara, pentru a nu divulga secretul.

Legenda comoarii lui Lazar Dusan Pe la anul 1300, de o parte şi de alta a Dunării trăiau comunităţi de români şi sârbi. Voievodul Serbiei, Lazăr Duşan, a traversat fluviul cu o parte dintre comori, pentru a le ascunde in zona Coşustei. Această comoară fiind mai mare, a fost împărţită in mai multe locuri. Se vehiculează ideea ca în regiunea numită "La pimnîţi", el ar fi îngropat sapte cazane cu aur. Peştera in care se spune că a fost ascunsă comoara se află in Padina Lupeasca, unde se mai pot vedea şi astăzi diverse semne dăltuite în piatră. Despre comoara bine ascunsă nu se mai ştie nimic. O parte ar fi fost ingropată la "Paltinul trasnit" de la hanul „Pământul Roşu“. În aceeaşi zonă, pe râul Bratosin, a fost ascunsă o alta parte, restul fiind îngropat la Piatra Încălecată, într-o peştera mică in faţa căreia se află trei stânci mari. Se mai spune că în această zonă sint 24 de comori pentru care există hărţi şi planuri.

Legenda omoarii de la Virful lui Stan Vîrful lui Stan, sau Piatra lui Stan, cum îi mai spun oamenii locului, şi-a luat numele de la un haiduc ce a locuit la poalele lui. Importanţa locului era data de rolul de bună ascunzătoare şi, în acelaşi timp, de bun punct de observaţie. De aici se vede totul ca in palma, iar in zilele senine se poate vedea chiar Dunarea. De aceea, vârful a fost folosit şi pe vremea dacilor pentru semnalizarea primejdiilor. Un foc aprins aici se vedea pină pe Virful Godeanu şi de aici la Sarmizegetusa. In Poiana Sanunilor, un loc aflat lingă vârf, se mai văd şi acum urme de bordeie.
Batrinii spun ca în acest loc şi-ar fi ascuns dacii comorile, deoarece în jurul virfului sunt mai multe peşteri. Chiar şi o parte din tezaurul lui Decebal s-ar afla aici într-o peştera cu intrare mică şi trepte coboritoare. Peştera are mai multe galerii laterale. La comoara nu se poate ajunge pentru ca ar exista mai multe capcane.
Tărâm de legenda şi comori ascunse, platoul Mehedinţilor ofera vizitatorilor o vastă paletă de obiective turistice şi poveşti pe care le poţi asculta la tot pasul. Mănăstiri şi schituri ascunse in desişul codrilor, peşteri şi izbucuri, precum Bulba, Ponoare, Izverna sau Topolniţa, câmpuri de lapiezuri şi lacuri ce apar si dispar ciclic, râuri care curg pe sub arinişurile crescute pe maluri, poduri naturale şi paduri de liliac. La toate acestea se poate ajunge folosind drumul judeţean care leagă oraşul Baia de Aramă prin Ponoare de Drobeta-Turnu Severin sau cel care leaga oraşul Baia de Aramă de staţiunea Băile Herculane, pe la Obârşia-Cloşani.

Legenda bijuteriilor principesei Ghica Astăzi este doar o legendă greu de luat în considerare, datorită modificărilor de aspect spaţial al zonei. Comoara a fost dosită într-o padure, care a dispărut fiind tăiată., astfel orice repere privind situarea acesteia au dispărut. Au ramas doar expresii cam fără sens astăzi precum: “Dealu Comorii”, “Padurea Comorii” - care astăzi nu mai există ci doar nişte tufişuri, la Luncani se pare. Pe deal ar fost o batalie. Un grup de oşteni suedezi care au năvălit în curtea boiereasca, după aur, bani, merinde ş ice s-o mai găsi acolo. Dar nu au avut parte decât de lănci şi săgeţi, manuite de razesii vornicului Manolache. O data cu viata, ei si-au pierdut la 1712, în vremea lui Nicolae Mavrocordat si pistoalele, pe care le putem admira astăzi la muzeu.
Pe dealul cu pricina vedem astăzi biserica cu hramul Sfantului Ioan Botezatorul, ridicata pe la anul 1732. Acolo a odihnit netulburata o vreme sub altar, principesa lui Matei Grigore Ghica, Smaragda, până când un popa i-a deranjat osemintele. Un profesor (Sendrea) zice c-ar fi gasit la gunoi niste resturi de straie de-ale domnitei. Problema este ca nu se stie pe ce maini au apucat colierul, braul batut in nestemate, inelele de pe degete, căci aşa se îngraopau marii boieri.

Aurul de la Sânnicolaul Mare In 1799, un taran din Sannicolaul Mare, judetul Timis, Nera Vuin, sapa in curtea casei ca sa zideasca apoi ceva. A dat astfel peste comoara, la mica adancime in pamant. Negustorul caruia ii apartinea locul, pe nume Nacu, a incercat sa isi insuseasca tezaurul, dar taranul deja il vanduse unor negustori.
Negustorul a dat de stire la Pesta, autoritatilor de stat, care au facut tot posibilul pentru a-l recupera. Tezaurul a intrat in colectia imperiala de la Viena chiar din 1799. Tezaurul cantareste aproximativ 10 kilograme si are in componenta 23 de vase de aur: cani, o fructiera, doua bazine plate cu o catarama, doua cupe cu toarta in forma de cap de taur, pahare.
Au existat si legende in jurul descoperirii. S-a zvonit ca din tezaur ar lipsi anumite piese, maruntisuri. Apoi a aparut un conte Naco. El pretindea ca ar descinde din acel negustor Nacu, innobilat de imparat pentru ca ar fi cedat tezaurul. Nimeni nu a reusit sa descifreze daca provine dintr-un mormant sau e un tezaur ascuns de o invazie. Figurile incrustate pe vase nu au putut fi atribuite nici unei culturi, pentru ca imbina motive crestine cu simboluri pagane. Tezaurul provine din perioada migratiilor si a fost atribuit intai popoarelor germanice, apoi avarilor, bulgarilor vestici, pecenegilor si chiar coroanei arpadice. Pana la urma, unele ipoteze atribuie tezaurul unor mesteri veniti din Bagdad, dar care au lucrat vasele pentru un crestin. ( ANA MARIA LUCA)

Comoara din Pestera de la izvor Sub "Streiul Ponorii", aproape de biserica din Ponoarele, unde izvoraste un pirâiaş care punea pe vremuri in functiune una după alta, nu mai puţin de 13 mori de apa, pe valea botezată desigur - «Valea Morilor».
Linga izvor se afla şi o pestera in care se putea intra, idupa ce treceai pe o poteca ingusta, de lacul din care izvoraste piriul, puteai ajunge la un platou cu nisip, unde se afla o masa cu 13 scaune. Aici se adunau pe vremuri... haiducii si isi imparteau prazile, ori doar stateau la sfat.
Haiducii purtau haine de dimie alba, dar capetenia lor purta haine negre tot de dimie. Pestera era un foarte bun loc de refugiu, pentru ca de aici din apropierea « mesei », se desprindeau doua galerii, din care una mergea spre satul Baluţa, iar cealaltă cătrte Pamintul Rosu.
Se zice ca haiducii ar fi avut... trei saci plini cu galbeni, pe care i-ar fi ascuns intr-o incinta sapata in galeria dinspre Pamintul Rosu. Dar la un moment dat fiind tradati de unul dintre ei, ceilalti cu greu au reusit sa scape prin galeria care ducea spre Baluta, apoi fugind în Serbia. Comoara ar fi ramas ascunsa acolo, in pestera. Deoarece cu vremea, intrarea in pestera s-a surpat, astăzi se ştie doar locul de unde izvoraste piriul. Privind comoara, cine stie dacă a mai ajuns cineva la ea.

Comoara din Poiana Bosneagului Se spune ca in zona satului Cerna-Virf se ascunde o astfel de comoara, pe care haiducii au adus-o din Imperiul Austro-Ungar peste granita, pe la Izverna. Locuitorii detin o harta a comorii si spun ca nu a fost cautata de nimeni pina acum. Din planul satenilor reiese ca pe Valea Tarnitei, pina sus in culme, exista numai calcar, iar pe vale numai granit. Pe culme se afla semnele comorii si "scaunul cerbocului" - acesta fiind o piatra cioplita natural, sub forma de scaun. Din acest loc, la o distanta de circa 30 de metri, se afla o pestera cu intrarea blocata de o lespede. Se spune ca in pestera s-ar afla un butoi cu aur si multe lucruri unguresti de valoare. Locului i se mai spune si astazi "La scaun".

Legenda aurului de la Terpezita-Dolj Legenda dateaza de prin secolul al XIV-lea, din timpul invaziilor turcesti in Tara Romaneasca. “Atunci, cand au navalit turcii in satul nostru, intr-o duminica,toti tinerii, baieti si fete, erau la hora, intr-o poienita din apropierea padurii. Turcii i-au omorat pe toti. De teama sa nu fie batjocurite, unele dintre fete s-au aruncat intr-o fantana”.
“Turcii aveau cu ei cufere pline cu monezi de aur. Ca sa nu le mai care dupa ei, in timpul invaziei, catre nord, le-au ingropat alături de morţi, intr-o groapa comuna, urmând sa dezgroape aurul la intoarcere. Murind in timpul bataliilor, aurul a ramas acol, dar nu se mai ştie locul.
Locuitorii comunei doljene Terpezita sunt convinsi însă ca undeva in apropierea satului, la marginea unei padurici, este ingropata acea comoara blestemata. Ei cred ca cuferele cu aur asteapta sa fie descoperite de sute de ani, insa daca persoanei care le gaseste “nu i-a fost scris sa se imbogateasca”, atunci aceasta moare pe loc.
Satenii spun ca, o data pe an, in noaptea din ziua urmatoare macelului, in poienita respectiva, se vede o lumina mare, iar “monedele de aur joaca in hora”.

Legenda comorii din Plostina Dealul Prigoroiu, situate la Ploştina ar fi locul cu mai multe comori ingropate printre care un tezaur de trei “cazane”.
Cele trei cazane se gasesc in culmea Prigoroiului in locul numit hotarul Lupoii si sunt legate cu lant intre ele iar capatul lantului se afla sub o piatra ingropata la mica adincime iar din acel loc se vad cele trei cruci de la biserica din Zegujani de la biserica din Lupoaia si cea de la clopotnita din Porcasa. Cum cobori din culmea Prigoroiului spre ogasul fantanii ruginii in stinga sunt trei pomi mari doi peri si un nuc. La primul par se afla un cazan ingropat cu aur, la al doilea par se gaseste un burduf de bivol plin cu bani, iar la nuc o caldarusa cu aur si argint. De asemenea deasupra de stiubeiul din fata Prigoroiului sunt multi bani ingropati.

Aurul Brancovenilor de la Manastirea Iezer “Muntii astia sunt plini de comori”, zic, mai tot timpul cu mandrie, oamenii de prin partea locului. “Nu le-a gasit nimeni, si nici n-o sa le gaseasca. Sunt ascunse bine si poarta asupra lor si blesemele celor care le-au ascuns...”
Muntii laudati nu sunt altii decat cei ai Capatanii, de pe meleagurile valcene. Fără a fi spectaculosi prin inaltime sau altceva au fost catalogati mai tot timpul - pe nedrept “munti de vaci”.
Pe vreme frumoasa, din Olanesti - asta insemnand la vreo 20 de kilometri distanta de Ramnicu-Valcea pleaca la munte tot felul de grupuri. Ar putea trece drept turisti, daca nu ar fi inarmati cu tot felul de lopeti, tarnacoape, franghii, saci si tot ce vrei si ce nu vrei. Merg linistiti si au un aer conspirativ. Localnicii ii dibuiesc imediat si-i iau in ras. Dar parca nu e rasul lor... Mai ales acum, ca de vreun an incoace au aparut si italieni. Astia au aparatura sofisticată, niste detectoare de metale pretioase, eheeii...
La Iezer, se spune, comoara lui Altân-Bey, sau Altân-Oglu, cum îi ziceau turcii principelui Constantin Brancoveanu, care în traducere înseamnă “Prinţul Aurului” ar fi fost incredintata maicilor mănâstirii de la Iezer, acum aproape 300 de ani.
Figura marcanta a istoriei, Brancoveanu (1688-1714) a fost prins, pe toata perioada domniei, intre marile dispute pline de orgolii dintre habsburgi si otomani. Când relaţiile cu austriecii s-au ameliorat, Brancoveanu a primit, in 1695, titlul de “principe al Sfintului Imperiu”, dar problemele au inceput din partea turcilor. Domnitorul a incercat sa castige si sa pastreze bunavointa inaltei Porti, pe care o platea cu multe pungi cu aur. Asta i-a adus, in 1699, domnia pe viata. Dar şi aşa Poarta Otomană l-a pus pe Brancoveanu in mai multe situatii grele şi periculoase. In anul 1703 Brâncoveanu a fost “invitat” pe neasteptate la Poarta si acuzat de necredinta fata de sultan. Cu diplomaţie, dar mai ales cu bogate daruri, a izbutit sa se intoarca.
Aceasta intamplare a reprezentat insa un puternic semnal de alarma pentru Altân Bey. Indiferent de soarta lui, aurul trebuia sa ramana in tara. Se pare ca acesta a fost momentul in care, pentru protectia comorilor, principele le-a incredintat unor supusi credinciosi.
Dupa tragica moarte a lui Brancoveanu si a descendentilor sai, la 1714 - moarte decisă de Înalta Poarta, Manastirea Iezer a fost învăluită de turcii trimişi cu misiunea de a confisca toate averile lui Brâncoveanu. Cronicile spun ca ca maicile au refuzat sa dezvaluie locul unde era ascunsa şi au fost cu toate masacrate, iar manastirea arsa din temelii. S-a presupus ca aurul Brancovenilor a ajuns astfel tocmai pe mainile celor de care il protejase. Dar nu exista nici o confirmare. La fel de bine ar putea fi inca la Iezer, sub protectia muntelui si a lui Dumnezeu.

Pahomie, schitul haiducilor lui Sava La peste 20 de kilometri de la Iezer urcând tot mai greu, drumul ajunge pe fostul teritoriu al haiducilor. Aici se-ajungea doar calare si numai daca aveai curaj. Drumul forestier de la Cheia spre Muntele Buila, taiat peste ani, se sfarseste brusc, intr-o stanca. Ai zice ca, gata, muntele si-a asezat singur o bariera de netrecut. Pe peretele imens de piatra se impletesc doua cascade. Peisajul e spectaculos, infricosator, salbatic şi departe de orice asezare omeneasca, loc al vântului si-al fiarelor padurii. Bun loc de popas şi adunare al haiducilor, nicidecum al drumetilor obişnuiţi.
Sub peretele de stanca, facand parca un corp comun cu piatra, se află însă un schit zis, “Schitul Pahomie”, intemeiat de… un haiduc si-un preot. Loc de rugaciune, dar si ascunzătoare.
Legenda, inclusiv izvoarele istorice îi numesc ctitori pe Pahomie Monahul si Sava Haiducul. Se pare (conform cronicilor), ca preotul Pahomie ar fi de fapt marele ban Barbu Craiovescu “dispărut” in pribegie, insotit de “capitanul de care” Sava, care, de altfel, i-a si salvat viata din cauza unor grave neintelegeri cu domnitorul Mihnea cel Rau.
Zăbovind mai multa vreme in munti, nevoit fiind sa-si hraneasca oamenii si caii, capitanul Sava… a devenit apoi haiducul Sava.
Anul 1684 este cel care Schitul Pahomie apare atestat documentar. Tot cronicile spun ca, odata pornit in pribegie, fostul ban Craiovescu si-a luat asupra-i parte din imensa sa avere, transformată în aur si bijuterii. In stanca schitului a fost practicata o galerie, cat pentru un singur om şi acolo ar fi fost ascunsa comoara celui care avea sa devina “Sfintul Pahomie”.
Sava, devenit haiduc, alaturi de oamenii sai, ar fi sporit comoara din stinca.
În cele din urmă Pahomie a murit, iar haiducii au îmbătrânit şi s-au pierdut in negura vremii. Comoara ramasă in grija calugarilor, a fost pastrată de-a lungul veacurilor. Se mai zvoneşte că după apariţia in zona a vanatorilor de comori, calugarii au pitit mai bine aurul, undeva in interiorul stancii, sapand un put pe care ulterior l-au acoperit cu pietre si pamint.
Dar prin 1880, schitul a ramas in paragina, ultimii scălugări murisera si nimeni nu a mai călcat la fostul schit Pahomie, pana prin 1952, când, din vechiul schit mai rămăseseră doar ruinele bisericii, iar stanca era acoperita de iedera. Schitul a fost apoi in intregime reconstruit.
Noaptea, spun oamenii pe care obsesia comorii le tulbură multora cugetul, se-asterne peste stâncă un un fel de aburi violet. Totuşi, se pare ca acum cineva sapa totusi “discret” stanca pentru cautarea comorii. Mare parte din iedera veche de sute de ani, a fost tăiată si stânca este sfredelesc, mai mult… ca respectivul cautator de comori ar fi chiar înalt ierarh bisericesc, cum aflăm de la Oana Costea.

Obsesiile dictatorului Ceausescu pentru comori Fostul dictator comunist al României, Nicolaie Ceauşescu, a fost şi el pasionat (obsedat ?), de comorile ascunse în pământ din vechi sau mai puţin vechi timpuri.
Una dintre pasiunile acestuia se referă la studiul documentelor vechi legate de viaţa domnitorului Brâncoveanu, dar şi alte comori ascunse, însă nu în cele din urmă şi Tezaurul României ajuns la Moscova şi nerecuperat până astăzi.
Cum pe Ceauşescu îl interesau cam toate comorile îngropate în România el înfiinţase chiar un departament secret în acest scop. Din acest punct de vedere avea ceva în comun cu Brâncoveanu, care şi el înfiinţase o cancelarie secretă, specială pentru studiul vechilor hrisoaver, pentru a fi localizate eventuale tezaure ascunse în cursul timpului, iar în secolul al.- XVIII - lea, domnitorul Alexandru Ipsilanti lansase şi el o campanie de sapaturi private conditionat ca jumatate din bunurile descoperite să-i revină. Rezultatul acestor săpături nu se cunoaşte.
Blestemul Saftei Brâncoveanu În anul 1632, când Matei Brancoveanu a fost numit domn sub numele de Basarab, s-a zvonit că acesta ar fi descoperit o comoară, iar în anul 1688, Constantin Brâncoveanu şi-a cumpărat, cu 600.000 de taleri, domnia "pe viaţă".
Dar în 1714, voievodul, fiii sai şi ginerele au fost decapitaţi din ordinul sultanului turc, care aflase şi el zvonurile şi voia numaidecât comoara.
Exista bănuiala că sub Aşezămintele Brâncoveneşti din Bucureşti s-ar găsi galerii secrete care ar putea duce la comoară şi că din acest motiv Ceauşescu ar fi hotărât demolarea acestor cladiri. Imi amintesc şi eu zvonurile care circulau în Bucureştii de pe la 1986 sau 87 cu privire la blestemele ascunse sub zidurile “Aşezămintelor Brâncovineşti” din Bucureşti.
Dictatorul fiind ateu şi neatens de misticism se pare că nu crezuse niciodată în blesteme. Sau poate ar fi crezut, dacă ar fi îndrăznit să-i atragă atenţia la aşa ceva. Oricum dintotdeauna au fost mulţi oameni pe care lăcomia îi făcea nu credeau în “pecetluirea” comorilor cu blesteme.
S-ar putea ca acestă pasiune bolnăviciasă, să-i fi determinat soarta lui Ceauşescu şi chiar familiei sale. Legende, ipoteze şi mărturii au început să circule după moartea lui Ceauşescu.
În cartea sa "Un Bucureşti mai puţin cunoscut", autorul, Silviu Dragomir, menţionează că dictatorul a solicitat să fie înştiinţat când se va ajunge la subsoluri. Se zice că nu s-au găsit zisele tuneluri, dar… cine ştie.
Moartea violentă a soţilor Nicolaie şi Elena Ceauşescu a născut astfel legende. Se spune că execuţia acestora s-ar datora blestemului Saftei Brâncoveanu, fiica Marelui Ban Tudorache Balş şi soţia Banului Grigore Basarab Brâncoveanu. Safta Brâncoveanu a semnat, pe 28 august 1835, un contract de construire a unui spital lângă Biserica Brâncovenească din Bucureşti, care la 14 octombrie 1838, a fost deschis bolnavilor cu numele de Spitalul Brâncovenesc. Pentru a marca ctitoria, Safta a comandat o construcţie în marmură, pe care a montat-o pe frontispiciul bisericii şi se spune, printre altele, că semnul conţinea şi un blestem la adresa celui ce ar îndrăzni să se atingă de construcţie.
În 1984 însă, din ordinul lui Ceauşescu, spitalul a fost demolat, din acesta scăpând de distrugere doar piatra cu blestemul.
Inscripţia conţine, conform muzeografilor, un blestem care cere Divinităţii ca acela care se va atinge de ctitorie să fie omorât de cei din neamul, său într-o zi de sărbătoare.
Şi ca o coincidenţă stranie, Ceauşescu a fost împuşcat chiar de Crăciun în 1989 şi a condus (domnit ?) timp de 24 ani, exact cât şi Constantin Brâncoveanu. Doar că dictatorul Ceauşescu nu s-a dovedit un sfânt ci dimpotrivă.
Legenda aurului Obrenovicilor Milan Obrenovici, prinţ al Serbiei, după un conflict legat de domnie cu fratele său Mihailo (devenit Principe al Serbiei), prin deceniul al şaselea al veacului al XIX-lea, a trecut Dunărea în Principatele Unite cu vreo 80 de cai încărcaţi cu grele poveri, conţinând o mare parte din tezaurul Serbiei, cuprinzând, bijuterii, pietre preţioase, perle etc,. cu scopul de a-l ascunde, faţă de alţi membrii ai familiei.
Cum Plaiul Cloşanilor este una dintre zonele cu cele mai multe pesteri din România, multe dintre ele niciodată descoperite, deci ideală sursă pentru mii de ascunzatori în aceşti munţi ciuruiţi ca un svaiter, prin care curg mii de izvoare care ies afară din pământ, pentru ca apoi să reintre din nou în stâncă, fiecare dintre ar putea piti câte o comoară.
Se crede că această uriaşă comoară, prinţul ar fi adăpostit-o într-una dintre numeroasele şi tainicile peşteri din depresiunea numita Valea Perilor – Cerna Vârf. Astăzi populaţia din zonă, cunoaşte povestirile, transmise de-a lungul timpului, devenind legendă.
La dosirea tezaurului, ar fi muncit vreo trei ani, o zidari italieni, ajutaţi de soldaţi sârbi, care au reuşit să pregătească o ascunzătoare ingenioasă, tainică, greu de descoperit. A fost zidite una sau mai multe galerii ale unei peşteri realizându-se încăperi secrete, unde s-a asigurat cea mai mare cantitate de aur. Apoi s-a blocat un izvor, care a inundat ulterior intrarea formând un lac.
O altă variantă, mai plauzibilă, spune că ascunzătoarea ar putea fi Peştera Izverna, unde este deasemeni un lac. La încheierea lucrarilor, prinţul Obrenovici i-a invitat pe cei 300 de militari şi civili pe un teren, unde le-a oferit mâncare şi băutură, dar cu acest prilej a strecurat in butoaiele cu băutură o otravă, lichidând astfel lucratorii. S-ar fi salvat totuşi un paznic şi de la el s-a aflat de comoară.
Obrenovici a fost ucis de turci la revenirea în Serbia căzând în Dunăre. Turcii i-au recuperat cadavrul şi au găsit mai multe hărţi asupra sa. Unele dintre ele sau chiar toate erau false tocmai pentru derutarea eventualilor căutători ai comorii. S-ar putea ca harta cea adevărată să fi rămas doar în mintea sa, pe care a dus-o cu sine în mormânt.
Şi asurul Obrenovicilor a fost căutat multă vreme cu insistenţă la ordinal lui Ceauşescu, fără a se şti dacă s-a găsit comoara sau măcar parte din ea, dar ca la un moment date le s-au interrupt brusc, şi faptul că la locul căutărilor au avut loc mai multe accidente grave şi ciudate.
Tunelul catre nicaieri Drumul din Cheile Cheii continua, dincolo de Schitul Pahomie şi mai abrupt şi mai greu ccesibil. Urcând, în timp urechile incep sa ţi se înfunde, probabil ca la zborul cu avionul la mari altitudini. Este chiar în mijlocul muntelui şi peisajul se schimba spectaculos.
Drumul (forestier ?), lat cât cu două benzi de circulaţie este în continuare taiat in stanca. Este normal ca drumul să ducă undeva. Dar… surpriză, dupa o curbă bruscă, apare un tunnel lung de vreo sută de metrii. Tunel adevărat, sapat in munte, betonat. Este clar că s-a lucrat din greu, vreme de vreo câţiva ani fiind consumate multă forţă de muncă şi importante fonduri financiare. E lung de vreo suta de metri, dar nefolosit şi neintretinut. Cel mai ciudat este ca pare parasit şi ici-colo a inceput sa se surpe. La capatul celalalt te afli parca într-o alta lume. Poţi continua drumul înca vreo doua sute de metri, după care… nu duce nicaieri. Tunelul, la care s-a muncit atata vreme, cu atatea eforturi, bani, vieti sacrificate (caci au existat si accidente) are drept capat doar un peisaj superb.
Si totusi, in spatele acestei povesti incredibile, se afla tot obsesia unei comori. Aşa spune lumea. Varianta oficiala era ca, s-a construit drumul catre o exploatare forestiera. Batrânii dau din cap că este o poveste de adormit copii. Drumul fusese “comandat” de Ceausescu, căci aflase că dincolo de Cheile Cheii, sub stanca unui varf, fusese o veche mina de aur a dacilor.
Drumul există, tunelul la fel. Despre existenta vreunei mine insa nimeni nu are vreo certitudine. Unii zic ca sunt legende, altii sustin ca ar fi intr-adevar o veche mina parasita, altii ca ar fi doar ruinele unei cetati dacice.

Si… alte legende bucovinene privind aurul lui Ureche Despre o presupusă comoară de pe Dealul Comorii de la Horgesti aflăm din cartea istoricului Eugen Sendrea “Istoria comorilor din Bacau”.
Se zvoneşte că în subsolul dealului acela sterp pe care pasc oile, s-ar afla “oarece”… putini cu galbeni şi uneori acolo noaptea joacă luminiţe şi şi se ridică aburi albicioşi.
Într-un vechi hrisov, gasit acum vreo trei secole în sumanul unui moribund este înscris :
“Fiule Zaharie Ureche, Sanatate voua si pace. Iubitii mei, eu ma vad la ceasul mortii si din aceasta nu voi iesi ca rana mare am capatat de la un leah din Gios de Episcopia Radautului, intre Satu-Mare si Saba dinspre Dornesti pe un pisc de deal din cea parte de apa Sucevei la Cetatuie sau la santul Liteanului, ca acolo a avut crunta batalie. Sa ai sama la trei gropi la Soci in tinutul Bacaului: in cea din mijloc am pus doua putini cu bani mai mult aur si argint. Sunt si altele. Sa dai popii Manolache sa faca biserica la Soci si din acei bani sa cumperi morile de la Cocu Stirban si indata sa vii la Neamt la popa Toader. De ma vei gasi mort, la Sfanta manastire sa ma ingropi si la popa vei gasi toate lucrurile mele. Grabeste-te de vino sa ma gasesti viu. Ursu Ureche, iunie 23 leat 1702. Starostele Cernautiului”
Aceasta scrisoare a trecut prin multe maini şi a ajuns la muzeu. Multi or sapat dupa comoara lui Ursu Ureche, despre care se spune ca s-ar trage din neamul domnitorului Stefan cel Mare. Dar fara folos, dupa cum sta marturie dansul flacarilor vestitoare din culmea dealului. Si-n vremea noastra i-a mână ispita pe unii, sa vina cu detectoarele de metal si cu buldozerele. Dar îi descurajează întinderea prea mare a dealului dar numai deocamdată.
Un bătrân localnic este cel care ştie multe poveşti cum aflăm din menţiunile scrise de Andreea Caşcaval. Despre neamul lui Gosav, ciobani cu stare se spun multe.

Legendele comorilor de la Castelul Stânca-Roznovanu Castelul Roznovanu (care astăzi nu mai există), fusese amplasat în mijlocul unei păduri, la distanţă de 16 kilometri de Iaşi şi la o distanţă de circa 3 km de râul Prut, în apropierea drumului internaţional DN24 (E 58) Iaşi – Sculeni, către Republica Moldova. De la drumul E 58, după ce treci de satul Vulturi (vreo doi km, se virează la dreapta spre pădure, pe un drum de pământ, puţin peste 1 km şi ajungi într-o poiană unde vei vedea o antenă de telefonie mobilă, alături de o cruce înaltă de vreo 7 metri din lemn de stejar cu rol de monument.
Aici în zona numită Stânca, se aflase până în 1944, cel mai mare palat rural din Moldovei veacului al XIX-lea., care avusese o uriaşă celebritate în epoca sa de plină glorie. Iniţial, aici prin 1630, familia marilor boieri moldoveni Rosetti (Ruset), a zidit un conac boieresc, pe care la începutul secolului XIX-lea. marele vistiernic al Moldovei, Iordache Rosetti la transformat într-un falnic palat, înconjurat de ziduri de apărare puternic fortificate, apoi a plantat în jur o vastă şi minunată grădină, îngrijită de un grădinar german, apoi devenind celebră pe tot parcursul existenţei castelului. Despre Iordache Rosetti, scriitorul memorialist Radu Rosetti povestea că "a lăsat cea mai mare avere teritorială ce s-a văzut vreodată în Moldova".
Această celebră reşedinţă boierească s-a bucurat ulterior de o imensă faimă, nu doar pentru luxul, grădina şi confortul acesteia, ci şi prin oaspeţii care s-au perindat între zidurile sale între care celebrul mareşal şi prinţ imperial rus Potenkin, mare zurbagiu şi petrecăreţ, fost amant al înpărătesei Ecaterina a III-a Rusiei, un mare amator de petreceri costisitoare cu muzică, dans, multă băutură şi femei, care se visa un fel de rege al Daciei supusă Împărăţiei Ruse, care dăduse tonul marilor petreceri boiereşti în Moldova, a băutului fără măsură şi a adulterelor în serie după tipic rusesc şi care a organizat frecvente petreceri în mai toate palatele boiereşti “mai răsărite”, din ţinutul Iaşilor.
Tot aici s-au aflat generalii Kuşnicov şi Krasna-Miloşevici, care au urmat unul după altul la conducerea Divanului Moldovei între 1808-1812, perioadă când Moldova era sub ocupaţie rusească. Kuşnicov de pildă nu s-a dat dus o vară întreagă de la castelul Stânca Roznovanu. Aici petrecuse destulă veme şi generalul Kisseleff, guvernatorul militar al Rusiei, al ambelor principate române între 1829-1834. La castelul Stânca s-a dat la începutul veacului XIX–lea un celebru bal în cinstea domnitorului Alexandru Moruzzi, ce l-a costat pe acesta enorma suma de 1.254 parale, iar după treizeci de ani s-au organizat alte două baluri la fel de fastuoase dintre care primul în anul 1833 dat în cinstea zilei ţarului, de fapt în cinstea conducătorilor ruşi ce ţinuseră Moldova în ocupaţie 1828 – 1934, iar următorul în anul 1834 în onoarea ambasadorului Musir Ahmed Paşa, sosit la Iaşi.
Palatul, locuit de soţii Nunuţă şi Adela Roznovanu, l-a găzduit la 22 aprilie 1871 pe Principele Carol I al Principatelor Unite, cu prilejul unei vizite în Moldova, ocazie cu care se zice i-ar fi venit acestuia ideea privind construcţia Castelului Peleş de la Sinaia. Castelul Stânca a mai găzduit la 25 iulie 1907 o recepţie în onoarea principesei Maria, iar zece ani mai târziu, în 1917, o alta în onoarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria.
Castelul avusese ca orice reşedinţă boierească care se respecta şi o capelă a familiei, de fapt o bisericuţă, care a fost construită o dată cu castelul, chiar în parc. Castelul era înconjurat de groase ziduri din piatră şi grele porţi din stejar greu de escaladat (cucerit) fără mijloace speciale şi o numeroasă armată.
La Castel fusese câţiva ani locatară şi Adela, născută Cantacuzino-Paşcanu, devenită Rosetti-Roznovanu, şi apoi după divorţ, nevasta lui Grigore Kogălniceanu (vărul politicianului Mihail Kogălniceanu), se pare că nu i-a “priit” timpul petrecut în castelul care era socotit blestemat, căci a murit peste ani asasinată în vila sa din Iaşi şi jefuită de numeroasele sale bijuterii din aur, garnisite cu pietre preţioase, purtate în trecut de mari doamne şi domniţe ale Moldovei, cumpărate de la urmaşii acestora, după vânzarea mai multor moşii.
Acest castel avea o faimă sinistră, pentru că în fundul pivniţelor sale au suferit crunt numeroşi robi ţigani, din care unii au murit şi chiar au putrezit în fundul hrubelor rămănându-le scheletele fixate în lanţurile prinse de zidurile din piatră şi se zice că mai zac şi astăzi în funduri de galerii secrete şi uitate sub pământ, unde se pare se mai află şi astăzi.
Din minunatul castel, din biserica acestuia şi din minunata lui grădină, astăzi nu mai există chiar nimic. Ruinele castelului rămase în urma bombardamentelor, care au distrus şi biserica cu mormintele lui Neculai Roznovanu (mort în 1891), fostul soţ al Adelei şi unul din fii săi (Emanuel 1878 - 1931), au fost dezmembrate şi cărate piatră cu piatră, cărămidă cu cărămidă, de urmaşii foştilor robi ţigani ce locuiesc în satul Stânca (fost Cârpiţi) din vecinătate pentru a-şi ridica colibe, coteţe sau case, dar şi o biserică unde s-au dus şi rămăşiţele celor înmormântaţi în fosta capelă a fostei curţi boiereşti (Nunuţă şi fiul său Emmanuel). S-a furat chiar şi piatra din temelii şi din pivniţe, încât dacă nu ar fi monumentul cu cruce din zonă, astăzi cu greu s-ar mai putea identifica locul unde se aflase celebrul castel al Moldovei.
Dar… acest castel avea o faimă sinistră, pentru că în fundul pivniţelor sale au suferit crunt numeroşi robi ţigani, din care unii au murit şi chiar au putrezit în fundul hrubelor rămănându-le scheletele fixate în lanţurile prinse de zidurile din piatră şi se zice că mai zac şi astăzi în funduri de galerii secrete şi uitate sub pământ, unde se pare se mai află nedescoperiţi şi astăzi.
Enigmele comorilor Castelului Stânca Castelul de la Stânca a rămas în memoria oamenilor timpului, dar şi a celor contemporani, mai ales ca depozitarul unor uriaşe comori.
Castelul avea o cameră blindată la subsol cu comorile personale ale boierilor roznovani, foarte greu de prădat, despre care se crede că nu fusese golită în întregime, ci transferată în funduri de hrube din adâncuri numai de ei ştiute, dar apoi uitate căci cei ce le cunoşteu muriseră.
Dar era în primul rând tradiţia tezaurului eteriştilor, măcelăriţi de turci în lupta de pe malul Prutului, care ar fi fost ascunsă ori în subteranele domeniului de la Stânca ori alături într-o groapă secretă. Se zice că 14 harabale (căruţe) pline cu aur şi argint ar fi format conţinutul acestei comori.
O bătrână, care în 1821 fusese fată în casă, susţinea cu tărie că toate bogăţiile eteriştilor au fost introduse într-o hrubă situată între al doilea şi al treilea stejar, număraţi dinspre poartă. Dar... cum mai toţi căutătorii au săpat dinspre noua poartă şi nu lângă cea veche, se pare că între timp aceasta a fusese dată uitării.
Apoi ar mai fi vorba şi de aurul Roznovanilor, care aveau la subsolul castelului de la Stânca o cameră-tezaur blindată, despre care se crede că nu fusese golită în întregime, ci transferată în funduri de hrube din adâncuri numai de ei ştiute, dar apoi uitate căci cei ce le cunoşteu muriseră.
În timpul primului război mondial au venit la Lucia Greceanu (fostă Rosetti-Roznovanu) doi militari ruşi cu nişte schiţe vechi şi au făcut săpături în parcul castelului pentru a căuta comoara ascunsă aici de eterişti la 1821, dar fără succes, căci nu s-au găsit niciodată aceste comori de care s-a tot vorbit de-a lungul timpului.
Se spune că, în iunie 1941, de aici au dispărut de aici zeci de kilograme de aur în bijuterii, obiecte de artă etc. Tot atunci s-au jefuit de către Armata Română, urmată apoi de cea rusă, atât lucruri din interiorul castelului, cât şi şi vinul pivniţelor (vreo 13.000 litri).
În plus… conform unei ipoteze emisă de regretatul scriitor Aurel Leon, autorul unui roman de factură istorico - poliţistă numit: “Landoul cu blazon”, care se referă la asasinarea în 1920 a “prinţesei” Adela Kogălniceanu, fostă (prin naştere) Cantacuzino-Paşcanu, fostă soţie a moşierului şi politicianului Grigore Kogălniceanu, dar iniţial fostă primă soţie a prinţului Neculai (Nunuţă) Rosetti-Roznovanu şi astfel fostă castelană la Stânca, undeva… într-o hrubă secretă din pădurea de la Stânca s-ar putea afla şi imensa cantitate de bijuterii (contravaloarea a patru moşii vândute) şi a bijuteriilor de familie, sustrase de la domiciliul din Iaşi al acesteia, cu ocazia uciderei sale la vila ei din Iaşi (prin ştrangulare) şi care constituiseră mobilul crimei.
El credea că crima ar fi putut fi comisă de călugărul pustnic Calinic, care care o vizita deseori pe prinţesă la vila ei din Iaşi, strada Coroi, visa să întemeieze la Stânca în pădure o mănăstire “dintr-un lemn”. Ipoteza lui Aurel Leon, ar fi că acest călugăr Calinic, care obişnuia a scoate pietre din tenebroasele hrube secrete care străbat pădurea de la Stânca pentru a le recupera pentru noua sa mănăstire, cât şi pentru a căuta şi el legendara comoară a eteriştilor, acestea s-ar fi surpat, mai cu seamă ca urmare a ploilor din perioada de care făcusem vorbire şi care îngreunase cu mult pământul de deasupra lor.
Acolo în adâncul uitatelor vechi hruhe, alături de scheletele înlănţuite ale foştilor robi întemniţaţi îşi putuse pierde viaţa şi acest călugăr Calinic, îngropat, eventual alături de aurul prinţesei Adela şi tot astfel s-ar poate explica dispariţia definitivă şi fără urme atât a lui Calinic, cât şi a bijuteriilor bogatei prinţese asasinate, pentru care poliţia şi parchetul avea o descriere amânunţită a fiecăreia, dar care nu apăruseră niciodată nicăieri până astăzi în România, sau alte ţări ale Europei.

Evenimente siniste legate de comori ascunse Taranii din Viltori-Albastiu cred ca in satul lor este ingropata o comoara si ca deasupra ei, in unele zile, se ridica o flacara. Acum mai bine de 100 de ani, un localnic a sapat vreo zece metri ca sa ajunga la comoara. “Dupa ce ar fi scos vasul cu aur si ar fi pus-o “bine” in casa, a doua zi o aflase plina de serpi şi sopirle, spun localnicii. A a ingropat-o speriat la loc în aceeasi zi.
- Tot o comoara a cautat si tânăra fiica unui ţăran din satul Fenes, careia tatal ii spusese ca s-ar afla pe Dimbau, unde ungurii au ascuns aur. Ea a angajat 20 de barbati din satul Viltori care sa sape dupa comoara, dar lucrarile s-au oprit in fata unei porti de fier, iar dânsa a murit in urma unui atac de cord.
- Batrinii din Izvorul Craiului cred ca linga riu a fost ingropat un voievod… intr-un sicriu din aur, căci în Vinerea de Pasti, deasupra Izvorului se vad flacari galbene, iar in noaptea Invierii se aud batind clopote de sub Poduri, zona din preajma Virfului Vilcoi. Locul e considerat blestemat, iar nenorocirea se poate intinde peste cei care vor sa ia aurul.
- Un alt asemenea loc se afla linga Padurea Magura, in apropierea centrului Zlatnei. Un localnic spune ca l-a atras focul ce se ridica deasupra unei movile. A sapat doi metri si brusc, s-a trezit aruncat de “ceva”, la 30 de metri mai jos.

Motivul credintei în legendele comorilor Nu s-ar putea ca legendele comorilor din pământul României să nu fie credibile după ce s-au descoperit “pe bune” mai multe asemeanea tezaure până astăzi.
- In decembrie 2000, politia a reusit sa prinda citiva cautatori de comori si sa confiste trei detectoare de metale si 1.700 de monede din aur. Alte 2.700 de monede din aur de tip “lisimah” au ajuns in Franta, iar politistii au retinut nu mai putin de 12 indivizi care, inarmati cu lopeti si detectoare de metale, faceau sapaturi neautorizate.
- In iulie 2001, politia l-a arestat pe Ion Macovei, in virsta de 35 de ani, fara ocupatie, din Deva, in timp ce folosea un detector de metale in zona arheologica Gradistea Muncelului.
- In august 2001, politistii hunedoreni au arestat doua persoane care furasera, de pe santierul arheologic, 83 de monede din argint. Pe linga bani, anchetatorii au mai descoperit si o fibula din bronz, doua fragmente dintr-o brosa si un ban din aur, tip koson.
- De curând, pe Internet, pentru 3.600 de dolari erau oferite expeditii arheologice de doua saptamini pentru descoperirea tezaurelor dacice.
- Statistici (neoficiale) evaluează o medie anuala de 4.000 de cautatori de comori, iar politia locala sustine ca stie de existenta a nu mai putin de 70 de detectoare de metale performante aflate in posesia celor care misuna prin zona, in timp ce Muzeul Civilizatiei Dacice si Romane din Deva are doar un detector !
- În 1996, Ioan Pricajcan a descoperit peste 300 de monede din aur si argint, pe care le-a vindut Muzeului National de Istorie care i-a platit un milion de lei pentru fiecare bucata. In Occident, o casa de licitatie ar fi platit pentru o moneda aproape 2.500 de dolari. Imediat dupa descoperirea lui Pricajcan, “cautatorii de comori” au inceput sa bintuie prin Muntii Apuseni. Miza cea mare a acestora este comoara lui Decebal.
- La inceputul lui 1997, Interpolul prelua de la politia maghiara un cetatean roman cu domiciliul in orasul Orastie, care fusese arestat in Ungaria pentru ca se descoperisera asupra lui aproximativ 200 de kosoni (moneda de 9,8 grame si 24 de carate, evaluata la 10.000 de dolari).
- În jurul bisericii cu hramul Maicii Preciste, din buricul targului, la temelia acesteia, un elev in a X-a, pe nume Sorin Evu, care planta in primavara anului 1989 nişte arbuşti, a descoperit un tezaur, alcătuit din mone din aur napoleoni si ludovici.
Se vorbea despre un sipet intreg, care ar fi ramas inca nedezgropat. Preotul spune ca ar putea fi si alte comori sub biserica. Nu se ştie unde a ajuns aurul, pentru care are pretenţii şi biserica că de el nu mai ştie nimeni.
- În comuna Magura, la doi pasi de Bacau, în brazda Moisoaiei, o gospodina din sat, a apărut prin aprilie 1976 un ulcior in urma tractorului, cu mulţime de monede.
Vasul cu pretiosul tezaur ajunsese la muzeu. Cuprindea 2.830 de monede romane din argint (peste 9 kilograme) - emise de 17 imparati, acum două milenii.
- La Pades, Closani si Tismana sunt semne ca ar exista un tezaur cuprinzând galbeni ascuns chiar de Tudor Vladimirescu fost vataf de plai pe aici locul de unde a inceput Revolutia de la 1821.
Inainte de inceperea Revolutiei, Tudor a pus in siguranta comoara. Tudor Vladimirescu a avut multe datorii inainte de a muri, insa a fost in relatii foarte bune cu boierii Glogoveanu din Mehedinti, unii din bogatasii vremii.
Satenii spun ca Tudor si-ar fi ascuns comoara intr-o pestera, dar ca parte din aceasta a fost descoperita si luata de localnici. Istoricii spun ca ar exista o comoara in zona Pades, dar aceasta ar fi fost ascunsa de un principe sarb.
- Tpt la Glogova traia pe vremuri familia boierilor glogoveni. Nişte hotii (haiduci ?) l-au pradat, fugind cu banii. Fiind apoi urmariti de potera, ei au ascuns banii in scorbura unui plop urias, dar nu au mai apucat sa-i recupereze, pentru fiind prinsi si ucişi. Întâmplarea a afăcut ca un om de prin partea locului, mergind in padure dupa lemne, a lovit cu toporul chiar în acel plop. Din scorbura au inceput sa se scurgă bani. Omul i-a luat acasa. Primavara următoare, cu o parte din acei banii, cumparase doi cai şi apoi l-a trimis pe fiul sau, (de vreo 20 de ani), la arat cu caii în zona Luncii Motrului. Pe drum, însă caii s-au speriat si au rupt-o brusc la fuga, iar baiatul a cazut din caruta si a murit. El au inteles ca moartea baiatului i se trage de la banii necuveniţi si au hotarit sa sape o fintâna in locul unde aacesta a murit. Fintina a fost pictata si sfintita mai tirziu de preotul din sat. Ea mai exista si astazi si nu a secat niciodata, indiferent cit de mare a fost seceta.
- Cu secole in urma, staretul Isidor, de la Manastirea Sinaia, a ascuns argintarie si icoane de valoare din calea învadatorilor, austrieci.
Aceştia, aflati in razboi impotriva turcilor (1736 - 1739) intentionau sa ocupe Bucurestiul. Cum întâia asezare din calea cotropitorilor, care veneau prin defileul de la Posada, au ocupat manastirea din Sinaia, de unde calugarii au fugit. Staretul Isidor a adunat argintaria si odoarele din biserica, între care şi unele icoane de mare valoare, le-a pus in clopotul cel mare si le-a ingropat, dupa care a fugit in Transilvania. Austriecii au coborat pe Valea Prahovei pana la Ploiesti, dar fiind invinşi de turci as-au retras inapoi spre munti. Au lasat totuşi 400 de soldati in Manastire Sinaia, iar restul armatei s-au retras la Predeal. Dar au fost cu totul învinşi şi s-au retras în continuare.
Dupa ani, au venit la Nifon stareţul doi oameni din Transilvania, care i-au aratat un inscris ramas de la raposatul staret Isidor, in care descria obiectele depuse in clopotul cel mare, impreuna cu 2.000 de lei din argint turcesc. Toate acestea fiind “ingropate in apropierea manastirii langa drumul Brasovului dinspre apa Pelesu, la vale de fantanita, punand si o lespede de piatra peste dansele si dandu-se scurgerea apei pe deasupra lor...”.
Dar în timp dispăruse şi fantana şi drumul şi alte repere, astfel comoara de la Sinaia n-a mai fost descoperita.
- Prin 1912, un anume L. Manthner spunea ca cineva necunoscut a dat “intamplator” peste o comoara, pe un deal numit de localnicii din satul Moigrad, judetul Salaj, Magura. Dar acela el, cumparase aurul. Si o oferise Muzeului de Istorie din Cluj.
Dar arheologii aveau insa semne de intrebare, căci Manthner mai falsificase obiecte din aur si le vanduse drept relicve antice. Tezaurul pe care il adusese la muzeu avea multe piese, din multe perioade de istorie zbuciumata. Erau obiecte care care aratau a fi ca din perioada migratiilor. Unele aveau insa o lucratura prea moderna…
Arheologii de la Cluj au studiat indelung tezaurul si au trecut prin sita obiectele suspecte. In cele din urma a iesit la iveala adevarata comoara: o furca cu cinci dinti, din aur, un idol cu forma umana, un pandantiv inelar, patru idoli cu bratele in cruce, doua bratari deschise, margele si 204 inele. Toate de la sfarsitul neoliticului. Pandantivul este cel mai mare care a fost descoperit pana acum in Europa. Are aproximativ 764 de grame. Furca pentadent este si ea unicat in lume: e singura din aur.
- Prin iulie 1980, arheologii care sapau în castrul roman de la Hinova, judetul Mehedinti, au sapat un pic mai mult. Aproximativ la un metru si jumatate sub nivelul de locuit al romanilor au gasit relicve mult mai vechi, ale tracilor nord-dunareni din epoca fierului. In vasul ceramic preistoric au gasit aproape 5 kilograme de aur: o diadema, 14 bratari, 92 de piese de colier, 762 de margele, obiecte decorative pentru vesminte, 11 piese de sarma infasurata inform. Aurul provenea, au stabilit cercetatorii, din minele de langa Brad, judetul Hunedoara.
- În primavara anului 1959, nişte ţarani din Cucuteni ies la muncile câmpului si găsesc la jumatate de metru sub pamant aur. Abia dupa doi ani, in 1961, arheologii care lucrau la Cucuteni au aflat ca acolo nu se descoperise doar ceramica. S-au recuperat de la tarani nu mai putin de 70 de piese din aur, multe deteriorate, care cantareau impreuna 2 kilograme. Au presupus ca tezaurul era garnitura de ceremonie a unui print geto-dac, care a carmuit pe la anul 400 in. de Hr.
Muzeul de Istorie al Moldovei a cumparat tezaurul in 1971, el ajungand apoi la Muzeul din Bucuresti.
- In primavara lui 1928, un elev de scoala primara dintr-un sat prahovean, era la arat. Lama plugului a scos din pamant un coif geto-dac, din foaie groasa de aur, ce cantareste 770 de grame. Ii lipseste varful calotei. Ca el mai exista doar 4 exemplare in toata lumea.
- Comanda de piatră necesară pentru ridicarea unei clădiri a Seminarului din Buzau, a dus in anul 1837, la descoperirea de către lucrători a unei comoari ingropata prin secolul al V-lea, anume aşa-zisa Closca cu puii de aur, tezaur din vremea migratiilor şi atribuit gotilor. Ea a stat ascunsă o vreme în podul unei case din Pietroasa. Prin martie 1838, cei doi posesori ou vândut-o arnautului Verusi, care a fragmentat cu toporul cele 22 piese din aur. El fiind însă descoperit, comoara ajunge la Muzeul de Arheologie din Bucuresti, unde au fost expuse din 1838, dupa ce au fost restaurate la Muzeul National.
Mai departe este furata si distrusa partial prin 1872, iar hoţul moare in conditii ciudate. Totuşi din comoara initiala, n-au mai putut fi recuperate decat 12 piese incomplete si deteriorate.
Arheologii leaga vasul neobisnuit de ritualuri ale geto-dacilor.In 1917, tezaurul ajunge la Moscova, de unde este recuperat abia peste 40 de ani, in 1956.

Comentarii

  1. Măneanu Varvara Magdalena

    Mulțumesc pentru acest documentat excurs privind mentalitatea poporului nostru față de acest metal prețios, când cu puteri benefice când cu puteri malefice. Întreaga problematică începând de la lista locurilor, unde uneori ies flăcări albastre, multitudinea de legende ș.a. mi se pare că ar sluji cel mai bine turismului în diferitele sale variante. Să ne apucăm să căutăm comori mi se pare un proiect puțin fezabil, căci cu 10, 20, 50 Kg de aur în plus economia romînească tot nu se mai ridică de jos. :-?

  2. Măneanu Varvara Magdalena

    :-?


Comentariile sunt interzise la blogurile neactualizate mai mult de 90 de zile


Termeni si Conditii de Utilizare