BLESTEMUL AURULUI LUI MARTINUZZI
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de esuceveanu in 2012-06-30 15:20
Cine a fost Martinuzzi ? Gheorghe (ori George) Martinuzzi, era se pare originar Croaţia unde făcuse parte din mica nobilime. Familia care purtase iniţial numele de Utesenić, Utjeienović (sau Utjessenovicz), a trăit între anii 1482 – 1551.
Între 1510 - 1526, Gheorghe Martinuzzi deţinuse o dregătorie înaltă, anume cea de tezaurar, echivalentul vistiernicului din celelalte două principate româneşti. Atunci princepe al Transilvaniei era Ioan I. Zapolya (zis şi rege al Ungariei Răsăritene). Între 1526 şi 1540, Martinuzzi ajunge abate de Cluj-Mănăştur, iar ulterior episcop de Oradea, după care guvernator al Transilvaniei (între 1541 şi 1551). În această perioadă Martinuzzi l-a sprijinit efectiv pe Ioan al II-lea Sigismund Zapolya, minor pe atunci, să devină rege după decesul tatălui său.
Martinuzzi a avut permanent un comportament politic duplicitar, oscilând între imperiile Otoman şi Habsburgic. Trecut în tabăra Habsburgilor, Martinuzzi a obţinut titlul de cardinal, din partea papei de la Roma, la insistenţele lui Ferdinand I rege al Ungariei (Apusene) între 1526 - 1563 şi împărat al Germaniei între 1556 – 1564, după ce fusese recompensat în prealabil de noii săi stăpâni cu Arhiepiscopia de Strigoniu, cu titlul de voievod al Transilvaniei.
Dar... Gheorghe Martinuzzi (Fráter György) a fost ucis la 17 decembrie 1551 pentru înaltă trădare, de către contele Gianbattista Castaldo, acesta acţionând la ordinul Curţii Imperiale de la Viena, ca urmare a faptului că Martinuzzi începuse să ducă tratative secrete cu sultanul otoman, în chiar perioada în care oştile acestuia se deplasau spre Transilvania, pentru a-i alunga pe Habsburgi, care abia obţinuseră (în vara anului 1551), stăpânirea Principatului Transilvan, tot cu sprijinul lui Martinuzzi.
Castelul lui Martinuzzi Ruinele fostului castel al lui Martinuzzi le putem afla în localitatea Vinţu de Jos (din judeţul Alba), situată pe malul stâng al râului Mureş, la aproximativ 10 km de Sebeş pe drumul naţional DN7, ori la 15 km de Alba Iulia circulând pe drumul judeţean 107C şi drumul naţional DN1. Ruinele castelului se află cam la circa un kilometru spre stânga de la drumul care străbate comuna (venind dinspre Deva).
Celebrul castel nobiliar de odinioară de la Vinţu de Jos, fostă reşedinţă a lui Martinuzzi, dar astăzi cum am mai spus doar o ruină, nu a fost în permanenţă reşedinţă nobiliară. Înaintea anului 1235, localitatea Vinţu de Jos abia începuse a intra în documentele istorice. Prin 1248, aici au fost colonizaţi grupuri de saşi pe acest pământ fertil din lunca Mureşului. Amplasamentul noii aşezări era bine situat, la încrucişarea vechilor drumuri romane, cu albia (navigabilă) a celui mai mare râu din Transilvania. Saşii obţinuseră atunci mai multe şi importante privilegii, asemănătoare cu cele ale Sibiului, aşa-zisă capitală a Universităţii Săseşti.
Datorită stării lor materiale prospere şi bine protejaţi prin înlesniri atestate de documente regale, saşii au înălţat câteva construcţii monumentale, între care totdeauna, cele mai importante au fost bisericile şi o mănăstire.
Biserica reformata din Vintu de Jos Biserica parohială, vizibilă astăzi în vecinătatea ruinelelor castelului, spre nord-est, îşi are originea chiar din vremea de după uriaşul dezastru provocat în anul 1241 de invazia tătarilor. Ea este mai puţin ruinată, dar deaseasemeni părăsită precum castelul din Martinuzzi din vecinătate.
Lăcaşul de cult, destul de mare ca volum, a fost construit în secolul al XIII-lea, în stilul goticului timpuriu, fiind atestat încă din 1264, ca biserică romano-catolică.
După 1561, când comunitatea locală a saşilor a renunţat la catolicism, convertindu-se la Reformă, biserica a fost consolidată şi restaurată. Astăzi datorită faptului că saşii nu se mai află pe aceste meleaguri încărcate de istoria acestora, biserica este nefolosită, abandonată şi lăsată să se ruineze.
Biserica nu mai are astăzi ferestre, iar turla s-ar putea prăbuşi în viitorul apropiat. Alături de acestă biserică, greavii, ambiţioşii fruntaşi ai elitei săseşti, au înceaput construcţia altor clădiri reprezentative. Apoi după anul 1300, în urma unei importante donaţii, primită de la văduva unui greav, locul ruinelor de astăzi a fost oferit pentru construcţia unei mănăstiri dominicane. În acest scop au fost aduşi şi câţiva călugări dominicani (aparţinând ordinelor numite cerşetoare), constrânşi de sărăcie, dar foarte activi în ceea ce priveşte păstrarea şi propagarea ideilor Bisericii catolice. De observat că Mănăstirea dominicană de la Vinţu de Jos, era unica care nu era situată în perimetrul unei localităşi si a funcţionat vreme de un veac în condiţii de maxima prosperitate.
Se pare că Mănăstirea, nu a fost construită şi finalizată doar cu eforturi locale, ci şi cu sprijinul unor ateliere de specialitate regale, ba chiar cu aportul Casei regale de Anjou, prin regele Ludovic I (1342-1382) şi mama sa Elisabeta, văduva regelui Carol I Robert.
Mănăstirea a fost ulterior ruinată în urma incursiunilor turceşti din 1438 si 1442. După distrugerile grave şi în situaţia economico-politică al acelor timpuri, Manastirea a intrat apoi în declin. În 1524 se mai aflau acolo doar patru călugări, ca după câtiva ani mai târziu să rămână doar un singur călugăr dominican (fratele Toma), dar şi acesta a fost mutat (alungat) la Sebeş, iar de acolo la Sighişoara.
În aceste noi condiţii, pe care probabil tot el le-a realizat, nobilul Nikolaus Kozar de Zwd (Kocsárdy, Kosári) s-a instalat acolo şi apoi (pe la 1532) a transformat fosta mănăstire într-o reşedinţă nobiliară rurală. Transformări de mănăstiri catolice în castele laice s-au practicat destul de frecvent în epocă, în conjunctura crizei Bisericii catolice, datorată Reformei, desigur raportată la situaţia concretă a fiecărei mănăstiri. Mai mult, asemenea proceduri s-au remarcat chiar înaintea Reformei.
Acesta a vândut apoi aşa-zisul castel (care profitase şi de o danie de la regele Ioan I Zápolya) în jurul lui Ştefan Mailath, alt personaj istoric important, implicat şi el în evenimentele de la începuturile Principatului transilvan, ca în continuare, să ajungă în stăpânirea lui Radu Paisie, domnul Ţării Româneşti (1540-1545). Prin 1545 însă, după moartea voievodului muntean, castelul ajunge apoi în proprietatea lui Gheorghe Martinuzzi, deja episcop de Oradea şi guvernator al principatului autonom al Transilvaniei, care l-a refăcut şi extins total transformând-ul, de astă dată într-un veritabil castel nobiliar în stil renascentist considerat, de un document italian, a fi un delizioso, după unele aprecieri din epocă.
Astfel la doar vreo 20 după ce fusese mănăstire, edificiul a devenit cel mai valoros castel din Transilvania construit în stilul Renaşterii. Reconstruit cu fortificaţii ca o cetate, fusese înconjurat de înalte ziduri şi valuri de pamânt, cu şanţuri adânci pline cu apă şi pod ridicător, ca în timp de razboi acesta sa fie foarte greu de asediat. Aceste lucrări de construcţii, au fost conduse de un arhitect pe nume de Dominico de Bologna, dar nu au fost total încheiate.
Tot aici între zidurile propriului castel, Gheorghe Martinuzzi a fost asasinat în 18 decembrie 1551, de către oştenii generalilor austrieci Castaldo şi Pallavicini.
Saşii au insistat apoi, fără success, pentru restituirea fostei lor manăstiri, îndeosebi la împăratul Ferdinand de Habsburg, concurentul lui Zápolya la coroana Ungariei, dar cum prezenţa castelului a fost o mare ispită pentru noua autoritate politică a nou născutului principat autonom al Transilvaniei, şansele de a se recupera noul imobil proaspăt reconstruit au fost zero.
În anul 1553, Cetăţuia a fost ocupată oficial de către oamenii voievodului Transilvaniei Andrei Báthory. Apoi după cel din urmă locatar care fusese soţul Margaretei Mailath, una din moştenitoarele de drept şi care va stăpâni Castelul de la Vinţu până după anul 1559, după care au urmat apoi Gáspár Békes (1569-1575), Ştefan şi Cristofor Báthory (1575-1578), din nou Margareta Mailath, recăsătorită acum cu Ioan Iffiú (1578-1594).
Administraţia fiscală imperială va avea castelul în proprietate în ultimii ani ai secolului, răstimp în care a fost locuit, între 1595 - 1597 şi de către Aron Vodă, exilatul domnitor al Moldovei şi apoi de către logofătul lui Mihai Viteazul.
Castelul va intra în proprietatea lui Gabriel Bethlen la începutul sec. al XVII-lea. Lucrarile de reamenajare, sistate după moartea lui Martinuzzi, reâncep acum dupa planurile lui Giacomo Resti, în urma cărora edificiul va fi transformat într-un castel care este prezentat in lucrările de istoria arhitecturii ca fiind cel mai valoros castel renascentist din România.
Apoi, castelul care după cum am văzut a trecut prin mai multe mâini, aici a fost şi locul unde a fusese ucis (prin otrăvire) în 1597, Aron Tiranul, fost domn al Moldovei, arestat de oştile transilvănene la ordinul principelui Sigismund Bathory. În secolul următor, reşedinţa ajunge în mâinile marelui principe transilvănean Gabriel Bathory, care termină refacerea castelului, în stil renascentist, acesta devenind o bijuterie de artă a vremurilor respective.
Ca urmare a expediţiei lui Gheorghe Rákoczi I în Polonia, în mijlocul secplului al XVII-lea armata turco-tătară trimisă de Poarta Otomană pentru a pedepsi Transilvania atacă Vinţu, ocupă castelul, îi da foc şi distruge localitatea. După ce Principatul a încetat să mai existe, Vinţu de Jos intră în posesia fiscului, iar în 1715, Castelul este dobândit de Episcopia Ardealului.
Episcopul Sorger Gergely, este cel care a construit în anul 1733, actuala poartă de intrare în stil baroc, pe a cărei frontispici se găseşte o pisanie pe care o putem vedea şi citi si astăzi.
În anul 1792 castelul cade iar prada focului, dar nu mai este reconstruit în totalitate. În secolul XIX unele dintre clădiri mai erau locuite, aici născându-se scriitorul Kemeny Zsigmond (1814-1874), familia lui fiind atunci pro-prietar a ceea ce ramăsese din Castel.
De atunci fostul castel este într-o continuă stare de degradare. La începutul veacului trecut, căzuse o mare parte din acoperiş, zidurile nu mai avea geamuri şi uşi, iar proprietarul distileriei din localitate, cel care închiria această clădire istorică, o utiliza drept adăpost pentru porci. Prin anii 1930, sătenii au demolat majoritatea clădirilor şi bastionul de sud-vest, pentru a recupera astfel materialele de construcţie rezultate. În momentul de faţă se mai află la verticală doar aripa de nord a castelului (rămas şi el fără acoperiş), lângă ea un turn şi poarta în stil baroc, în colţul de nord-est un turn şi rămăşiţele casei scării a clădirii care se sprijinea pe acesta, ruinele turnului din vest şi resturile zidului care înconjura curtea interioară la nord-est şi sud-est.
Fantoma locului Legenda locului menţionează că, uneori, noaptea, mai apăre/apăruse stafia guvernatorul Martinuzzi, care revine la ruinele castelului pentru a-şi căuta comoara. O altă povestire locală mai menţionează şi o femeie (se pare rudă a guvernatorul Martinuzzi), care aparuse uneori îmbrăcată în negru, dar pe care nimeni nu o cunoştea, care zice-se trăia prin ruinele castelului, şi mergea duminical la Biserica reformată din localitate, dar care la un moment dat a disparut fără să mai reapară. Se mai zice că într-o noapte ar fi venit şi cardinalul-guvernator, care ar fi luat-o cu sine.
Aurul lui Martinuzzi Poveştile despre aurul lui Martinuzzi au început să circule mai ales după moartea acestuia. Conform cronicarului medieval Wolfgang Lazius, cea mai mare parte din imensa avere a celebrului Martinuzzi, ar fi provenit din confiscarea unei comori descoperite în apele râului Strei din zonă.
Lazius menţionează că în anul 1543 (1549), un grup de pescari români care pescuiau cu luntrile pe Mureş şi ajunşi şi în apele râului Strei au observat pe fundul râului mai multe obiecte sclipitoare. Unul dintre aceştia scufundându-se, a scos de sub apă mai mulţi galbeni. Apoi aceştia continuând să cerceteze mai cu atenţie zona, au descoperit în adâncuri o bolta zidită şi surpată în parte datorită pătrunderii rădăcinilor copacilor crescuţi pe malul apei. De acolo s-ar fi extras vreo 40.000 de monede din aur (însumând peste 300 de kilograme) care purtau efigia regelui Macedoniei, Lysimach.
Cronicarul mai adaugă că în afara monedelor, acolo mai existaseră şi "sloiuri de aur", care ar putea fi probabil, aur topit, scurs şi răcit liber, adică fără a fi turnat în forme.
Zvonul despre această descoperire a ajuns imediat şi la cardinalul Martinuzzi, care a ordonat arestarea pescarilor, confiscarea comorii şi efectuarea unei anchete. I-a supus apoi pe torturilor, pe aceşti “norocoşi” pescari, apoi deşi aceştia au mărturisit şi precizat locul în care au găsit comoara, a poruncit în continuare uciderea tuturora, pentru a se păstra taina aurului.
Conform cronicarului, cercetările ulterioare de la faţa locului, au dus la descoperirea hrubei subterane şi a altor câteva mii de monede de aur (aproape 100 de kilograme).
Cum după puţină vreme guvernatorul Martinuzzi şi-a cumpărat mai multe domenii, reconstruind masiv şi castelul de la Vintu de Jos, aceasta contribuie la ideia că sursa financiară ar putea fi această mare comoară, fapt ce a atras invidia invidia şi chiar duşmania adversarilor sai, care au început să comploteze activ împotriva lui.
Însă la doar doi ani după acest eveniment, castelul a fost scena unui incident sangeros. Fráter György cade victima unei conspiraţii a generalilor Castaldo si Pallavicini, care îl acuza de tradare in fata împaratului Ferdinand al Austriei si astfel obţin acceptul de a-l ucide.
Planul este dus la capat, astfel in 18 decembrie 1551 guvernatorul este atacat si injunghiat pe la spate de către secretarul sau, Marco Aurelio Ferrari, platit de Castaldo. Deşi în vârstă, Martinuzzi s-a apărat cu îndărjire cu atacatorul lui si nu a putut fi doborat decat cu sprijinul oamenilor lui Pallavicini.
Dupa moartea acestuia castelul a fost jefuit, acolo gasindu-se doar vreo 2.000 din monedele de aur, din tezaurul descoperit in apele Streiului.
I. Marţian, membru al Comisiunii Monumentelor Istorice pentru Transilvania, preciza în Buletinul Societăţii Numismatice Române din anul 1921, „...nu mai încape nici o îndoială că s-a descoperit, undeva, în preajma râului Strei, o bogată comoară din monede de aur ale regelui Lysimach şi altele cu inscripţia Koson, despre care se credea că ar fi chiar comoara regelui Decebal ascunsă în albia Streiului".
Comoara de la Gherla Un alt cronicar medieval pe nume, Wolfgang Bethlen, arata ca in cetatea Gherlei, unde se afla un alt domeniu aparţinand cardinalului Martinuzzi, s-ar fi găsit o mare parte din tezaurul confiscat de Martinuzzi. Mai aflăm din însemnarile de dată mai recentă ale profesorului Iacob Marza (unde relateaza drama petrecuta in 1551 la castelul din Vintu de Jos), ca la Gherla, s-ar fi găsit tot cu acelasi prilej, o masă mare de argintărie, cuprinzând patru vase aurite, cupe, coliere, inele, minunate covoare aduse din strainătate, precum şi o mare cantitate de pietre preţioase.
Blestemele legate de aurul dacilor si de castel Pe Martinuzzi un individ lacom şi crud, capabil să calce pe cadavre pentru a-şi realize dorinţele, blestemele l-au ajuns o dată cu achiziţia castelului de la Vinţu de Jos. După aceasta au urmat alte şi alte ispite, cărora Martinuzzi nu le-a putut rezista. Între acestea a fost şi aurul dacilor care se ştie era încărcat şi el din vechi timpuri cu grele blesteme.
Putem enumera câteva presupuse blesteme
- Probabile vechi blesteme ale dacilor care ar fi ascuns aici una dintre comorile ce alcătuiau tezaurul Statului Dac, pentru a fi utilizate ulterior, pentru lupta pentru eliberare, dacă ar fi să credem că această comoară ar fi aparţinut regelui Decebal, conform unor speculaţii, care… foarte probabil ar putea fi adevărate. Se ştie că multe alte vechi comori atribuite dacilor descoperite în Ardeal, au avut drept urmare ciudate decese în serie asupra celor care le-au descoperit, transformând în victime pe cei care s-au bucurat de ele, inclusiv familiilor acestora. Mai mult efectele s-au transmis chiar şi asupra celor care a ajuns mai târziu în posesia unor piese din conţinutul acestora.
Se spune în tradiţiile populare ale multor popoare că protectia comorilor îngropate este incredinţata unor puteri malefice, care pot fi puse în acţiune prin mijlocirea unor cumplite juraminte, care aduc nenorociri si chiar moartea celor care nu le iau în seamă.
Se ştie că dacii şi-au ascuns tezaurele, protejându-le cu grele blesteme.
- Blestemele pescarilor ucişi de cardinalul-guvernator Potrivit menţiunilor cronica-rului medieval Wolfgang Lazius, "episcopul Martinuzzi avea o avere insemnata", sporita în mare parte prin confiscarea unei comori descoperite de niste pescari. Acesta menţionează însă că în cetatea Gherlei s-ar fi găsit o însemnată parte din comoară, dând detalii că la Gherla s-au descoperit peste 872 funţi de aur nelucrat (un funt este egal cu 636 de grame), 20 funţi sloi de aur, 1385 funţi argint nelucrat, 466 funţi sloi de argint şi 4000 de galbeni de la Lysimach.
De la acesta comoara, conform legendelor, ar fi intervenit moartea cardinalului Martinuzzi, pentru ca ar fi fost blestemat de pescarii ucişi de Martinuzzi, care au gasit comoara in raul Strei (de fapt şi ei victime ale blestemului dacilor), sa nu isi gaseasca niciodata linistea.
- Presupuse vechi blestemele ale călugărilor victime ale samavolniciilor nobilului Nicolaus Kozar de Zwd (din anul 1532), care i-a ecvacuat din mănâstirea catolică din Vinţu de Jos (construită prin donaţii din suflet), care va transforma manastirea într-o reşedinţă. Blestemele s-ar fi putut adresa, după vechile obiceiuri, atât celui care din lăcomie a comis abuzul cât şi a celor care vor beneficia în viitor de viitoarea reşedinţă, obţinută prin abuzuri.
- Blestemele amanţilor împărătesei Maria Tereza, despre care, se zice că si-ar fi pierdut viaţa de-a lungul timpului în incita acestui sinistru castel din transilvania.
Legende înfricăşătoare legate de Castelul Martinuzzi, au ca “eroină” pe însăşi Maria Tereza împărăteasa Imperiului Habsburgic şi sunt plasate temporal la jumătatea secolului XVIII-lea. Aceste legendele care circulă de veacuri în zonă îi atribuie vestitei împărătese crunte omoruri, având ca victime se pare, tocmai bărbaţii pe care celebra Maria Tereza îi folosea pentru tainice distracţii amoroase, în deplasările sale discrete, dar fapte despre care nu dorea să se afle vreodată. Împărăteasa, deseori deghizată, intra în Castel însoţită de bărbaţii agreeaţi pe poarta Castelului, petrecea o vreme cu aceştia, după care-i conducea către o încăpere capcană situată la etaj şi îi poftea să intre acolo. Însă, după ce amorezul (care o satisfăcuse sau nu pe împărăteasă), trecea pragul şi ajungea pe la mijlocul camerei împărăteasa acţiona o manetă, care deschidea brusc o trapă în duşumele acesteia şi bărbatul se prăbuşea la subsol în nişte săbii sau lănci fixate cu vârful în sus, unde îşi pierdea viaţa. Legendele mai spun că încăperea cu săbii comunica printr-o galerie direct cu râul Mureş şi cadavrele ajungeau apoi în apă. Sătenii din zonă au convingerea că aceste legende, se bazează pe realităţi şi susţin că singura parte care a rămas în picioare din castel este tocmai pavilionul cu pricina.
- Posibile şi probabile blesteme ale victimelor care si-au pierdut viaţa în întunericul, umezeala hrubelor acestui castel de-a lungul timpului atât în vremea lui Martinuzzi, dar cu siguranţă şi a celorlalţi proprietari ai acestuia, de-a lungul timpului.
Castelul Martinuzzi ca de altfel majoritatea castelelor rurale din satele Transilvaniei (şi a celorlalte principate), poseda şi închisori în beciurile acestuia, unde erau închişi şi deseori torturaţi de obicei iobagii de pe moşii care se revoltau, dar şi alţi slujbaşi (liberi) care greşeau, faţă de stăpâni şi faţă de oamenii lor şi chiar unii nobili aflaţi în relaţii de duşmănie cu seniorul local, care avea în evul mediu drepturi aproape nelimitate pe teritoriul propriei feude.
- Blestemele familiei lui Aron Vodă (Tiranul) căzut victimă în chiar castelul lui Martinuzzi, furiei voievodului Transilvaniei, principele Sigismund Bathory, otrăvit, după cum ne spune cronicarul Mihail Weiss din Braşov, care îi consideră executanţi ai asasinatului pe oamenii lui Ştefan Josica, cancelarului Transilvaniei, din porunca lui Sfan Batory, fostul său „prieten”.
Aron Vodă a fost, înhumat în vechea bisericuţă a Mitropoliei ortodoxe din Alba Iulia, aflată la sud de biserica cea mare ctitorită de către Mihai Viteazul în 1597, când rămăşiţele sale pământeşti vor fi mutate aici. În toamna anului 1600, sfântul lăcaş mitropolitan a fost distrus de maghiari, inclusiv, mormântul lui Aron Vodă Tiranul, fapt relatat de către Mihai Viteazul într-o scrisoare trimisă de el, la 3 februarie 1601, marelui duce al Toscanei.
El precizează cu multă indignare în epistola sa, că „încă şi în biserica mea, pe care o clădisem mai înainte au intrat şi au dezgropat oasele lui Aron Vodă, care de atâta timp era înmormântat şi ale altor boieri de-ai mei şi le-au zvârlit afară. Aşa neomenie nu au făcut nici păgânii”.
Aron Emanuil Vodă, fostul domnitor al Moldovei zis (nu fără motiv) în epocă şi Aron Tiranul, a domnit în Moldova de două ori (cea de a doua oară între 18 septembrie 1592 şi 24 aprilie 1595) şi a comis de-a lungul acestora numeroase abuzuri şi mari cruzimi.

Comentarii

  1. Măneanu Varvara Magdalena

    Nu am ;tiut despre acest personaj istoric! Interesant. Frumoase şi legendele. Le-a adunat cineva într-o culegere? Ar putea fi valorificate şi turistic.... Mulţumesc! :)>- ;)

  2. Măneanu Varvara Magdalena

    Nu am ;tiut despre acest personaj istoric! Interesant. Frumoase şi legendele. Le-a adunat cineva într-o culegere? Ar putea fi valorificate şi turistic.... Mulţumesc! :)>- ;)

  3. Măneanu Varvara Magdalena

    Nu am ;tiut despre acest personaj istoric! Interesant. Frumoase şi legendele. Le-a adunat cineva într-o culegere? Ar putea fi valorificate şi turistic.... Mulţumesc! :)>- ;)


Comentariile sunt interzise la blogurile neactualizate mai mult de 90 de zile


Termeni si Conditii de Utilizare