BLESTEMUL AURULUI LUI MARTINUZZI
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de esuceveanu in 2012-06-30 15:20
Cine a fost Martinuzzi ? Gheorghe (ori George) Martinuzzi, era se pare originar Croaţia unde făcuse parte din mica nobilime. Familia care purtase iniţial numele de Utesenić, Utjeienović (sau Utjessenovicz), a trăit între anii 1482 – 1551.
Între 1510 - 1526, Gheorghe Martinuzzi deţinuse o dregătorie înaltă, anume cea de tezaurar, echivalentul vistiernicului din celelalte două principate româneşti. Atunci princepe al Transilvaniei era Ioan I. Zapolya (zis şi rege al Ungariei Răsăritene). Între 1526 şi 1540, Martinuzzi ajunge abate de Cluj-Mănăştur, iar ulterior episcop de Oradea, după care guvernator al Transilvaniei (între 1541 şi 1551). În această perioadă Martinuzzi l-a sprijinit efectiv pe Ioan al II-lea Sigismund Zapolya, minor pe atunci, să devină rege după decesul tatălui său.
Martinuzzi a avut permanent un comportament politic duplicitar, oscilând între imperiile Otoman şi Habsburgic. Trecut în tabăra Habsburgilor, Martinuzzi a obţinut titlul de cardinal, din partea papei de la Roma, la insistenţele lui Ferdinand I rege al Ungariei (Apusene) între 1526 - 1563 şi împărat al Germaniei între 1556 – 1564, după ce fusese recompensat în prealabil de noii săi stăpâni cu Arhiepiscopia de Strigoniu, cu titlul de voievod al Transilvaniei.
Dar... Gheorghe Martinuzzi (Fráter György) a fost ucis la 17 decembrie 1551 pentru înaltă trădare, de către contele Gianbattista Castaldo, acesta acţionând la ordinul Curţii Imperiale de la Viena, ca urmare a faptului că Martinuzzi începuse să ducă tratative secrete cu sultanul otoman, în chiar perioada în care oştile acestuia se deplasau spre Transilvania, pentru a-i alunga pe Habsburgi, care abia obţinuseră (în vara anului 1551), stăpânirea Principatului Transilvan, tot cu sprijinul lui Martinuzzi.
Castelul lui Martinuzzi Ruinele fostului castel al lui Martinuzzi le putem afla în localitatea Vinţu de Jos (din judeţul Alba), situată pe malul stâng al râului Mureş, la aproximativ 10 km de Sebeş pe drumul naţional DN7, ori la 15 km de Alba Iulia circulând pe drumul judeţean 107C şi drumul naţional DN1. Ruinele castelului se află cam la circa un kilometru spre stânga de la drumul care străbate comuna (venind dinspre Deva).
Celebrul castel nobiliar de odinioară de la Vinţu de Jos, fostă reşedinţă a lui Martinuzzi, dar astăzi cum am mai spus doar o ruină, nu a fost în permanenţă reşedinţă nobiliară. Înaintea anului 1235, localitatea Vinţu de Jos abia începuse a intra în documentele istorice. Prin 1248, aici au fost colonizaţi grupuri de saşi pe acest pământ fertil din lunca Mureşului. Amplasamentul noii aşezări era bine situat, la încrucişarea vechilor drumuri romane, cu albia (navigabilă) a celui mai mare râu din Transilvania. Saşii obţinuseră atunci mai multe şi importante privilegii, asemănătoare cu cele ale Sibiului, aşa-zisă capitală a Universităţii Săseşti.
Datorită stării lor materiale prospere şi bine protejaţi prin înlesniri atestate de documente regale, saşii au înălţat câteva construcţii monumentale, între care totdeauna, cele mai importante au fost bisericile şi o mănăstire.
Biserica reformata din Vintu de Jos Biserica parohială, vizibilă astăzi în vecinătatea ruinelelor castelului, spre nord-est, îşi are originea chiar din vremea de după uriaşul dezastru provocat în anul 1241 de invazia tătarilor. Ea este mai puţin ruinată, dar deaseasemeni părăsită precum castelul din Martinuzzi din vecinătate.
Lăcaşul de cult, destul de mare ca volum, a fost construit în secolul al XIII-lea, în stilul goticului timpuriu, fiind atestat încă din 1264, ca biserică romano-catolică.
După 1561, când comunitatea locală a saşilor a renunţat la catolicism, convertindu-se la Reformă, biserica a fost consolidată şi restaurată. Astăzi datorită faptului că saşii nu se mai află pe aceste meleaguri încărcate de istoria acestora, biserica este nefolosită, abandonată şi lăsată să se ruineze.
Biserica nu mai are astăzi ferestre, iar turla s-ar putea prăbuşi în viitorul apropiat. Alături de acestă biserică, greavii, ambiţioşii fruntaşi ai elitei săseşti, au înceaput construcţia altor clădiri reprezentative. Apoi după anul 1300, în urma unei importante donaţii, primită de la văduva unui greav, locul ruinelor de astăzi a fost oferit pentru construcţia unei mănăstiri dominicane. În acest scop au fost aduşi şi câţiva călugări dominicani (aparţinând ordinelor numite cerşetoare), constrânşi de sărăcie, dar foarte activi în ceea ce priveşte păstrarea şi propagarea ideilor Bisericii catolice. De observat că Mănăstirea dominicană de la Vinţu de Jos, era unica care nu era situată în perimetrul unei localităşi si a funcţionat vreme de un veac în condiţii de maxima prosperitate.
Se pare că Mănăstirea, nu a fost construită şi finalizată doar cu eforturi locale, ci şi cu sprijinul unor ateliere de specialitate regale, ba chiar cu aportul Casei regale de Anjou, prin regele Ludovic I (1342-1382) şi mama sa Elisabeta, văduva regelui Carol I Robert.
Mănăstirea a fost ulterior ruinată în urma incursiunilor turceşti din 1438 si 1442. După distrugerile grave şi în situaţia economico-politică al acelor timpuri, Manastirea a intrat apoi în declin. În 1524 se mai aflau acolo doar patru călugări, ca după câtiva ani mai târziu să rămână doar un singur călugăr dominican (fratele Toma), dar şi acesta a fost mutat (alungat) la Sebeş, iar de acolo la Sighişoara.
În aceste noi condiţii, pe care probabil tot el le-a realizat, nobilul Nikolaus Kozar de Zwd (Kocsárdy, Kosári) s-a instalat acolo şi apoi (pe la 1532) a transformat fosta mănăstire într-o reşedinţă nobiliară rurală. Transformări de mănăstiri catolice în castele laice s-au practicat destul de frecvent în epocă, în conjunctura crizei Bisericii catolice, datorată Reformei, desigur raportată la situaţia concretă a fiecărei mănăstiri. Mai mult, asemenea proceduri s-au remarcat chiar înaintea Reformei.
Acesta a vândut apoi aşa-zisul castel (care profitase şi de o danie de la regele Ioan I Zápolya) în jurul lui Ştefan Mailath, alt personaj istoric important, implicat şi el în evenimentele de la începuturile Principatului transilvan, ca în continuare, să ajungă în stăpânirea lui Radu Paisie, domnul Ţării Româneşti (1540-1545). Prin 1545 însă, după moartea voievodului muntean, castelul ajunge apoi în proprietatea lui Gheorghe Martinuzzi, deja episcop de Oradea şi guvernator al principatului autonom al Transilvaniei, care l-a refăcut şi extins total transformând-ul, de astă dată într-un veritabil castel nobiliar în stil renascentist considerat, de un document italian, a fi un delizioso, după unele aprecieri din epocă.
Astfel la doar vreo 20 după ce fusese mănăstire, edificiul a devenit cel mai valoros castel din Transilvania construit în stilul Renaşterii. Reconstruit cu fortificaţii ca o cetate, fusese înconjurat de înalte ziduri şi valuri de pamânt, cu şanţuri adânci pline cu apă şi pod ridicător, ca în timp de razboi acesta sa fie foarte greu de asediat. Aceste lucrări de construcţii, au fost conduse de un arhitect pe nume de Dominico de Bologna, dar nu au fost total încheiate.
Tot aici între zidurile propriului castel, Gheorghe Martinuzzi a fost asasinat în 18 decembrie 1551, de către oştenii generalilor austrieci Castaldo şi Pallavicini.
Saşii au insistat apoi, fără success, pentru restituirea fostei lor manăstiri, îndeosebi la împăratul Ferdinand de Habsburg, concurentul lui Zápolya la coroana Ungariei, dar cum prezenţa castelului a fost o mare ispită pentru noua autoritate politică a nou născutului principat autonom al Transilvaniei, şansele de a se recupera noul imobil proaspăt reconstruit au fost zero.
În anul 1553, Cetăţuia a fost ocupată oficial de către oamenii voievodului Transilvaniei Andrei Báthory. Apoi după cel din urmă locatar care fusese soţul Margaretei Mailath, una din moştenitoarele de drept şi care va stăpâni Castelul de la Vinţu până după anul 1559, după care au urmat apoi Gáspár Békes (1569-1575), Ştefan şi Cristofor Báthory (1575-1578), din nou Margareta Mailath, recăsătorită acum cu Ioan Iffiú (1578-1594).
Administraţia fiscală imperială va avea castelul în proprietate în ultimii ani ai secolului, răstimp în care a fost locuit, între 1595 - 1597 şi de către Aron Vodă, exilatul domnitor al Moldovei şi apoi de către logofătul lui Mihai Viteazul.
Castelul va intra în proprietatea lui Gabriel Bethlen la începutul sec. al XVII-lea. Lucrarile de reamenajare, sistate după moartea lui Martinuzzi, reâncep acum dupa planurile lui Giacomo Resti, în urma cărora edificiul va fi transformat într-un castel care este prezentat in lucrările de istoria arhitecturii ca fiind cel mai valoros castel renascentist din România.
Apoi, castelul care după cum am văzut a trecut prin mai multe mâini, aici a fost şi locul unde a fusese ucis (prin otrăvire) în 1597, Aron Tiranul, fost domn al Moldovei, arestat de oştile transilvănene la ordinul principelui Sigismund Bathory. În secolul următor, reşedinţa ajunge în mâinile marelui principe transilvănean Gabriel Bathory, care termină refacerea castelului, în stil renascentist, acesta devenind o bijuterie de artă a vremurilor respective.
Ca urmare a expediţiei lui Gheorghe Rákoczi I în Polonia, în mijlocul secplului al XVII-lea armata turco-tătară trimisă de Poarta Otomană pentru a pedepsi Transilvania atacă Vinţu, ocupă castelul, îi da foc şi distruge localitatea. După ce Principatul a încetat să mai existe, Vinţu de Jos intră în posesia fiscului, iar în 1715, Castelul este dobândit de Episcopia Ardealului.
Episcopul Sorger Gergely, este cel care a construit în anul 1733, actuala poartă de intrare în stil baroc, pe a cărei frontispici se găseşte o pisanie pe care o putem vedea şi citi si astăzi.
În anul 1792 castelul cade iar prada focului, dar nu mai este reconstruit în totalitate. În secolul XIX unele dintre clădiri mai erau locuite, aici născându-se scriitorul Kemeny Zsigmond (1814-1874), familia lui fiind atunci pro-prietar a ceea ce ramăsese din Castel.
De atunci fostul castel este într-o continuă stare de degradare. La începutul veacului trecut, căzuse o mare parte din acoperiş, zidurile nu mai avea geamuri şi uşi, iar proprietarul distileriei din localitate, cel care închiria această clădire istorică, o utiliza drept adăpost pentru porci. Prin anii 1930, sătenii au demolat majoritatea clădirilor şi bastionul de sud-vest, pentru a recupera astfel materialele de construcţie rezultate. În momentul de faţă se mai află la verticală doar aripa de nord a castelului (rămas şi el fără acoperiş), lângă ea un turn şi poarta în stil baroc, în colţul de nord-est un turn şi rămăşiţele casei scării a clădirii care se sprijinea pe acesta, ruinele turnului din vest şi resturile zidului care înconjura curtea interioară la nord-est şi sud-est.
Fantoma locului Legenda locului menţionează că, uneori, noaptea, mai apăre/apăruse stafia guvernatorul Martinuzzi, care revine la ruinele castelului pentru a-şi căuta comoara. O altă povestire locală mai menţionează şi o femeie (se pare rudă a guvernatorul Martinuzzi), care aparuse uneori îmbrăcată în negru, dar pe care nimeni nu o cunoştea, care zice-se trăia prin ruinele castelului, şi mergea duminical la Biserica reformată din localitate, dar care la un moment dat a disparut fără să mai reapară. Se mai zice că într-o noapte ar fi venit şi cardinalul-guvernator, care ar fi luat-o cu sine.
Aurul lui Martinuzzi Poveştile despre aurul lui Martinuzzi au început să circule mai ales după moartea acestuia. Conform cronicarului medieval Wolfgang Lazius, cea mai mare parte din imensa avere a celebrului Martinuzzi, ar fi provenit din confiscarea unei comori descoperite în apele râului Strei din zonă.
Lazius menţionează că în anul 1543 (1549), un grup de pescari români care pescuiau cu luntrile pe Mureş şi ajunşi şi în apele râului Strei au observat pe fundul râului mai multe obiecte sclipitoare. Unul dintre aceştia scufundându-se, a scos de sub apă mai mulţi galbeni. Apoi aceştia continuând să cerceteze mai cu atenţie zona, au descoperit în adâncuri o bolta zidită şi surpată în parte datorită pătrunderii rădăcinilor copacilor crescuţi pe malul apei. De acolo s-ar fi extras vreo 40.000 de monede din aur (însumând peste 300 de kilograme) care purtau efigia regelui Macedoniei, Lysimach.
Cronicarul mai adaugă că în afara monedelor, acolo mai existaseră şi "sloiuri de aur", care ar putea fi probabil, aur topit, scurs şi răcit liber, adică fără a fi turnat în forme.
Zvonul despre această descoperire a ajuns imediat şi la cardinalul Martinuzzi, care a ordonat arestarea pescarilor, confiscarea comorii şi efectuarea unei anchete. I-a supus apoi pe torturilor, pe aceşti “norocoşi” pescari, apoi deşi aceştia au mărturisit şi precizat locul în care au găsit comoara, a poruncit în continuare uciderea tuturora, pentru a se păstra taina aurului.
Conform cronicarului, cercetările ulterioare de la faţa locului, au dus la descoperirea hrubei subterane şi a altor câteva mii de monede de aur (aproape 100 de kilograme).
Cum după puţină vreme guvernatorul Martinuzzi şi-a cumpărat mai multe domenii, reconstruind masiv şi castelul de la Vintu de Jos, aceasta contribuie la ideia că sursa financiară ar putea fi această mare comoară, fapt ce a atras invidia invidia şi chiar duşmania adversarilor sai, care au început să comploteze activ împotriva lui.
Însă la doar doi ani după acest eveniment, castelul a fost scena unui incident sangeros. Fráter György cade victima unei conspiraţii a generalilor Castaldo si Pallavicini, care îl acuza de tradare in fata împaratului Ferdinand al Austriei si astfel obţin acceptul de a-l ucide.
Planul este dus la capat, astfel in 18 decembrie 1551 guvernatorul este atacat si injunghiat pe la spate de către secretarul sau, Marco Aurelio Ferrari, platit de Castaldo. Deşi în vârstă, Martinuzzi s-a apărat cu îndărjire cu atacatorul lui si nu a putut fi doborat decat cu sprijinul oamenilor lui Pallavicini.
Dupa moartea acestuia castelul a fost jefuit, acolo gasindu-se doar vreo 2.000 din monedele de aur, din tezaurul descoperit in apele Streiului.
I. Marţian, membru al Comisiunii Monumentelor Istorice pentru Transilvania, preciza în Buletinul Societăţii Numismatice Române din anul 1921, „...nu mai încape nici o îndoială că s-a descoperit, undeva, în preajma râului Strei, o bogată comoară din monede de aur ale regelui Lysimach şi altele cu inscripţia Koson, despre care se credea că ar fi chiar comoara regelui Decebal ascunsă în albia Streiului".
Comoara de la Gherla Un alt cronicar medieval pe nume, Wolfgang Bethlen, arata ca in cetatea Gherlei, unde se afla un alt domeniu aparţinand cardinalului Martinuzzi, s-ar fi găsit o mare parte din tezaurul confiscat de Martinuzzi. Mai aflăm din însemnarile de dată mai recentă ale profesorului Iacob Marza (unde relateaza drama petrecuta in 1551 la castelul din Vintu de Jos), ca la Gherla, s-ar fi găsit tot cu acelasi prilej, o masă mare de argintărie, cuprinzând patru vase aurite, cupe, coliere, inele, minunate covoare aduse din strainătate, precum şi o mare cantitate de pietre preţioase.
Blestemele legate de aurul dacilor si de castel Pe Martinuzzi un individ lacom şi crud, capabil să calce pe cadavre pentru a-şi realize dorinţele, blestemele l-au ajuns o dată cu achiziţia castelului de la Vinţu de Jos. După aceasta au urmat alte şi alte ispite, cărora Martinuzzi nu le-a putut rezista. Între acestea a fost şi aurul dacilor care se ştie era încărcat şi el din vechi timpuri cu grele blesteme.
Putem enumera câteva presupuse blesteme
- Probabile vechi blesteme ale dacilor care ar fi ascuns aici una dintre comorile ce alcătuiau tezaurul Statului Dac, pentru a fi utilizate ulterior, pentru lupta pentru eliberare, dacă ar fi să credem că această comoară ar fi aparţinut regelui Decebal, conform unor speculaţii, care… foarte probabil ar putea fi adevărate. Se ştie că multe alte vechi comori atribuite dacilor descoperite în Ardeal, au avut drept urmare ciudate decese în serie asupra celor care le-au descoperit, transformând în victime pe cei care s-au bucurat de ele, inclusiv familiilor acestora. Mai mult efectele s-au transmis chiar şi asupra celor care a ajuns mai târziu în posesia unor piese din conţinutul acestora.
Se spune în tradiţiile populare ale multor popoare că protectia comorilor îngropate este incredinţata unor puteri malefice, care pot fi puse în acţiune prin mijlocirea unor cumplite juraminte, care aduc nenorociri si chiar moartea celor care nu le iau în seamă.
Se ştie că dacii şi-au ascuns tezaurele, protejându-le cu grele blesteme.
- Blestemele pescarilor ucişi de cardinalul-guvernator Potrivit menţiunilor cronica-rului medieval Wolfgang Lazius, "episcopul Martinuzzi avea o avere insemnata", sporita în mare parte prin confiscarea unei comori descoperite de niste pescari. Acesta menţionează însă că în cetatea Gherlei s-ar fi găsit o însemnată parte din comoară, dând detalii că la Gherla s-au descoperit peste 872 funţi de aur nelucrat (un funt este egal cu 636 de grame), 20 funţi sloi de aur, 1385 funţi argint nelucrat, 466 funţi sloi de argint şi 4000 de galbeni de la Lysimach.
De la acesta comoara, conform legendelor, ar fi intervenit moartea cardinalului Martinuzzi, pentru ca ar fi fost blestemat de pescarii ucişi de Martinuzzi, care au gasit comoara in raul Strei (de fapt şi ei victime ale blestemului dacilor), sa nu isi gaseasca niciodata linistea.
- Presupuse vechi blestemele ale călugărilor victime ale samavolniciilor nobilului Nicolaus Kozar de Zwd (din anul 1532), care i-a ecvacuat din mănâstirea catolică din Vinţu de Jos (construită prin donaţii din suflet), care va transforma manastirea într-o reşedinţă. Blestemele s-ar fi putut adresa, după vechile obiceiuri, atât celui care din lăcomie a comis abuzul cât şi a celor care vor beneficia în viitor de viitoarea reşedinţă, obţinută prin abuzuri.
- Blestemele amanţilor împărătesei Maria Tereza, despre care, se zice că si-ar fi pierdut viaţa de-a lungul timpului în incita acestui sinistru castel din transilvania.
Legende înfricăşătoare legate de Castelul Martinuzzi, au ca “eroină” pe însăşi Maria Tereza împărăteasa Imperiului Habsburgic şi sunt plasate temporal la jumătatea secolului XVIII-lea. Aceste legendele care circulă de veacuri în zonă îi atribuie vestitei împărătese crunte omoruri, având ca victime se pare, tocmai bărbaţii pe care celebra Maria Tereza îi folosea pentru tainice distracţii amoroase, în deplasările sale discrete, dar fapte despre care nu dorea să se afle vreodată. Împărăteasa, deseori deghizată, intra în Castel însoţită de bărbaţii agreeaţi pe poarta Castelului, petrecea o vreme cu aceştia, după care-i conducea către o încăpere capcană situată la etaj şi îi poftea să intre acolo. Însă, după ce amorezul (care o satisfăcuse sau nu pe împărăteasă), trecea pragul şi ajungea pe la mijlocul camerei împărăteasa acţiona o manetă, care deschidea brusc o trapă în duşumele acesteia şi bărbatul se prăbuşea la subsol în nişte săbii sau lănci fixate cu vârful în sus, unde îşi pierdea viaţa. Legendele mai spun că încăperea cu săbii comunica printr-o galerie direct cu râul Mureş şi cadavrele ajungeau apoi în apă. Sătenii din zonă au convingerea că aceste legende, se bazează pe realităţi şi susţin că singura parte care a rămas în picioare din castel este tocmai pavilionul cu pricina.
- Posibile şi probabile blesteme ale victimelor care si-au pierdut viaţa în întunericul, umezeala hrubelor acestui castel de-a lungul timpului atât în vremea lui Martinuzzi, dar cu siguranţă şi a celorlalţi proprietari ai acestuia, de-a lungul timpului.
Castelul Martinuzzi ca de altfel majoritatea castelelor rurale din satele Transilvaniei (şi a celorlalte principate), poseda şi închisori în beciurile acestuia, unde erau închişi şi deseori torturaţi de obicei iobagii de pe moşii care se revoltau, dar şi alţi slujbaşi (liberi) care greşeau, faţă de stăpâni şi faţă de oamenii lor şi chiar unii nobili aflaţi în relaţii de duşmănie cu seniorul local, care avea în evul mediu drepturi aproape nelimitate pe teritoriul propriei feude.
- Blestemele familiei lui Aron Vodă (Tiranul) căzut victimă în chiar castelul lui Martinuzzi, furiei voievodului Transilvaniei, principele Sigismund Bathory, otrăvit, după cum ne spune cronicarul Mihail Weiss din Braşov, care îi consideră executanţi ai asasinatului pe oamenii lui Ştefan Josica, cancelarului Transilvaniei, din porunca lui Sfan Batory, fostul său „prieten”.
Aron Vodă a fost, înhumat în vechea bisericuţă a Mitropoliei ortodoxe din Alba Iulia, aflată la sud de biserica cea mare ctitorită de către Mihai Viteazul în 1597, când rămăşiţele sale pământeşti vor fi mutate aici. În toamna anului 1600, sfântul lăcaş mitropolitan a fost distrus de maghiari, inclusiv, mormântul lui Aron Vodă Tiranul, fapt relatat de către Mihai Viteazul într-o scrisoare trimisă de el, la 3 februarie 1601, marelui duce al Toscanei.
El precizează cu multă indignare în epistola sa, că „încă şi în biserica mea, pe care o clădisem mai înainte au intrat şi au dezgropat oasele lui Aron Vodă, care de atâta timp era înmormântat şi ale altor boieri de-ai mei şi le-au zvârlit afară. Aşa neomenie nu au făcut nici păgânii”.
Aron Emanuil Vodă, fostul domnitor al Moldovei zis (nu fără motiv) în epocă şi Aron Tiranul, a domnit în Moldova de două ori (cea de a doua oară între 18 septembrie 1592 şi 24 aprilie 1595) şi a comis de-a lungul acestora numeroase abuzuri şi mari cruzimi.

Enigmele comorii eteristilor de la Castelul Stânca-Roznovanu
     media: 5.00 din 1 vot

postat de esuceveanu in 2012-06-01 20:26
Eteriştii erau membrii unei organizaţii pe nume Eteria, al cărei ţel fusese eliberarea grecilor de sub ocupaţia şi asuprirea turco-otomană.
Ce a fost Eteria ? A fost o organizaţie politico-mililitară de tip masonic, înfiinţată în anul 1814 la Odessa. Se numea “PhilikeHeteira” (Societatea Prietenilor), iniţial fiind susţinută financiar de trei mari negustori greci: Nicolos Scufos, Athanasie Tzakaloo şi Emmanuel Xanthos. Conducătorul Organizaţiei a devenit din anul 1820, generalul rus de origine greacă Alexandru Ipsilante, fiul fostului domnitor (fanariot) al Moldovei, Constantin Ipsilante. Scopul Organizaţiei era eliberarea ţinuturilor greceşti de sub asuprirea Imperiului Otoman. Organizaţia ţintea să atragă în luptă şi Principatele româneşti şi alte popoare aflate sub asuprirea turcilor precum: Serbia, Bulgaria, Albania şi pentru aceasta spera în sprijinul Rusiei, sprijin pe care deocamdată Rusia îl acorda, doar tacit datorită conjucturii internaţionale dar pe care-l spera ulterior că va deveni efectiv, după primele succese pe plan militar al Eteriei.
În primăvara anului 1821, s-a încropit primul nucleu militar al organizaţiei constituit din greci de la Odessa şi din Basarabia, după care la 22 februarie, a ajuns la Iaşi, unde domnea Mihai Şuţu, sprijinitor activ al oraganizaţiei. La Bucureşti domnea unchiul său Alexandru Şuţu, care nu dorea să sprijine Etria, datorită faptului că el prevedea pericolul înfrângerii acesteia, având în vedere că nu i se părea că este momentul potrivit unei asemenea acţiuni. În Moldova era implicat activ cneazul Gheorghe Matveevici-Cantacuzno-Deleanu, coloner în retragere, posesorul unui palat pe Uliţa Goliei.
Eteria la Iasi Activitatea eteristilor de la Iaşi se poate afla şi din “Jalnica trogedie” în versuri a vornicului Alecu Beldiman. Armata eteristă s-a constituit la Iaşi la 27 febr. 1821, când drapelul ei de luptă a fost sfinţit (silit) la biserica “Trei Ierarhi” de către mitropolitul Veniamin Costaki.
S-a alcătuit o armată de vreo 7.000 luptători, alcătută din cei cu care a venit Ipsilante din Rusia, la care s-au adăugat numeroşi arnăuţi şi moldoveni, inclusiv tineri studenţi greci (vreo 600), care au alcătuit aşa-numitul Batalion-Sacru. Între timp la Bucureşti moare (la 18/19 febr. 1821), se pare asasinat de de arnăuţii greci (eterişti) din Bucureşti. Ipsilante contase şi pe sprijinul armatei de panduri a lui Tudor Vladimirescu.
Dar eteriştii s-au organizaţi foarte prost chiar de la început şi s-au purtat violent în Moldova, dar şi în Muntenia, pentru adunarea de fonduri pentru trupe, apelând după contribuţiile benevole ale domnitorului Şuţu şi a unor boieri între care Rosetti-Roznovanu, la rechiziţii forţate, de fapt la jafuri în toată regula a unor boieri şi negustori, de toate naţionalităţile, între care spre exemplu pe marele bancher brec Andreiu Pavli care a fost silit de conaţionali să doneze 600.000 lei pentru fondul Revoluţiei.
În plus bandele de arnăuţi eterişti au jefuit şi măcelărit, majoritatea turcilor din Iaşi şi Galaţi, fapte care au atras dazaprobarea populaţie locale, care deşi i-au simpatizat iniţial, au ajuns apoi să-i urască deapreptul întâi ca pe o armată de ocupaţie, apoi ca pe nişte bande de tâlhari şi criminali, care uzau de aceste odioase fapte în numele viitoarei eliberări.
Se pare că izbucnit revoluţia grecească în mai multe locuri odată între care şi principatele româneşti, unde s-au format cele mai mari nuclee ale organizaţiei Eteriste, în fruntea cărora s-au instalat foşti arnăuţi de origine grecească sau tineri studenţi greci.
Rezultatul luptei de eliberare organizate de Eteria se cunoaşte. Un prim efect a fost o criză politică la Istambul, care a dus la schimbarea marelui vizir, înlocuit cu un altul care a purces în primul rând la asasinarea (prin spânzurare) a patriarhului Sofronie şi a întregului Sinod, la 10 aprilie 1821 de uşile catedralei patriarhale din Constantinopole. Ruşii nu i-au ajutat pe etrişti cum aceştia speraseră iniţial, datorită unei înţelegeri internaţionale cu alte mari puteri europene. Apoi s-au trimis trupe otomane de intervenţie în Principate, etriştii fiind învinşi în toate punctele unde s-au manifestat, dar în primul rand a fost învinsă armata eteristă condusă de Ipsilanti, la Drăgăşani. Resturile armatei s-au retras, la Mănăstirea Secu, din judeţul Neamţ şi la Castelul Stânca–Roznovanu. Trupele turceşti care au ocupat Principatele au urmărit rămăşiţele disparate ale trupelor eterişte pentru a le lichida total.
Acolo, la Secu şi pe malul Prutului la Sculeni (resturile Batalionului Sacru), au luptat eroic împotriva turcilor, fiind lichidaţi, cu vreo câteva excepţii care s-u retras înot pe malul stâng al Prutului (în Rusia).
Apoi în 1821, înteriorul Castelului Roznovanu de la Stânca a fost jefuit iniţial de luptătorii eterişti retraşi aici, apoi de ienicerii turci veniţi să lichideze trupele eteriste, cu care au dus lupte la baricadaţi la Castel şi pe câmp liber la Sculeni.
Tot în pădurile de la Stânca se zice că Eteria şi-au ascuns rezervele visteriei între care mari cantităţi de aur, se pare în funduri ale reţelei de galerii ale Castelului Roznovanilor, care străbăteau pădurile din jur, sau într-o groapă secretă, tot în pădurea alăturată.
Blesteme asupra eteristilor Eteriştii au fost blestemaţi, atât de bogătaşii Principatelor, cât şi de către oamenii simplii, pentru modul banditesc în care s-au comportat cu aceştia, pentru cruzimea de care au dat dovadă, specifică mai curând unor criminali de rând, decât unor luptători pentru dreptate şi eliberare. Aroganţa, modul în care şi-au constituit fondurile armatei şi cruzimea de care au dat dovadă (mai ales faţă de negustorii turci), nu au plăcut atât populaţiei autohtone, cât şi a celei străine aflate în principate şi chiar multor compatrioţi greci.
Uciderea aliatului lor Tudor Vladimirescu, de care eteriştii nu erau deloc străini, a fost un plus la comportamentul total neadecvat unor luptători pentru eliberare de asuporitori.
Castelul Roznovanu, care stăzi nu mai există, fusese amplasat în mijlocul unei păduri, la distanţă de 16 kilometri de Iaşi şi la o distanţă de circa 3 km de râul Prut, în apropierea drumului internaţional DN24 (E 58) Iaşi – Sculeni, către Republica Moldova. De la drumul E 58, după ce treci de satul Vulturi (vreo doi km, se virează la dreapta spre pădure, pe un drum de pământ, puţin peste 1 km şi ajungi într-o poiană unde vei vedea o antenă de telefonie mobilă alături de o cruce înaltă de vreo 7 metri din lemn de stejar cu rol de monument.
Aici în zona numită Stânca, se aflase până în 1944, cel mai mare palat rural din Moldovei veacului al XIX-lea. care avusese o uriaşă celebritate în epoca sa de plină glorie. Iniţial, aici prin 1630, familia marilor boieri moldoveni Rosetti (Ruset), a zidit un conac boieresc, pe care la începutul secolului XIX-lea. marele vistiernic al Moldovei, Iordache Rosetti (mort în 1718) la transformat într-un falnic palat, înconjurat de ziduri de apărare puternic fortificate, apoi a plantat în jur o vastă şi minunată grădină, îngrijită de un grădinar german, apoi devenind celebră pe tot parcursul existenţei castelului. Despre Iordache Rosetti, scriitorul Radu Rosetti povestea că "a lăsat cea mai mare avere teritorială ce s-a văzut vreodată în Moldova".
Întemeietorul ramurii Roznovanu a Rosetteştilor fost de fapt nepotul său, Neculai Rosetti-Roznovanu (1715-1805), cel care timp de aproape o jumătate de secol a ocupat mai toate dintre importantele dregătorii din Moldova (logofăt, paharnic, vornic, vistiernic) şi a fost unul dintre cei mai bogaţi oameni ai timpului. În anul 1776 poseda peste 30 de moşii, avea 70 pogoane de vie, 150 de ţigani, 200 de cai, 100 de boi şi 500 de stupi, reşedinţa sa preferata însă, fiind la Roznov (jud. Neamt).
Avusese şi moşii în Bucovina, pe care după ocupaţia austriacă din 1775, le-a schimbat cu altele din Moldova, ale boierilor care acceptaseră să ramână în teritoriul ocupat.
Iordache Rosetti-Roznovanu a devenit în 1795 vistiernic al Moldovei, iar spre sfârşitul vieţii a fost preşedinte al Divanului Domnesc. Se spunea despre el că "îi plăcea să ţie casa mare şi să desfăşoare un lux deosebit". Iordache Rosetti-Roznovanu fusese însurat cu Profira (Pulheria) Balş, cu care a avut doi băieţi şi anume: Neculai (1794-1858) şi Alecu (1798-1853). A murit la 16 februarie 1836, fiind înmormântat alături de soţia sa la Mitropolia din Iaşi. Prin testamentul din 12 februarie 1836, a lăsat fiului său Nicolae palatul său din Iaşi, castelul cu moşia de la Stânca, plus moşiile Paşcani, Hodora, Ibăneşti, Vorniceni, Cristieneşti, Balinţi, Ştiubieni (jud. Botoşani), Armăşeni, precum şi târgurile din Basarabia. Celui de-al doilea fiu, Alexandru (Alecu) i-a dat Roznovul (jud. Neamţ), plus moşiile Faraoani, Valea Mare, Cleja (jud. Bacău), Stânceni, Unţeni, Bătrâneşti, Tulbureni (jud. Neamţ) şi viile pe care le avea la Iaşi.
La Stânca s-a perindat şi celebrul mareşal şi prinţ imperial rus Potenkin, mare zurbagiu şi petrecăreţ, fost amant al înpărătesei Ecaterina a III-a Rusiei, un mare amator de petreceri costisitoare cu muzică, dans, multă băutură şi femei, care se visa un fel de rege al Daciei supus Împărăţiei Ruse, care dăduse tonul marilor petreceri boiereşti în Moldova, a băutului fără măsură şi a adulterelor în serie după tipic rusesc şi care a organizat frecvente petreceri în mai toate palatele boiereşti “mai răsărite”, din ţinutul Iaşilor.
Această celebră reşedinţă boierească s-a bucurat ulterior, de o uriaşă faimă, nu doar pentru luxul, grădina şi confortul acesteia, ci şi prin oaspeţii care s-au perindat între zidurile sale. Între ei s-au aflat generalii Kuşnicov şi Krasna-Miloşevici, care au urmat unul după altul la conducerea Divanului între 1808-1812, perioadă când Moldova era ocupată de Imperiul Rus. Kuşnicov de pildă nu s-a dat dus o vară întreagă de la castelul Stânca Roznovanu. Tot aici a stat destulă veme şi generalul Kisseleff, guvernatorul militar al Rusiei, al ambelor principate române între 1829-1834. La castelul Stânca s-a ţinut la începutul veacului XIX–lea un celebru bal în cinstea domnitorului Alexandru Moruzzi, ce l-a costat pe acesta enorma suma de 1.254 parale, iar după treizeci de ani s-au organizat alte două baluri la fel de fastuoase dintre care primul în anul 1833 dat în cinstea zilei ţarului, de fapt în cinstea conducătorilor ruşi ce ţinuseră Moldova în ocupaţie 1828 – 1934, iar următorul în anul 1834 în onoarea ambasadorului Musir Ahmed Paşa, sosit la Iaşi.
Castelul avusese ca orice reşedinţă boierească care se respecta şi o capelă a familiei, de fapt o bisericuţă, care a fost construită o dată cu castelul, chiar în parc. Castelul era înconjurat de ziduri din piatră şi grele porţi din stejar greu de escaladat (cucerit) fără mijloace speciale şi o numeroasă armată.
În anul 1836, după moartea ctitorului, celebrul castel de la Stânca inclusiv palatul său din Iaşi (Palatul Roznovanu), care astăzi găzduieşte Primăria Municipiului Iaşi, alături de întinsele moşii de la Stânca, intră în stăpânirea vistiernicului Neculai Roznovanu, fiul său, şi în acelaşi timp, unul dintre celebrii amorezi din Moldova, primei jumătăţi a veacului al XIX-lea.
Aventurile sale cu vestita Marghioliţa Sturdza (născută Ghika Comăneştenu), şi ea arhicunoscută „poamă” a timpului, a sporit faima castelului Stânca, unde o dusese vistiernicul Neculai Roznovanu, după ce o „răpise” cu ajutorul unei trupe de arnăuţi înarmaţi, din castelul de la Ruginoasa al soţului său, cu preţul vieţii lui Săndulache Sturza, fiul soţului încornorat (Costache Sturza), mare logofăt al Moldovei.
Şi acest castel are faima unuia al „blestemelor”, precum Castelul Ruginoasa al lui Sturdza ajuns la Cuza Vodă, Palatul Belvedere de la Socola al domnitorului Mihail Sturdza şi altele, căci aici s-au petrecut multe evenimente care dovedesc aceasta după cum vom vedea. Se spunea că Castelul era blestemat mai ales datorită lui Neculai Roznovanu criminalul de la Ruginoasa şi bigamul căci se căsătorise la 14 noiembrie 1842 în Bucovina, la Cernăuca (moşia Hurmuzakilor), deşi era căsătorit şi nedivorţat, cu Marghioliţa şi ea căsătorită şi nedivorţată, fostă soţie a lui Neculai Sturza, beizadeaua domnitorului Ioan Sandu Sturza şi nevasta logofătului Costachi Sturza. Faptul că erau ambii căsătoriţi nu i-a împiedicat pe cei doi să se căsătorească în 1842 în Bucovina la Cernauca pe moşia lui Hurmuzaki, fapt pentru care au primit şi blestemul Patriarhiei de la Constantinopole, blestem ce se transmisese se pare şi castelului „locaş al păcatului” şi aşa greu încărcat de multe alte vechi blesteme.
Nicolae Rosetti-Roznovanu a murit la Viena (13 mai 1858), fiind adus cu vaporul pe Dunăre până la Galaţi şi de aici transportat la Iaşi. A fost înmormântat în ziua de 23 mai 1858 la Mitropolia din Iaşi, alături de părinţii săi. Marghioliţa i-a supravieţuit aproape trei decenii, până în 6 decembrie 1887.
Şi fiul său Neculai (zis Nunuţă), rod al „amorului necuviicios”, a stăpânit castelul, trăind o viaţă plină de petreceri ca şi cea a tatălui său, murind la vârsta de 49 ani la Stânca şi fiind înmormântat în biserica curţii boiereşti. Răsfăţat de mama sa şi de destin, Nunuţă Roznovanu "era atât de distrat, îşi amintea Constantin Argetoianu, încât pe seama lui se povestesc şi azi o suma de istorioare.
Se zice că-şi confunda nevestele, fusese însurat de mai multe ori şi că într-o seară, la un bal, a vrut sa plece acasă cu precedenta sa soţie, de care uitase că se despărţise".
Palatul, locuit de soţii Nunuţă şi Adela Roznovanu, l-a găzduit la 22 aprilie 1871 pe Principele Carol I al Principatelor Unite, cu prilejul unei vizite în Moldova, ocazie cu care se zice i-ar fi venit acestuia ideea privind construcţia Castelului Peleş de la Sinaia. Dar nici Adelei, născută Cantacuzino-Paşcanu, devenită Rosetti-Roznovanu, fostă castelană la Stânca şi apoi nevasta lui Grigore Kogălniceanu (văr cu politicianul Mihail Kogălniceanu), se pare că nu i-a priit timpul petrecut în castel, căci a murit peste ani asasinată şi jefuită de numeroasele sale bijuterii din aur, garnisite cu pietre preţioase, purtate în trecut de mari doamne şi domniţe ale Moldovei, cumpărate de la urmaşii acestora, după vânzarea mai multor moşii.
Palatul, locuit de soţii Nunuţă şi Adela Roznovanu, l-a găzduit la 22 aprilie 1871 pe Principele Carol I al Principatelor Unite, cu prilejul unei vizite în Moldova, ocazie cu care se zice i-ar fi venit acestuia ideea privind construcţia Castelului Peleş de la Sinaia.
Palatul, locuit de soţii Nunuţă şi Adela Roznovanu, l-a găzduit la 22 aprilie 1871 pe Principele Carol I al Principatelor Unite, cu prilejul unei vizite în Moldova, ocazie cu care se zice i-ar fi venit acestuia ideea privind construcţia Castelului Peleş de la Sinaia. Dar nici Adelei, născută Cantacuzino-Paşcanu, devenită Rosetti-Roznovanu, fostă castelană la Stânca şi apoi nevasta lui Grigore Kogălniceanu (văr cu politicianul Mihail Kogălniceanu), se pare că nu i-a priit timpul petrecut în castel, căci a murit peste ani asasinată şi jefuită de numeroasele sale bijuterii din aur, garnisite cu pietre preţioase, purtate în trecut de mari doamne şi domniţe ale Moldovei, cumpărate de la urmaşii acestora, după vânzarea mai multor moşii.
Castelul Stânca a mai găzduit la 25 iulie 1907 o recepţie în onoarea principesei Maria, iar zece ani mai târziu, în 1917, o alta în onoarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria.
La 22 octombrie 1891, Nunuţă a încetat din viaţă la numai 49 de ani. Rupând cu tradiţia familială, el a cerut să fie înmormântat în biserica clădită de bunicul său la Stânca. Odata cu dispariţia lui, s-a încheiat şi epoca de glorie a castelului de la Stânca.
Dar acest castel avea o faimă sinistră, pentru că în fundul pivniţelor sale au suferit crunt numeroşi robi ţigani, din care unii au murit şi chiar au putrezit în fundul hrubelor rămănându-le scheletele fixate în lanţurile prinse de zidurile din piatră şi se zice că mai zac şi astăzi în funduri de galerii secrete şi uitate sub pământ, unde se pare se mai află şi astăzi.
Din minunatul castel, din biserica acestuia şi din minunata lui grădină, astăzi nu mai există chiar nimic. Ruinele castelului rămase în urma bombardamentelor, care au cuprins inclusiv biserica cu mormintele lui Nunuţă (mort în 1891) şi unul din fii săi (Emanuel 1878 - 1931), au fost dezmembrate şi cărate piatră cu piatră, cărămidă cu cărămidă, de urmaşii foştilor robi ţigani ce locuiesc în satul Stânca (fost Cârpiţi) din vecinătate pentru a-şi ridica colibe, coteţe sau case, dar şi o biserică unde s-au dus şi rămăşiţele celor înmormântaţi în fosta capelă a fostei curţi boiereşti (Nunuţă şi fiul său Emmanuel). S-a furat chiar şi piatra din temelii şi din pivniţe, încât dacă nu ar fi monumentul cu cruce din zonă, astăzi cu greu s-ar mai putea identifica locul unde se aflase celebrul castel al Moldovei.
Ironia sorţii face ca astfel, pe locul unde altădată se înălţa semeţ minunatul castel al Roznovanilor de la Stânca şi unde vreme de peste 200 de ani se auziseră râsete, şoapte de dragoste, muzică de dans şi clinchetul clistalin al paharelor de şampanie, dar şi tipetele sau gemetele celor crunt pedepsiţi în adâncuri de întunecoase hrube, astăzi s-a aşternut tăcerea şi chiar uitarea, căci astăzi nu mai rămas decât unele urme de vechi pivniţe, de fapt unele pietre între fire de iarbă, dintr-o poiană din pădure. Pivniţele Roznovanilor au fost în anul 1999 total golite de resturile de vin găsite şi apoi înfundate cu pământ.
După al Doilea război mondial însă, odată cu dispariţia castelului, fosta grădină-parc a acestuia s-a integrat în pădurile din jur.
Enigmele comorilor Castelului Stânca Castelul de la Stânca a rămas în memoria oamenilor timpului, dar şi a celor contemporani, mai ales ca depozitarul unor inestimabile comori.
Castelul avea o cameră blindată cu comorile personale ale roznovanilor, foarte greu de părădat.Dar era în primul rând tradiţia tezaurului eteriştilor, măcelăriţi de turci în lupta de pe malul Prutului, care ar fi fost ascunsă ori în subteranele domeniului de la Stânca ori alături într-o groapă secretă. Se zice că 14 harabale (căruţe) pline cu aur şi argint ar fi format conţinutul acestei comori.
O bătrână, care în 1821 fusese fată în casă, susţinea cu tărie că toate bogăţiile eteriştilor au fost introduse într-o hrubă situată între al doilea şi al treilea stejar, număraţi dinspre poartă. Dar... cum mai toţi căutătorii au săpat dinspre noua poartă şi nu lângă cea veche, se pare că între timp aceasta a fusese dată uitării.
Acestea se pare că au existat mai mult prin inestimabilele colecţii de cărţi, mobile şi multe alte obiecte preţioase, adunate de toţi proprietarii Castelului, dar în special de către Neculai Rosetti-Roznovanu, dar nu şi în mintea contemporanilor cu această reşedinţă boierească şi chiar a celor de după dispariţia sa. Mulţi săteni din zonă, susţin că prezumtiva comoară de la Stânca a stârnit şi imaginaţia constructorilor care au refăcut şoseaua Iaşi-Sculeni (devenită drum internaţional).
Apoi ar mai fi vorba şi de aurul Roznovanilor, care aveau la subsolul castelului de la Stânca o cameră-tezaur blindată, despre care se crede că nu fusese golită în întregime, ci transferată în funduri de hrube din adâncuri numai de ei ştiute, dar apoi uitate căci cei ce le cunoşteu muriseră.
În timpul primului război mondial au venit la Lucia Greceanu (fostă Rosetti-Roznovanu) doi militari ruşi cu nişte schiţe vechi şi au făcut săpături în parcul castelului pentru a căuta comoara ascunsă de eterişti la 1821, dar fără succes, căci nu s-au găsit niciodată aceste comori de care s-a tot vorbit de-a lungul timpului.
În anul 1934, Anton Rosetti-Roznovanu, unul dintre urmaşii Luciei Greceanu, a cedat Arhivelor Statului, fondul documentar al familiei. La Stânca exista şi cea mai mare bibliotecă a Moldovei, întemeiată de Iordache Roznovanu. În anul 1931 Nicolae Iorga a încercat să cumpere pentru stat colecţiile de la Stânca, dar aceasta nu s-a putut realiza din lipsa resurselor financiare. Astfel, colecţiile de la Stânca s-au pierdut cu ocazia bombardamentelor din timpul cel de-al doilea război mondial, când s-au purtat lupte chiar pe locul unde se afla castelul. Pe atunci aici erau încartiruiţi în Castel câteva sute de soldaţi din Regimentul 6 Vânători şi 7 Prahova, care au devastat castelul, i-au golit crama şi alţii în lipsă de ocupaţie au căutat şi vestitele comori.
Se spune că, în iunie 1941, de aici au dispărut de aici zeci de kilograme de aur în bijuterii, obiecte de artă etc. Tot atunci s-au jefuit de către Armata Română, urmată apoi de cea rusă, atât lucruri din interiorul castelului, cât şi şi vinul pivniţelor (vreo 13.000 litri).
Ce a fost în realitate distrus la Stânca, aflăm din memoriul lui Anton Rosetti-Roznovanu: "În castel se găseau mobile de artă, tablouri, porţelanuri de Sčvres, cristaluri Baccarat şi argintării, toate cu vechime de 100 şi mai bine de ani, din care acum nu au ramas decât corpuri delicte, de care anchetatorii se vor putea servi pentru a vă putea confirma exactitatea celor arătate de mine şi toate acestea, după cum v-am arătat mai sus, distruse şi dispărute definitiv din pură răutate omenească. Porţelanurile, cristalurile şi argintăriile se găseau într-o cameră blindată, fiind aproape toate au fost scoase, distruse şi înstrăinate prin ruperea gratiilor cele groase de la fereastră, deoarece uşa de fier nu au putut-o deschide, cu toate sforţările lor."
Din ceea ce mai rămăsese, Anton Roznovanu, fiul lui Nunuţă (1876 – 1953), a încărcat două valize pe care le-a dus în casa lui din Bucureşti. Dar şi aceste ultime bunuri şi bijuterii au fost furate de sovietici în 1945, atunci când i-a fost evacuată reşedinţa.
Numeroasele poveşti şi multe fabulaţii privind aurul de la Stânca-Roznovanului (din care unelele cu părţi de adevăr) au “pus pe jar” minţile sătenilor, dar şi ale străinilor care au scotocit zeci ani pădurile zonei în speranţa de a afla măcar un indiciu care să-i conducă la obiectele de aur şi argint, ascunse probabil de administratorii palatului Rosetti-Roznovanu, al cărui proprietar ar fi salvat doar vreo cinci lăzi de giuvaere, lănţişoare, inele, porţelanuri şi acestea nu pentru multă vreme. Hrubele cunoscute de sub fostul parc al palatului, văgăuni astăzi, adăpostesc, doar pietre, vechi oseminte şi resturi de butoaie.
Conform unei ipoteze emisă de regretatul scriitor Aurel Leon, autorul unui roman de factură istorico - poliţistă numit: “Landoul cu blazon”, care se referă la asasinarea în 1920 a “prinţesei” Adela Kogălniceanu, fostă (prin naştere) Cantacuzino-Paşcanu, fostă soţie a moşierului şi politicianului Grigore Kogălniceanu, dar iniţial fostă soţie a prinţului Neculai (Nunuţă) Rosetti-Roznovanu şi astfel fostă castelană la Stânca, undeva… într-o hrubă secretă din pădurea de la Stânca s-ar putea afla şi imensa cantitate de bijuterii (contravaloarea a patru moşii vândute) şi a bijuteriilor de familie, sustrase de la domiciliul din Iaşi al acesteia, cu ocazia omorului (prin ştrangulare) şi care constituiseră mobilul crimei.
Autorul care intrase în posesia dosarului (clasat) al crimei din 1920, aflat în arhive, s-a documentat suplimentar zeci de ani, şi a indicat ca potenţial autor al crimei servitoarea prinţesei, Chiva (Paraschiva) care… deşi soră (vitregă) a prinţesei a fost totdeauna tratată ca o slugă, care fi putut-o strânge de gât în timp ce-i făcea prinţesei obişnuitele masaje de seară ale gâtului. O altă ipoteză (mai puţin probabilă), este că fapta ar fi putut fi comisă chiar de călugărul pustnic Calinic (o rudă a Chivei), care visa să întemeieze la Stânca în pădure o mănăstire “dintr-un lemn” şi care ar fi invitat de Chiva în noaptea crimei, foarte probabil în acest scop, ea dorind să-l ajute în acest scop. Posibil ca apoi Calinic să fi adunat majoritatea bijuteriilor într-o traistă ponosită care ar fi părăsit apoi locul pe furiş cum mai făceau şi alţi vizitatori noctuni ai servitoarelor de la parterul slugilor. Apoi luând-o încet pe jos cu fereală, Calinic ar fi ajuns spre dimineaţă pe ploaie şi ceaţă la Stânca (16 km), unde Rene fiul grădinarului francez de la Castel l-ar fi zărit, pe când ieşise puţin afară, dar plecase apoi la şcoală. Intenţionase să-l caute pe Calinic în culcuşul său dintr-o hrubă, din cele părăsite din vechime din pădure şi unde mai intrase cu acesta. Făcea parte din vechile galerii şi hrube uitate în adâncul pădurii, unde fuseseră pe vremuri întemniţaţi robi de ai boierilor şi prinşi Roznovanu, din care unii au murit uitaţi, rămănând cu scheletele în lanţuri. Osemintele acestora voia să le strângă Calinic să le pună la baza altarului schitului şi tot din aceste hrube scotea el piatră pentru temelii şi poate căuta pentru construcţia schitului şi… legendara comoară a eteriştilor. Când s-a întors, ploaia care tot nu se oprise a observat că s-ar fi surpat ridicătura de pământ de la intrarea în hrube unde intrase şi el odată cu acest călugăr. Abia după mai multe zile, el a observat că terenul s-a cam nivelat probabil tot datorită ploii, un stejar cam coborâse în pământ şi se aplecase vizibil şi din intrarea în hrubă nu se mai vedea decât unele urme.
Ipoteza lui Aurel Leon, ar fi că acest călugăr Calinic (nepotul Paraschivei Banu), care obişnuia a scoate pietre de la baza bolţilor ce acopereau tenebroasele hrube, atât pentru a le recupera pentru noua sa mănăstire, cât şi pentru a căuta legendara comoară a eteriştilor, acestea s-ar fi surpat, mai cu seamă ca urmare a ploilor din perioada de care făcusem vorbire şi care îngreunase cu mult pământul de deasupra lor.
Acolo în adâncul uitatelor vechi hruhe, alături de scheletele înlănţuite ale foştilor robi întemniţaţi îşi putuse pierde viaţa şi acest călugăr Calinic, îngropat, eventual alături de aurul prinţesei Adela şi tot astfel s-ar poate explica dispariţia definitivă şi fără urme atât a lui Calinic, cât şi a bijuteriilor bogatei prinţese asasinate în strada Coroi, pentru care poliţia şi parchetul avea o descriere amânunţită a fiecăreia, dar care nu apăruseră niciodată nicăieri până astăzi în România, sau alte ţări ale Europei.
În confirmarea acestei ipoteze vine şi faptul că după mai multe luni de la moartea Adelei, baba Chiva s-a retras în satul Stânca (Cârpiţi pe atunci), din vecinătatea Castelului Roznovanu, unde mai avea o nepoată (sau fină) şi unde a rămas în aşteptarea întâlnirii cu Calinic, care de regulă apărea din când în când, dar care însă nu a mai apărut de astă dată.


Termeni si Conditii de Utilizare