AURUL BLESTEMAT AL OBRENOVICILOR
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de esuceveanu in 2012-04-30 12:08

AURUL BLESTEMAT AL OBRENOVICILOR

Putem spune că familia Obrenovici, a luat fiinţă în anul 1810, atunci când Miloş Teodorovici (7 mart. 1780 – 26 sept. 1860), fiul lui Višnja Gojković și al celui de-al doilea său soț Teodor Mihailovića, îşi schimbă numele din Teodorovici în Obrenovici, după numele primului soţ al mamei sale (Obren Martinović).

Cine au fost Obrenovicii ? În prima sa tinerețe, Miloš Obrenović a servit în casa familiei lui Akso Ječmenica, un negustor de vite influent din Zlatibor. Miloș Obrenovici a participat la Întâia Revoltă Sârbă şi a condus a Doua Revoltă de eliberare a Serbiei de sub Imperiul Otoman (1815-1817), ambele în anii de început ai veacului al XIX-lea. La revolte a participat alături de Miloş şi fratele său Milan. Acesta din urmă a ajuns la rangul de voievod al districtului Rudnik.

După asasinarea (în 1817) a lui Alexandru Karagheorghevici Petrović (celălalt mare conducător revoluţionar al sârbilor), Obrenovici a devenit temporar unicul lider de recunoscut al sârbilor. Totuşi în 1817, turci au învins armata răsculaţilor sârbi. Dar Miloş Obrenovici a reușit să negocieze un armistiţiu cu guvernatorul otoman, Maraşli Ali Paşa, astfel că Serbia a obţinut o anume autonomie, sub suzeranitatea Înaltei Porţi.

Miloş I Obrenovici devenit principe, a domnit însă prin mijloace absolutiste. Între anii 1830-1833 Imperiul Otoman a acceptat lărgirea autonomiei Serbiei lui Miloş Obrenovici, asupra unor noi teritorii, iar astfel Serbia s-a transformat într-un principat (ducat) aproape suveran, domnitorul acesteia devenind principe ereditar. Principatul rămâne totuşi vasal Turciei, căreia trebuia să-i achite un tribut anual.

Miloş Obrenovici a fondat apoi Casa Princiară Obrenovici el domnind ca principe (Kneaz) al Serbiei între 1815 – 1839 şi 1858 – 1860. De menţionat că familia Karagheorghevici a creeat şi ea o casă princiară.

Miloş este considerat cel care a repus în mişcare procesul de restabilire a statalităţii Serbiei şi cel care a pus bazele unei noi politici interne și externe a țării. Principele Miloş Obrenovici a domnit autocrat şi a refuzat permanent să împărtă puterea, fapt care i-a atras antipatia. În vremea domniei sale, familia Obrenovici a devenit cea mai avută din Serbia şi printre cele mai bogate din Balcani. În timpul domniei sale a fost înființată Mitropolia Sârbă a Belgradului, independentă faţă de Patriarhia Ecumenică a Constantinopolelui. Turcia a fost nevoită să recunoască Imperiul Rusiei drept garant al autonomiei noului principat. De altfel Obrenovicii au fost consideraţi mai totdeauna filoruşi (deşi au fost şi excepţii), spre deosebire de familia Karagheorghevici, care a domnit şi ea în Serbia (mai scurt timp) care erau socotiţi independenţi, dar totuşi cu unele simpatii austriece, sau mai agreaţi de aceştia.

Sârbii s-au răsculat deseori împotriva domniei cam brutale a lui Miloş. După o astfel de revoltă Miloş a fost silit pe să accepte o constituţie în anul 1835. Dar dezvoltarea şi modernizarea Serbiei nu era văzută cu ochi buni de austrieci, turci ori ruşi. Cele trei mari imperii vedeau în adoptarea constituţiei sârbe un risc pentru propriile sisteme de guvernare deasemeni autoritare. Triplele presiuni au fost atât de mari, încât Miloş a abolit apoi constituţia.

În timpul domniei Obrenovicilor, apar frecvente fricţiuni cu urmaşii lui Kara-Gheorghe, presărate de fapte sângeroase precum asasinate reciproce, între care asasinarea principelui Mihailo în 1868. Scurte perioade de timp la conducerea Statului au fost şi membrii ai Casei de Karagheorghevici.

La 6 martie 1882, Serbia este declarată regat sub ministerul Piroşatanatz, când prinţul Milan Obrenovici (al IV-lea), a fost încoronat rege în al Serbiei în 1882. Principatul însă, a expulzat trupele otomane până în 1867, de fapt asigurându-şi încă de atunci independența.

Congresul de la Berlin din 1878, recunoscuse oficial independenţa Principatului Serbiei.

Primul rege al Serbiei. Milan IV Obrenovici, era pe jumătate român (moldovean), mama lui fiind Maria Catargi El a domnit de la 6 martie 1882 până pe 6 martie 1889, când a abdicat. Regele Milan, a fost căsătorit cu Natalia Keşcu, o altă româncă (deasemeni moldoveancă), a fost urmat de fiul lor, Alexandru Obrenovici, (acesta pe trei sferturi român), care a domnit din 6 martie 1889 până pe 11 iunie 1903, când a fost asasinat în plină noapte, împreună cu regina (soţia sa Draga-fostă Maşin), în urma unei lovituri de palat, condusă de un grup de ofiţeri. Asasinatele din dormitorul regal s-a produs prin numeroase împuşcături, după care cadavrele celor doi au fost mutilate cu săbiile şi aruncate de la balconul dormitorului aflat la etaj, în grădină peste nişte trandafiri.

Asasinarea cuplului regal (regele Alexandru I şi regina Draga) de către durii organizaţiei de militari Mâna Neagră, a şocat atunci întreaga Europă. În noaptea asasinatului regal, au fost arestaţi şi ucişi cei doi fraţi Maşin (ofiţeri regali) şi fraţi ai reginei Draga, tot de către grupul de complotişti.

Societatea secretă “Mâna Neagră” , a mai comis şi asasinatul istoric din anul 1914, când a fost ucis la Saraevo arhiduce de Austria Franz Ferdinand, faptă ce a dus la declaşarea Primului Război Mondial.

Asasinatul regelui Alexandru Obrenovici a deschis însă calea descendenţilor Casei de Karagheorghevici (recunoscut în Europa de Sud-Est, ca fiind primul care a alungat robia turcă în Serbia), pentru a reveni la tronul, regal de astă dată al Serbiei.

Iniţial, Petru I Karagheorghevici refuzase coroana, degustat fiind de sângeroasa lovitură de stat. În cele din urmă acesta acceptase să devină suveranul Regatului, de la 15 iunie 1903 până la 1 decembrie 1918, dată când care a fost proclamat Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor.

Aleksandar Karadjordjevici I, a fost ultimul rege al Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor (1921-1927) şi totodată primul rege al Iugoslaviei (1927-1934). A murit în urma unui asasinat la Marsilia.

Legaturile Obrenovicilor cu principatele române Faimoasa familie a Obrenovicilor a avut mai multe legături cu Principatele române şi voi încerca să amintesc câteva :

- Prin 1835, moşia Uluiţi, din Bărăgan cu aşezările Uluiţi, Manasia şi Răcoreşti, fusese vândută de familia Ipsilanti unei rude anume, principelui sârb Efrem Obrenovici. Acesta avea să stabilească o nouă aşezare în zonă sistematizată după principii moderne, mutând acolo pe locuitorii din Uluiţi şi din vechea Manasie. Centrul aşezării devenea noul sat reconstruit Manasia, iar în anii care au urmat, prinţul Efrem Obrenovici ctitorind acolo o biserică parohială, o şcoală şi o reşedinţă - conac, care există şi astăzi.

Familia Obrenovici a stăpânit moşia redenumită Manasia până în a doua jumătate a secolului XIX, când urmaşii lui Efrem Obrenovici au vândut-o lui Ion Hagienoff, fost ministru de externe al Bulgariei, refugiat în România din motive politice.

Ion Hagienoff şi ulterior fiul său Nicolae au reconstruit între anii 1899-1900, la Manasia vechiul conac (din 1939), al Obrenovicilor transformându-l într-o splendidă reşedinţă rurală, a reamenajat parcul conacului, a renovat biserica parohială şi şcoala sătească şi a înălţat monumentul eroilor, căminul cultural, Primăria şi hanul local, remarcându-se ca o personalitate cu valoare istorică locală. Familia a asigurat slujbe locuitorilor din zonă prin construirea în anul 1913 a unei fabrici de cărămizişi ţigle şi prin infiinţarea de vaste culturi cu viţă de vie pe terenurile dintre Manasia şi Urziceni. Urmele acestora se pot vedea astăzi la Manasia, căci ele constituie complexul istoric şi arhitectonic Obrenovici – Hagienoff ce cuprinde biserica, conacul şi minunatul parc cu numeroase specii de arbori şi păsări care completează peisajul..

Biserica parohială Înălţarea Domnului se găseşte în centrul localităţii Manasia, la dreapta şoselei către Constanţa. Biserica, cu vizibile influenţe arhitecturale sârbeşti, fost construită între anii 1838-1942 de către prinţul Efrem Obrenovici. Ea fost restaurată în anii 1938-1940, 1960 şi după 1990. În naosul bisericii se păstrează sarcofagul ctitorului. În curte se afla mormantul fratelui lui Milos Obrenovici, Milan I Obrenovici, care a domnit peste o parte a Serbiei, monumentul fiind realizat din marmură roşiatică şi având stema familiei domnitoare a Serbiei, precum şi inscripţii în limbile sârbă şi română. Interiorul bisericii prezintă picturi păstrate bine şi datorită mai multor refaceri în timp şi se pot vedea apar tablourile unor sfinţi, între care unii ai bisericii sârbeşti. În stânga sunt înfăţişaţi sfinţii Gheorghe, Dimitrie şi Efrem, iar în dreapta sfinţii Ioan Zlataust, Grigorie Bogoslav, Nicolae cel Mare, alte tablouri înfăţişându-i pe sfinţii Chiril şi Metodiu, Sava şi Nemania. Acoperişul edificiului, realizat iniţial din şindrilă, iar astăzi este acoperit cu tablă. Vechea pisanie a lăcaşului este fixată deasupra intrării, iar o pisanie mai nouă este pictată în pronaos, deasupra uşii.

Reşedinţa de la Hereşti a Obrenovicilor La începutul secolului al 19-lea, domeniul de la Hereşti fusese proprietatea Aniţei, văduva paharnicului Radu Năsturel. Însă prin 1830, bătrâna paharniceasă, atunci în vârstă de 78 de ani, aflată la mare strâmtorare, se hotărăşte să vândă faimoasa moşie.

Astfel, începând cu 1831, palatul şi biserica ajung în proprietatea principelui sârb Miloş Obrenovici, care va aduce câteva modificări vechei case din piatră, adăugându-i un turn în stil neoclasic şi extinzând aripa dinspre NV. După ce restaurează biserica, noul proprietar va comanda pentru aceasta, la Budapesta, două clopote noi. Într-o frumoasă criptă, din partea de miazăzi a sfântului locaş, au fost reânhumate de către principe, rămăşiţele pământeşti ale fratelui şi protectorului său, Milan, mort la Bucureşti, în anul 1810.

Începând cu anul 1831, în palatul din Hereşti, s-a scris o filă importantă a istoriei Serbiei timpului. De-ar fi să amintim numai că Serbia îşi datorează autonomia lui Miloş şi Milan Obrenovici, ori că unul dintre fii lui Miloş Obrenovici, Milan, va deveni primul rege al Serbiei (1882 -1889) – născut fiind acesta în România, dintr-o mamă româncă (Maria Catargi) şi căsătorit de asemenea cu o româncă (Natalia Cheşcu), viitoare regină şi pentru o vreme regentă a Serbiei.

Conacul Nicolici din Rudna Din comuna Giulvăz, aflată pe şoseaua care leagă Timişoara de Foeni, se desprinde un drum spre Rudna, un sat liniştit aflat pe malul drept al Timişului. Pe vremuri, prin aceste locuri s-au perindat personaje faimoase, s-au urzit destine pe care un necunoscător al locurilor nu şi le-ar fi închipuit. La Rudna şi-a petrecut o bună parte a vieţii fiica cneazului sârb Miloş Obrenovici, baronii Iancovici de Mirievschi şi Iovan Nicolici. Viaţa lor a fost presărată cu palpitante intrigi, conflicte şi blesteme. Aproape de albia râului se mai află astăzi un fost conac ajuns în ruină în anii ’90 şi un parc imens, cuprins de paragină. Nu departe, o capelă devastată şi jefuită, îngropată în buruieni, unde răposaţii nu şi-au putut afla odihna. Odinioară, totul era altfel…

În anul 1781, când curtea vieneză a scos la vânzare domenii terioriale pentru a umple vistieria secătuită, pământurile de la Rudna au fost cumpărate de Teodor Iancovici Mirievschi, înalt funcţionar al imperiului şi de Iovan Nicolici, un alt bogat negustor din oraşul croat Osijek. Buni prieteni din tinereţe, ei şi-au cumpărat la Rudna, proprietăţi învecinate.

Maria Catargi (Obrenovici), fiica soţilor Constantin şi Smaranda Catargi, s-a născut la Iaşi în 1835. A fost căsătorită iniţial cu un general sârb, ca apoi să devenă soţia prinţului Efrem-Miloş Obrenovici (mort în 1860) de care a divorţat ulterior, dar cu care a avut un fiu (Milan), care s-a născut la conacul familiei Catargi din Mărăşeşti (Vrancea) şi care va deveni peste ani primul rege al Serbiei.

Revenită la Iaşi, imediat după divorţul cu Efrem, Maria Obrenovici se prezenta ca o văduvă tânără, frumoasă, ispititoare şi… ambiţioasă. La Iaşi (şi Bucureşti) domnea alternativ Alexandru Ioan Cuza, mare crai al timpului, mare amator de aventuri amoroase şi de răsunet, precum aventura sa cu Ecaterina (Cocuţa) Conache – Vodoridi, soţia caimacanului Emanoil Vogoridi. În scopul realizării unei strategii de compromitere a marelui unionistului Cuza, Constantin Catargi, un mare duşman al Unirii Principatelor, a dirijat-o pe Maria, fiica sa cea mare, să ajungă în patul domnitorului. O fierbinte poveste de dragoste a s-a înfiripat între Maria Obrenovici şi Alexandru Ioan Cuza, acceptată (în cele din urmă) de Elena Cuza, soţia domnitorului, dar criticată vehement de alţii. Finalul poveştii amoroase îl cunoaştem din istorie. I-a născut domnitorului doi fii (Alexandru şi Dimitrie Cuza), ambii decedaţi, în plină tinereţe.

După moartea lui Cuza, Maria Obrenovici începuse o nouă idilă cu principele Constantinovici, născându-i şi lui un copil. Maria Obrenovici, s-a sinucis la Dresda la 16 iulie 1876. Există bănuiala că ar fi fost asasinată pentru spionaj în favoarea Rusiei. Corpul foarte bine îmbălsămat al defunctei a fost adus la Iaşi şi înmormântat lângă zidul bisericii Sfântul Spiridon din Iaşi, ca după 1900, sicriul acesteia să fie strămutat în cavoul familiei Catargi, din cimitirul ieşean Eternitatea. Au fost atunci clipe şocante, pentru cei prezenţi între care şi sora ei Olga Mavrogheny (soţia celui care a introdus leul românesc), căci după peste 30 de ani, prin sticla sicriului se putea zări chipul “intact” al femeii, care parcă dormea cu ochii puţin întredeschişi.

Natalia Kescu Obrenovici cu părinţi din Basarabia, dar născută la 15 mai 1859 la Florenţa, şi care trăise şi la Iaşi la bunica ei Maria Rosetti Rosnovanu, devine soţia regelui sârb Milan Obrenovic (al IV-lea), fiul Mariei Obrenovici Catargi, a fost principesă (consoartă) a Principatului Serbia, din 1875 până în 1882 şi apoi regină consoartă a Regatului Serbia, din 6 martie 1882 până în 24 octombrie 1888.

Tatăl Nataliei era Petre Keșcu, colonel basarabean în armata rusă şi Pulheria Sturdza, mama sa, era nepoata voievodului Moldovei Ioniță Sandu Sturdza. Keşco, era o veche familie, al carei nume inițial era Cazacul, din Țara de Sus a Moldovei, avea legături de rudenie în boierimea bucovineană.

Nataliei, îi ghicise o ţigancă bătrână, în palatul bunicii sale din Iaşi (azi Primăria Iaşului), pe nume Maria (Marghioliţa) Roznovanu, că va avea o viaţă plină de evenimente tragice, fapt care s-a confirmat din plin în viitor. De altfel şi o altă ghicitoare de la Paris, i-a confirmat ulterior prima predicţie. În plus bunica ei din Iaşi, o „bună poamă” a Moldovei tinereţelor sale, fusese şi ea blestemată (afurisită) de Patriarhia de Constantinopole alături de soţul ei Neculai Rosetti Roznovanu, pentru imoralitate, bigamie şi omor.

La Viena, Natalia, în vârstă de 16 ani, l-a cunoscut pe viitorul ei soţ, principele Milan Obrenovici IV al Serbiei. Logodna lor a avut loc deasemeni la Viena, ca apoi într-o duminică, pe 17 octombrie 1875, la Catedrala de la Belgrad să se oficieze cununia religioasă. Aici s-a întâmplat un alt eveniment rău prevestitor, căci păşind în Catedrală, Natalia s-a împiedicat în trena rochiei de mireasă. Împreună cu Milan Obrenovici, Natalia a avut doi fii, viitorul şi tragicul rege Alexandru I al Serbiei, născut în anul 1876, şi pe Serghei, decedat la doar câteva zile după naştere în 1878.

La proclamarea de către Principele Milan, a Regatului Serbia în 1882, pricipesa Natalia a devenit regina Serbiei. În 1888, după câteva conflicte prelungite (unele politice), regina Natalia și regele Milan divorțează. Totuşi, dupa cinci ani, în 1893, aceştia revin la sentimente mai bune şi cer Bisericii să le anuleze divorțul, fapt care se şi întâmplă. În anul 1889, ca urmare a abdicarii de la tron a regelui Milan, fiul lui Milan şi al Nataliei, Alexandru, devine rege al Serbiei, sub numele de Alexandru I. După asasinatul care a oripilat întreaga Europă a timpului, Natalia îşi împarte averea între Universitatea din Belgrad, biserici şi mănăstiri din Serbia. A mai făcut apoi o vizită la Iaşii şi Dănuţenii (moşia din Basarabia) copilăriei sale, prin iunie 1903 sub numele Contesa Rudnic, a pus o coroană la mormântul soacrei sale Maria Obrenovici de la Biserica Sfântul Spiridon, la mormântul bunicii sale Maria Rosetti Roznovanu de lângă zidul Vechii Mitropolii (decedată în 1887), îl ajută pe vărul său Dimitrie Moruzzi, rămas sărac după moartea mamei sale (1895) să-şi cumpere o căsuţă în cartierul Tătăraşi, după care în acelaşi an 1903, Natalia prăbuşită sufleteşte se converteşte la catolicism, apoi se călugareşte în Franţa, unde îşi petrece restul vieții. A decedat destul de târziu, la 8 mai 1941 la Sant Daniel (Franţa), în vârstă de 82 ani. Fosta regină Natalia a fost înmormântată în cimitirul din Lardy, la 37 km de Paris. Memoriile ei se află in Muzeele Vaticane.

Tezaurul Casei Obrenovici Milan (al II-lea.) Obrenovici, prinţ al Serbiei, după un aprig conflict legat de domnie şi putere cu fratele său Mihailo (devenit apoi Principe al Serbiei), prin deceniul al şaselea al veacului al XIX-lea, a trecut Dunărea în Principatele Unite (unde domnea Alexandru Ioan Cuza), cu vreo 80 de cai încărcaţi cu grele poveri. Plaiul Cloşanilor este una dintre zonele cu cele mai multe pesteri din România, multe dintre ele niciodată descoperite. Aici sunt mii de pesteri, deci sursă pentru mii de ascunzatori în stâncăria acestor munţi ciuruiţi precum un svaiter şi prin care se scurg mii de izvoare care ies afară din pământ, pentru ca apoi sa dispară din nou într-o altă fisură şi pentru fiecare dintre ele exista o poveste cu câte o comoară.

Obrenovici adusese cu dânsul o mare parte din tezaurul Serbiei, cuprinzând, bijuterii, pietre preţioase, perle etc,. cu scopul de a-l ascunde, faţă de alţi membrii ai familiei. Se crede că această uriaşă comoară, prinţul ar fi adăpostit-o într-una dintre numeroasele şi tainicile peşteri din depresiunea numita Valea Perilor (pentru că fusese cândva plantată cu peri) Cerna Vârf.

Legat vechile fapte, astăzi populaţia din zonă, cunoaşte doar nişte povestiri, dintre cele aflate de contemporanii evenimentului şi transmise de-a lungul timpului din gură în gură, devenind legendă.

La ascunderea tezaurului, ar fi muncit vreme de vreo trei ani, o echipă de zidari italieni, ajutaţi de soldaţi sârbi, care au reuşit să pregătească o ascunzătoare ingenioasă şi tainică, greu de descoperit. A fost zidite una sau mai multe galerii ale unei peşteri realizându-se una ori mai multe încăperi secrete, unde s-a asigurat cea mai mare cantitate de aur. Ulterior şi galeria principală a peşterii a fost zidită cu un perete gros de vreo doi metrii către galeria principală, obturând un izvor, ca a inundat intrarea formându-se un lac.

În timpul lucrărilor, Milan, Obrenovici intrase in cârdăşie cu vistiernicul băniei de la Craiova, pe nume Boboiceanu, care avea conac si mosie la Zegujani şi s-ar îndragostit de fiica sa pe nume Maria, care era zice-se foarte frumoasa. Obrenovici ar fi luat-o de nevasta pe Maria lui Boboiceanu, care i-a adus ca zestre moşiile de la Barca şi Baloteşti.

Boboiceanu, socrul, vazând ca peştera este aşa de bine aleasa, a decis să-şi dosească şi dânsul o parte din vistieria băniei.

O altă variantă şi cea mai plauzibilă, spune că ascunzătoarea ar putea fi Peştera Izverna, şi pentru că şi aici e un lac. La finalizarea lucrarilor, prinţul Milan Obrenovici i-a invitat pe toţi cei 300 de militari şi civili pe un teren, din apropierea peşterii, unde le-a oferit mâncare şi băutură. Cu acest prilej însă, pentru a păstra doar el secretul ascunzătorii, prinţul Obrenovici a strecurat in butoaiele cu băutură o otravă, lichidând astfel lucratorii. Cadavrele au fost îngropate tot acolo, pe un teren, căruia localnicii îi zic astăzi "la morminţi". Ar fi scăpat totuşi un paznic şi de la el s-a aflat ulterior de comoară.

Cum găseşti comoara ? Simplu. Cauţi o piatra pătrată, cu snopul de grâu şi şarpele gravat (zic unii localnici). Sau şi mai simplu, dacă găseşti harta (cea corectă), căci Obrenovici a avut mai multe exemplare asupra sa, atunci când a fost ucis de turci la revenirea în Serbia şi a căzut în Dunăre. Turcii i-au recuperat cadavrul şi au găsit mai multe hărţi asupra sa. Unele sau poate toate erau false tocmai pentru derutarea eventualilor căutători ai comorii.

Mai mult, se pare că unele hărţi sau semne pe pietre duc pe trasee derutante, din care unele conduc chiar la găsirea unei momeli (comori false), care să determine pe ambiţiosul căutător care a căutat atâta timp, să întrerupă căutarea, cu credinţa că ceea ce a găsit cu atâta greu, ar fi totul.

În timp, Popescu Ion din Zegujani, a cumparat la Lupoaia casa preotului din Zegujani si cand o început s-o demoleze, pentru a o reconstrui, in camin a gasit o cutiuta de argint cu o foaie, unde se preciza unde ar fi zidite planurile comorii, anume la conacul lui Boboiceanu. Popescu o gasit planurile si un vas cu puţin aur, din aia cu care merge popa cu botezul. Pe urma l-o abordat pe Ion Negru şi mare vănâtor de comori si au ajuns la Valea Perilor. Asa or gasit pe teren semnele care ereau pe planul cu comori. Or fi gasit probabil şi ei momeala, adica o comoara mica, ce se pune special pentru cautatori, dar nu s-or fi multumit. Popescu a adus triezeci de oameni de la Runcusor si ar fi sapat sa desfunde galeriile astupate de soldatii lui Obrenovici. Pe urma ar fi întrerupt, ca oamenii or plecat pe front, la razboi sau din neştiute motive. Popescu ar fi plecat din Cerna Vârf, când a început razboiul, cu doua care pline cu ferigă. Lumea vorbesce ca în carale cu feriga ar putea fi ascuns aur din cele din aşa-zisele momeli.

Între 1981 - 1982, severineanul (Bebe Băcanu), ar fi căutat comoara după ce primise o aprobare de la Securitate. Într-o noapte a anului 1987, satul Cerna Varf, din comuna Izverna, a fost de-a dreptul “invadat” de trupe speciale ale Securitatii şi de militari. Convoiul s-a indreptat catre munti, poposind undeva, in padure, la gura unei pesteri. Operatiunea viza descoperirea unei comori şi foarte probabil că este vorba de tezaurului sârbesc al Obrenovicilor, în baza poveştii petrecuta cu peste o sută de ani in urma. Echipa de căutători fusese coordonată chiar de istoricul Ilie Ceausescu, fratele fostului dictator, care a ordonat la un moment brusc întreruperea bruscă a activităţii şi revenirea în Capitala.

Ceea ce nu stiau insa căutătorii lui Ceauşescu era faptul ca aurul Obrenovicilor fusese protejat de un blestem (în care nu credeau), care i-a ucis, de-a lungul timpului, pe mai toti cei ce au încercat să se apropie mai mult de tezaurul ascuns. Multă vreme, nimeni nu a stiut ce i-a pus pe fugă pe securişti. Cu timpul s-a aflat că într-o perioada de cateva zile, mai multi militari ar fi murit in conditii dubioase, niciodata elucidate. Săpăturile au durat după unii până prn vara lui 1989. În taină cum au venit şi au căutat, tot în taină au dispărut, noaptea, pe furis fara sa faca zgomot, aproape fara sa se afle ca au fost aici.

Morţi ciudate De vechime multi cautatori de aur au incercat sa sape in pestera, dar se pare ca cei mai multi au murit in conditii inexplicabile. Unii s-au inecat in lacul care se afla in pestera, altii au fost striviti de bolovani, iar altii au cazut in firidele adânci ale grotei. Multi dintre cei care au supravietuit capcanelor pesterii au murit loviti de alte blesteme ale comorii, in chinuri grele.

Să fie oare asta cauza care a secerat la scurt timp, după oprirea căutărilor comorii Obrenovicilor, atât de violent aproape întreaga familie a Ceuşeştilor? Oricum aurul Obrenovicilor ascuns în munţii României, cu preţul vieţii a peste trei sute de victime (ucise de prinţul criminal), este aurul poporului sârb şi probabil dacă scopul descoperirii acestuia ar fi retrocedarea lui spre folosul naţiunii sârbe, ar dispărea poate şi blestemul care-l protejează atât de eficient în prezent.

Batrânii din zonă cred ca blestemul comorii i-ar fi lovit şi pe ei, ca şi pe alţi vechi căutători din trecut, iar militarii români ar fi murit la fel ca toţi cei care au săpat după aurul ascuns. Mai circula şi o alta varianta în care se zice ca, Securitatea ar fi descoperit totuşi o cantitate importanta de aur si acesta ar fi fost motivul pentru care locul a fost parasit (?).

Mulţi dintre strămoşii localnicilor de astăzi ai zonei au tot căutat comara Obrenovicilor, dar şi alte comori în zonă, dar astăzi rareori unii dintre ei mai au asemenea gânduri. Dar în schimb localnicii de astăzi, povestesc că aici vin mulţi “turişti” care-şi întind corturile îşi scot sculele (detectoare de metale) şi se apucă de căutat. Sunt între ei atât români cât şi străini, căci “febra aurului”, a cuprins multă lume. La blestemul comorii prea puţini gândesc. Mai toţi vin la Peştera Izverna, pe care o consideră… “foarte frumoasă”, deşi e limpede că scopul lor este cu totul altul.. Mai sunt şi unii care caută printre altele şi comoara împărătesei Maria Tereza. Este vorba de pitirea unei mari cantităţi de argint tot în zonă, care este ideală pentru ascuns comori, pe care să nu le mai găsească nici cei care le-au ascuns.

Unii mai vorbesc (între ei). „ Vă aduceţi aminte, mă, de Ioniţă ăla de a găsit peste 100 kg monede de aur? Daaaa, s-a îmbogăţit şi şi-a făcut sat de vacanţă. Da` de Ioana a lui Bozovonici, care a văzut comoara şi a paralizat? Vă mai amintiţi? Da` de Stoian, ăla de şi-a făcut căsoaia aia, că pe vremea la care a ridicat-o el numai dacă găsea o comoară putea să-şi facă aşa o casă ?”

Cineva are un bolovan scrijelit şi poţi vedea pe ea tot felul de semen caudate şi un fel de harta ciudată care poate însemna ceva, desigur dacă nu este o inscripţie contafăcută.

Ce mai spun legendaele locurilor ? In nordul judetului Mehedinti, la granita cu ţinuturile Banatului, sunt destui oameni cred orbeste că munţii in care vieţuiesc sunt plini de comori. Iar aventura prinţului Obrenovici, început in urma cu un veac şi jumătate i-a astazi proportii halucinante.

Aflăm din „Legendele comorilor din Plaiul Cloşani “ că odată ajuns la Podul lui Dumnezeu de la Ponoarele, în zona de nord a Mehedinţiului, eşti deja pe tărâmul celor 10 comori. Ţinutul din Plaiul Cloşani care se întinde de la Piatra Cloşani până la Dunăre, pe sub poalele Munţilor Carpaţi.

La Furca Coşuştii se găseşte o primă comoară într-o peşteră care coboară vreo 20 de metri în jos şi pe urmă o ia pe laterale. O altă comoară se află ascunsă în Valea Seacă în satul Selişte, având ca semn de recunoaştere ţapul cu trei picioare. A treia comoară se poate afla într-o peşteră din locul numit Cuţui,. Cea de-a patra comoară ar fi între Bratosin şi Cerboanea, într-o peşteră zidită cu cărămidă la gură, între două pietre mari. O a cincea comoară este pitită pe Valea Coşuştei în locul numit , într-o peşteră care are ca semn o suliţă şi jumătate dăltuită din piatră. Altă comoară se află tot pe Valea Coşuştei într-o peşteră în care ar intra populaţia din trei sate. (Aici se spune că ar mai exista încă două comori dacice, dar care nu se pot scoate de acolo până nu se construieşte o biserică). Cea de-a şaptea comoară se află la Ponorălul de Baltă şi se spune că sunt două care pline cu aur. A opta comoară a fost la intrarea în peştera Topolniţa. Altă comoară se află la Muntele Băii, la trecerea spre Herculane. A zecea comoară se află în Cracul Bătăiuşului în Cerboanea Mică, spune Cornel Boteanu în „Legendele comorilor din Plaiul Cloşani”.



Termeni si Conditii de Utilizare