AURUL BLESTEMAT AL DACILOR
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de esuceveanu in 2012-07-31 15:07
DACIA a fost statul care a fiinţat cu două milenii în urmă pe teritoriul actual al României, dar pe spaţii extinse atât spre est cât şi spre vest. A fost un stat bine organizat, populat de daci, o ramură a tracilor (cei mai viteji dintre traci), iar la vremea când Mântuitorul Isis Hristos, aducea omenirii religia creştină, ajunsese aproape la culmea puterii şi bogăţiei sale, ca la peste un veac deşi atinsese apogeul dezvoltării sale, se apropia de momentul declinului.
Pentru Imperiul Roman, dacii reprezentau un popor barbar, căci… nu erau supuşii Romei, dar în anii aceea, de după anul “0” al erei noastre, Roma ajunsese să-i invidieze tot mai mult pe daci, mai cu seamă pentru bogăţia (aurul) acestora care, a cărei sursă parcă nu se mai sfârşea.
Romani cucereau cu prioritate ţările care le puteau asigura glorie şi bogăţie. Astfel ei cuceriseră ţări din Orientul Apropiat, care practicau un comerţ înfloritor deci profitabil şi le puteau aduce venituri prin fiscalizarea, ori ţări care produceau şi le aduceau resurse materiale (ex. Libia fusese grânarul Imperiului Roman) şi alte ţări le asigurau resurse minerale sau altele forţă de muncă (sclavi).
Cucerirea Daciei În acei ani (un secol după Isus Hristos), Dacia, dar mai ales aurul ei, pusese serios pe gânduri imperialii romani, care cum am mai spus, deşi la apogeul puterii sale, se aflau totuşi într-un început de criză economică, afectaţi de spectrul riscului prăbuşirii în viitor. Mai mult decât atât, imperialii erau tot mai iritaţi de ceva vreme, atât datorită amestecul tot mai des şi mai insistent al dacilor în chiar politica de la capitală, căci aceştia dispunând de mult aur (atât de iubit la Roma), sprijineau sporadic diferitele grupări politice, care îşi disputau puterea, amestecul lor ajungând până chiar la Palatul Imperial. În plus imperialii romani erau iritaţi şi de tupeul regilor Daciei, care nu o dată invadaseră cu oştile sale bine instruite şi periculoase teritoriul Imperiului, mai cu seamă la sud de Dunăre.
Ajuns, împărat, datorită calităţilor sale militare, Traian a preluat o Romă sărăcită de cheltuielile fără măsură ale lui Domiţian, ai cărei cetăţeni erau înglodaţi în datorii.
În acest context politică-social, se orientase ambiţiosul Traian, fost general roman de oşti, fiu al unui comandant de legiune de origine hispanică (celtiber) şi proaspăt întronat înpărat, să ia în considerare Dacia (ca punte de siguranţă în timp), atâta vreme cât la data aceea, armata Romei reprezenta încă cea mai puternică armată a lumii, în scopul de a rezolva pentru multă vreme de atunci înainte, viitorul unui imperiu cu clare tendinţe de a intra în declin. Dacă celelalte provincii romane produceau Romei bogăţii, care variau cantitativ funcţie de diferitele conjuncturi ale diverselor perioade (politice, climatice, sociale, molime, etc.), aurul Daciei pe atunci parcă nu depindea chiar de nimic.
Dacă la aurul dacilor mai “visaseră” şi alţi împăraţi anteriori, doar Traian s-a simţit capabil să-l transforme în realitate, datorită obsesiei lui Traian, de a-şi însuşi cea mai mare comoară a antichitatii. Astfel, prin anii 101 – 102 şi 105 - 106 e.n., Traian spirit inteligent, presat fiind şi de răspunderea stopării declinului care ameninţa colosul imperial roman, se instalase în fruntea trupelor cu gândul să asigure asfel, continuitate gloriei romane, linişte la graniţele impertiului şi să-l pedepsească pe agresivul şi mândrul rege Decebal al Daciei.
Pentru Imperiul Roman, ajuns atunci aproape de apogeul politicii sale expansioniste, cucerirea Daciei şi instalarea legiunilor în munţii săi reprezenta şi un fapt de maxim interes strategic. Prin cucerirea şi anexarea Daciei, Roma ar fi stabilit astfel la graniţa de răsărit, un avanpost important împotriva atacurilor venite din partea dacilor liberi aliaţi cu popoarele iraniene precum sarmaţii, sciţii si roxolanii, după cum a demonstrat-o mai târziu Istoria Europei.
Dar ce fapt ţelul său principal era însuşirea legendarului aur al dacilor, care ajunsese să obsedeze profound pe marii nobili al Romei, dar şi de a exploata minele de aur din munţii Daciei.
Decebal regele Daciei, în cele din urmă încolţit de romanii care puseseră în mişcare eficienta lor maşina de război, profitând de vitejia şi organizarea foarte bună a armatei dacilor, a rezistat eroic o perioadă de timp, dar în cele din urmă, copleşit de uriaşa armată a romanilor după ce suferise mari pierderi, şi-a schimbat tactica, a trecut la punerea “în siguranţă” a tezaurului regal, îndemnând ca acelaşi lucru să-l facă şi nobilii Ţării (tarabostes), apoi s-a retras în munţi cu trupele sale fidele, pentru a continua ascunşi în munţi lupta de rezistenţă, care astăzi s-ar numi luptă de partizani, sau mai noi de guerrilă.
Mari cantităţi din aurul tezaurului regal a fost îngropat astfel în mare secret şi în mai multe locuri diferite, prin folosirea de metode foarte ingenioase şi apoi a fost “protejat” cu grele blesteme, probabil oficiate de preoţii daci ai zeului “Zamolxe”, iar unii dintre cei care au participat la aceste operaţiuni de tăinuire au fost lichidaţi, din raţiuni de… “secretizare”.
Dacia o dată cucerită, oştile romane s-au instalat aici pentru multă vreme, în primul rând pentru a scoate maximum de profit. Într-o luptă finală de urmărire şi lichidare fostul rege Decebal s-a sinucis, alături de ultimii fideli care-l însoţeau. Astfel s-a pierdut şi secretul marii părţi dintre tezaurul ascuns. În acea perioadă s-a produs şi romanizarea populaţiei dace. Resturi ale trupelor lui Decebal au luptat din munţi ani în şir, dar cu timpul, numărul lor s-a redus iar insistenţa cu care i-au urmărit romanii i-a făcut să dispară total.
De-a lungul ocupaţiei, trimişii Romei au făcut tot posibilul să descopere rapid şi cât mai mult din aurul ascuns de Decebal, să repună în funcţie mineritul aurului din munţii Carpaţi (exemplu mina de la Roşia Montană), iar pentru înlesnirea jefuirii noii provincii, au construit ca de obicei un vestit drum către Cetatea Eternă (Roma), care a cuprins şi uriaşul pod peste Dunăre la Turnu Severin (Drobeta), pentru realizarea căruia l-a adus aici şi pe vestitul arhitect şi constructor Apolodor din Damasc.
Se mai poate presupune că blestemul aurului dacilor s-a manifestat şi transmis până în sud-estul Siberiei, atunci când (în iarna anului 1920), a dispărut după o explozie în străfundurile celui mai adânc lac din lume (lacul Baikal), celebrul Tren cu Aur, expediat de amiralul Kolceac şi care conţinea mare mare dinTezaurul ţarilor ruşi (peste 200 tone aur), dar se pare să fi cuprins şi parţi din Tezaurul României, pus la adăpost de către guvernul României, în anul 1918 la Moscova, şi care se zice că ar fi conţinut şi părţi din tezaurul dacilor dar şi a altor tezaure ale popoarelor migratoare, descoperite în pământul României, cum ştim tezaure încărcate de vechi blesteme.
De atunci şi până astăzi se tot caută aurul de pe fundul lacului. S-au descoperit şi fotografiat vagoanele trenului de pe fund, dar tot felul de evenimente caudate şi deosebit periculoase au făcut ca aurul să nu poată fi scos la suprafaţa. Excepţie a făcut un lingou găsit în urma unei avalanşe de pietre descoperite pe mal în sol de un lucrătoar al căilor ferate în 1967.
Aurul dacilor Medicul de campanie al lui Traian descrie că romanii au scos din Dacia o cantitate de aur echivalentă cu 1.650 de tone şi una dublă de argint. Istoricii au corectat însă cantitatea (l-au redus la o zecime), da şi aşa cantitatea de aur rămânea imensă sdică 165 de tone aur şi 330 tone argint). Ca urmare Traian a organizat apoi luni întregi de sărbătoriri cu jocuri de galdiatori, a împărţit alimente şi a construit Forul, Biblioteca şi Columna traiană, toate asigurate prin aurul capturat de la daci, după cum menţionează autorii antici.
Cum de cele mai multe ori diferitele obiecte din aur erau de obicei însoţite de monede de tip “koson”, dar şi de tip "Lysimach"acesta era cea mai clară dovadă privind originea dacică a acvestora. Monedele „koson”, denumite după inscripţia „koson” scrisă cu litere greceşti, sunt singurele monede din aur care au circulat în spaţiul dacic. Enigmatice, cu influenţe greceşti şi romane, provenienţa lor nu a fost încă stabilită cu certitudine.
După vestita trădare a lui Bicilis, care făcea parte dintre apropiaţii regelui Decebal despre care unele surse istorice spun că fusese un scrib grec şi nu o căpetenie trădătoare, spre Roma au început să se deplaseze mii de care încărcate cu aur şi argint.
Istoricul Dio Cassius, menţiona că după înfrângerea Daciei şi ocuparea Ţării : "S-au găsit şi comorile lui Decebal, cu toate că erau ascunse sub apa râului Sargetia...
Tot Dio Cassius, in "Istoria Română", povesteşte despre 165.000 kilograme de aur si mai mult decât dublul acestei cantităţi, de argint, Decebal, regele dac, îşi pusese capăt zilelor, iar "cel de-al şaptelea Deceneu", urmas direct al Marelui Preot de pe vremea lui Burebista, se refugiase in păduri, împreuna cu un grup de "tarabostes", nobili daci, încercand sa mai salveze o parte a fabulosului tezaur. In tragedia acelui sfarsit de lume, codrii Orastiei se umplusera de fugari... Plinius cel Tanar, in "Epistole", scrie ca, in Cetatea Eterna, romanii au mancat si au baut o suta de zile, fara intrerupere, sarbatorind in acest fel cucerirea Daciei. Astazi, in tacerea padurilor de pe muntele sfant Cogaionon, cum se numea pe atunci culmea Gradistei, nu se mai aud nici blestemele preotilor daci, nici vaietele femeilor cu pruncii ucisi si barbatii decapitati. La Roma se canta si se dansa in pietele publice, iar la marginea Imperiului, in indepartatii Munti ai Orastiei, umbra mortii asternea jalea peste oameni si locuri... "Trebuia sa moara un popor, ca sa se nasca altul!" - exclama padurarul filosof. Pe drumul de intoarcere spre vale, aceeasi calauza iti mai arata nenumarate urme ale vetrelor de "covacie", adica ateliere dacice de fierarie, unde se lucrau nu doar sulite, scuturi si sabii, ci si doage de butoi, lame de plug sau coase. Barbatul adauga: "Toti muntii astia forfoteau de oameni, pe atunci, mult mai mult decat astazi. In pesterile de calcar de aici si in adancul padurilor si-au ascuns dacii averile pe care le-au mai putut salva dupa caderea Sarmizegetusei. Le-au pecetluit cu blesteme si le-au transmis din gura in gura, din tata in fiu, sute de ani. Asta vorbesc oamenii prin partile noastre! Kosonii, monedele de aur dacice, statuetele din aur masiv, totul a ramas ascuns pana acum vreo doua veacuri. Dar nu si-ar fi inchipuit nimeni ca o sa vina peste noi nebunia care se petrece de cativa ani incoace !".
Sursele antice povestesc despre tezaurul extraordinar al lui Decebal, pe care acesta l-ar fi ascuns în albia râului Sargetias, punând nişte oameni să abată cursul râului şi să sape o groapă, după care ar fi dat ordin ca oamenii să fie ucişi pentru a se păstra secretul bogăţiei ascunse sub valuri. Căci Decebal, prin mijlocul captivilor lui, abătu râul, săpă albia lui şi punând într-însa mult aur şi argint, precum şi alte lucruri de mare preţ şi care puteau suferi umezeala, puse peste ele pietre şi grămădi pământ; după aceea aduse din nou râul în albia lui, iar în peşteri, tot cu ajutorul acelor captivi, ascunse veşmintele şi alte lucruri de felul acesta.
După ce făcu acestea, el ucise pe captivi, ca să nu spună nimănui nimic. Dar Bicilis, un soţ de-al lui, care ştia ce se lucrase, fu prins şi dădu pe faţă toate acestea...
Cele de mai sus fuseseră scrise la vreo 200 de ani după cel de-al doilea război daco-roman. Nu se ştie dacă ele reprezintă adevărul istoric, dar o realitate a rămas: după acel război, imperiul şi-a refăcut finanţele, un an romanii au fost scutiţi de impozit. Traian a organizat timp de 123 de zile sărbători la Roma şi a construit o serie de edificii măreţe.
Dar oare numai acesta era tot aurul strămoşilor noştri ? Unii oameni de ştiinţă, evaluând producţia de aur din Munţii Apuseni la 15-20 tone/an (exploatarea era intensă şi străveche, să nu uităm că aur din minele de lângă Brad s-au găsit şi în tezaurele antice din piramidele egiptene, fapt demonstrat prin analize chimice), au estimat stocul de metal galben acumulat de daci la circa 1.000 tone ! Atunci unde este restul ? Desigur, Decebal nu a ascuns tot tezaurul în acelaşi loc. Prin ascunzătorile dacilor se aflau de obicei kosoni, fapt ce confirmă a fi ale acestora.
În cei 166 ani de ocupare romană a Apusenilor, mineritul local al aurului s-a dezvoltat prin noi metode tehnologice de extragere şi prelucrare a preţiosului metal. Există date istorice care dezvăluie faptul că, pe întreaga perioadă a ocupaţiei romane, s-au extras din minele cde aur ale carpaţilor, nu mai puţin de 500 tone de aur, respective, 950 tone de argint care au plecat pe vestitul drum roman (ale cărui urme fiinţează şi astăzi) către capitala Imperiul Roman, pentru a consolida economic Imperiul care reâncepuse să înflorească.
În acest scop, romanii au adus în zonă coloni de origine traco-iliră, specializaţi în prelucrarea avansată a aurului. Minele erau conduse de un funcţionar numit chiar de împărat, denumit Procurator Aurarium, a cărui reşedinţă era la Zlatna.
Dacă evaluarea la 1.000 tone a tezaurului dacilor este măcar aproximativ reală, înseamnă că romanii au mai fost păcăliţi o dată de înţeleptul Decebal, chiar şi după moarte, Bicilis jucând, probabil, rolul de a distrage atenţia asupra adevăratului tezaur.
Cele mai multe ascunzători sunt probabil în Sarmisegetusa, fosta capitală a statului dac, munţii Orăştiei, Ţara Haţegului, dar pot fi aproape oriunde în Carpaţi. .
Desigur nu tot aurul care se află în prezent ascuns în solul fostei Dacii a făcut parte din tezaurul regelui Decebal sau din aurul ascuns de preoţii lui Zamolxis (zeul supreme al dacilor), sau de tarabostes foştii nobili bogaţi ai Daciei. În pământul fostei Dacii se mai pot găsi şi tezaure îngropate de popoarele sau triburile migratoare care au traversat pământul actul al României de-a lungul timpului. Uneori acest aur a fost îmgropat provizoriu, dar din diferite cauze, dar în cele din urmă a rămas ascuns pentru totdeauna. Acest aur fusese deseori îngropat cu “protecţia” diverselor blesteme, având în vedere că practica blestemelor la comori ascunse nu era specifică numai dacilor, ci multor altor popoare.
În timpul marilor migratii barbare, în Carpaţi, s-au ascuns multe tezaure, probabil mai multe decât în orice parte a Europei. Tezaurul de la Pietroasa, descoperit in Muntenia si ajuns la Bucuresti, dupa nenumarate peripetii, este cel mai cunoscut tezaur din acele vremuri, atribuit vizigotilor din secolul al IV-lea. şi pare-se nu are egal în Europa. De o frumuseţe fara seaman frumusete si rafinament sunt si tezaurele gepidice, cel mai cunoscut fiind cel de la Apahida.
* În secolul XVI, la vărsarea Streiului în Mureş, un pescar a scos de pe fundul apei câteva monede de aur. Mai sus, într-o boltă zidită, ar fi găsit 40.000 galbeni şi bucăţi de aur nativ. Unul dintre beneficiarii comorii a încercat să vândă câte ceva la Alba Iulia, dar cum a aflat cardinalul Martinuzzi, acesta şi-a însuşit totul, rotunjindu-şi astfel substanţial averea. Mai mult pentru a păstra secret faptul a pus să fie ucişi toţi “fericiţii” descoperitori. “Atât de secret” a păstrat cardinalul taina, încât a început să cheltuiască brusc fără măsură, reconstruindu-şi castelul de la a Vînţu de Jos şi cumpărând cu nemiluita cai, bijuterii şi alte obiecte de lux, atrăgând astfel atenţia asupra lui. Drept urmare, împăratul Ferdinand de Habsburg l-a trimis în zonă pe generalul Castaldo, care l-a lichidat pe Martinuzzi, dar nu a mai găsit decât 2.000 de monede de aur. Un cronicar povestea că la Gherla, pe un alt domeniu al lui Martinuzzi, s-au găsit 1.600 kg. aur nativ şi 250.000 florini.
* Cronicile mai vorbesc şi de nişte butoaie cu monede vechi de aur ajunse în posesia domnitorului Petru Rareş al Moldovei.
* La 1716, un clujean (Pavel Varga), s-a îmbogăţit brusc şi lăsase testament în care pomenea de o mare comoară din care luase doar câte ceva, dar că ce rămăsese care ar fi putut îmbogăţi toată populaţia Transilvaniei, locul fiind în continuare necunoscut.
* Prin 1800, copilul unui ţăran găsise 264 monede de aur pe Dealul Anineşului.
* În anul 1804, un preot din Vâlcele descoperise la rădăcina unui fag bătrân, vreo 400 de kosoni. Apoi, în aceeaşi vară, s-au mai găsit 35, respectiv 987 monede tip koson.
* La 1970, un lucrător a găsit un koson.
* Arhivele Transilvaniei amintesc, o intamplare ciudata... Pe la 1785, ţaranul David Albu din Chitid, participant la Rascoala lui Horea, Closca si Crisan, incepe sa viseze diferite locuri din regiune, unde ar fi ascunse comori, dar nu mai apucase sa verifice adevarul fiindca se muta in lumea celor drepti. Reveniti pe aceleasi locuri, cu alti tineri, ei dezgroapa circa 400 de monede din aur masiv de tipul numit mai tarziu "Koson" si un tezaur cu monede de aur, tipul "Lysimach".
* In seiful unei intreprinderi nationalizate din Hunedoara erau gasiti trei kosoni din aur masiv care au ajuns in cele din urma la Muzeul Judetean din Deva, unde au ramas pana in ziua de azi.
* La inceputul lui 1997, Interpolul prelua de la Politia maghiara un cetatean roman cu domiciliul in orasul Orastie, care fusese arestat in Ungaria pentru ca se descoperisera asupra sa circa 200 de monede dacice din aur, de tipul "koson", ce nu fusesera declarate la vama. Interpolul a restituit Romaniei relicvele arheologice si romanul a fost repatriat sub escorta.
* Un taran sarac, cu gospodaria izolata in marginea platoului Luncanilor, a declarat descoperirea unei caldari pline cu monede de aur, chiar in gradina sa... Barbatul vaduv, trecut de 70 de ani, astazi, a pus comoara la dispozitia autoritatilor, cerand contravaloarea in bani.
* Aceasta echipa ar fi descoperit (conform spuselor lui Petrisor Demian care cunoaste toti batranii satului si a stat cu ei de vorba), peste o mie de kosoni dacici, insa documentele de arhiva consemneaza ca au fost predate trezoreriei doar 987 de monede, ce au fost topite de Monetaria Principatului şi transformate în lingouri. Sub aceasta forma, aurul dacic a luat calea Vienei, in tezaurul imperial... Petrisor Demian argumenteaza cu insufletire: "Inca de la inceputul veacului nostru devenise evidenta importanta istorica a monedelor dacice de tip "Koson" si "Lysimach".
* O dovada constituie faptul ca amploarea comertului cu monede pe piata Orastiei a ajuns in acea perioada la cunostinta autoritatilor maghiare, care l-au delegat pe procuratorul domeniului Hunedoara, Paul Trk, sa se deplaseze la fata locului. In primul sau raport catre trezorerie, acesta semnala ca descoperirile monedelor din aur masiv "sunt cu mult mai mari decat acelea declarate de localnici"...
* In urmatorii ani, pe Valea Gradistei apar jandarmi unguri, cu pana de cocos la palarie, care incep sa supravegheze zona, sa faca perchezitii si chiar arestari. Taranii suspectati ca ar detine "kosoni" erau pusi sa inhaleze fum de usturoi ars pana marturiseau totul. In acest fel, autoritatile au reusit confiscarea altor cateva sute de monede din aur pur. In 1804, Monetaria Principatului Transilvaniei, aflata la Alba-Iulia, trimite un comisar imparatesc in regiune. Acesta plateste trei tarani din comuna Sibiselu Vechi sa faca sapaturi in Muntii Orastiei, sub directa sa supraveghere, in anumite locuri pe care politia imperiala le aflase de la alti sateni torturati.
Aurul astfel descoperit era tratat ca aur de trezorerie, deşi acesta aveau o valoare arheologica si numismatica, fapt care le-ar fi sporit pretul.
Este o realitate că careia zvonurile despre legendarele tezaure dacice nu au incurajat inmultirea cautatorilor, până la inceputul secolului trecut când căutările s-au înteţit.
Motivul ar fi, aparitia infricosatoarelor povestiri despre nenorocirile intamplate celor care descoperisera deja cateva ascunzători de comori. In afara de "legenda sarpelui", se spune ca regele Decebal, inainte de-a muri, si-a blestemat semenii sa fie pedepsiti de Zamolxe daca vor dezvalui cuiva de sange strain ascunzatorile, iar profanatorii de tezaure sa nu se poata bucura, nici macar o zi din viata, de un singur koson furat! Asa se face ca, timp de doua sute de ani, de la primele descoperiri consemnate, pe Valea Gradistei taranii s-au temut cu adevarat de blestemul lui Decebal.
Astăzi, majoritatea rezervelor naţionale de aur sunt cantonate în Munţii Metaliferi (nume deloc întâmplător pentru aceşti munţi situaţi în sudul Apusenilor), în cadrul aşa-numitului Cadrilater de Aur, o suprafaţă de aproximativ 500 kilometeri pătraţi, cuprinsă între localităţile Săcărâmb, Căraci, Zlatna şi Baia de Arieş.
Perioada de maximă de extracţie a aurului din această zonă a fost atinsă în vremea Imperiului Austro-Ungar, cu deosebire între sfârşitul secolului al XVIII-lea şi anul 1918.
Mineritul de adâncime se practica îndeosebi în raza localităţilor Săcărâmb, Crăciuneşti, Câinel, Ruda-Bran, Căraci, Baia de Criş, Ţebea, Almaşul Mare, Zlatna, Roşia Montană, Vulcoi Corabia şi Baia de Arieş. Mineritul se făcea doar prin forţa braţelor, minereurile bogate în aur fiind desprinse cu târnăcoape din măruntaiele muntelui şi încărcate în coşuri de răchită aşezate pe spinarea unor catâri. Minereul era mărunţit în celebrele şteampuri cu apă, după care era colectat pe ţesături din lână sau blănuri de oaie, tot ca pe vremea dacilor.


Termeni si Conditii de Utilizare