AUR, NESTEMATE SI MOARTE ÎN STRADA COROI
     media: 5.00 din 1 vot

postat de esuceveanu in 2012-03-31 17:59

AUR, NESTEMATE SI MOARTE

ÎN STRADA COROI

Aflăm din romanul cu titlul LANDOUL CU BLAZON, publicat în anul 1984 de către Aurel Leon, fost scriitor, gazetar şi critic de artă, despre crima şi jaful, care a avut loc în înalta societate a Iaşului anului 1920 şi care a stărnit multă vâlvă în epocă şi a asigurat pentru câţiva ani, o amplă temă de discuţii, presărată cu opinii, presupuneri, ipoteze şi articole de presă, populaţiei din oraşul Iaşi, fostă capitală a Moldovei, dar în care după Unirea Principatelor şi mai ales după Primul război mondial, nu se mai întâmpla aproape nimic notabil.

Subiectul romanului a fost inspirat regretatului scriitor, de un tragic eveniment, absolut autentic, petrecut după cum am menţionat anterior în Iaşi, pe strada Coroi, în imobilul de la nr. 2. Astăzi, fosta stradă Coroi poartă nulele lui Vasile Pogor, imobilul în care a avut loc fapta, există şi arată cam la fel ca prin anul 1920, adică fără importante modificări constructive, doar că astăzi cum este mai înghesuit de alte clădiri apărute între timp şi care au redus o bună parte din grădina din faţa clădirii.

Despre crima cu pricina, scriitorul a aflat multe date, în anii tinereţilor sale, cercetând un vechi dosar aflat la Arhivele Statului din Iaşi. Dosarul ajunsese acolo, găsit se pare, după ce fusese pierdut pe străzi în timpul mutării unor mai vechi arhive ale Parchetului din Iaşi, după distrugerea clădirii care o adăpostea, de suflul unei explozii în timpul bombardamentelor asupra Iaşului din august 1944. Acesta era chiar dosarul (clasat), de cercetare al tâlhăriei din 22 octombrie 1920, a cărei victimă fusese “prinţesa” Adela Kogălniceanu Roznovanu.

Ancheta criminalistică legată de tălhărie, condusă de Gheorghe Corbu, un iscusit procuror criminalist al vremii, nu a condus însă la elucidarea asasinatului din strada Coroi, deşi conţinutul dosarului atesta o serioasă cercetare, cu verificarea unui mare număr de ipoteze, toate aprofundate în detaliu, practic neomiţându-se aproape nimic. Procurorul ajutat în cercetare de Poliţie şi chiar de Siguranţa Statului, nu a reuşit să adune suficiente probe, care să încrimineze efectiv pe vreounul dintre suspecţi, deoarece toate aceste ipoteze s-au dovedit foarte ambigue, toate posibile, dar nici una dovedită cu probe incontestabile dar mai ales că… la un moment dat ancheta a fost oprită brusc se pare cu… “ordin de sus”.

Furtul ingenios organizat, de către persoane rămase pentru totdeauna neindentificate, a stărnit mare vâlvă în epocă şi numeroase personae au fost suspectate. A fost un caz de, ceea ce se numeşte în limbajul neoficial de specialitate „crimă perfectă”. Singurul lucru clar, ca urmare a cercetărilor a fost mobilul crimei, anume furtul bijuteriilor. S-au furat un număr uriaş de bijuterii, multe având montate valoroase pietre preţioase, de o imensă valoare (între 20 şi 30 milioane de lei, la paritatea timpului), contravaloarea a patru mari moşii vândute anterior de prinţesa Adela Kogălniceanu şi transformate în aur şi nestemate, datorită spaimei de inflaţie, dar şi datorită slăbiciunii sale pentru bijuteri de epocă purtate de personalităţi din fosta aristocraţie a Moldovei de până atunci.

Se pare că citirea dosarului de către pe atunci gazetarul Aurel Leon l-a intrigat atât de mult pe acesta, încât l-a determinat să caute el în continuare autorul crimei. În acest scop, sciitorul a lecturat în arhive presa timpului, care a relatat multă vreme cu lux de amănunte mai tot ce aflau jurnaliştii legat de crima din 1920, eveniment care se dovedise “o mină de aur” pentru presa vremii, în permanentă căutare de senzaţional. Apoi scriitorul s-a documentat de la persoane care mai trăiau şi mai puteau furniza unele informaţii legate de caz. De altfel el care era în bună măsură familiarizat cu Iaşul timpului, inclusiv cu cel din anii premergători celui de al doilea război mondial, s-a documentat aprofundat şi cu privire cu Iaşul din primii ani de după primul război mondial, aceste date ajungând să-l ajute să completeze ipotezele procurorului cu noi date care, chiar dacă nu au dus la descoperirea autorului/autorilor asasinatului, au întregit atât de bine atmosfera din casa şi familia unde s-a produs infracţiunea, încât cititorul care ar citi romanul acestor vremuri şi acestei crime să poată încerca să descopere (cu imaginaţia) criminalul şi eventual unde au ajuns bunurile furate cu acest prilej. Chiar dacă cititorul nu reuşeşte, să descopere criminalul, poate să rămână măcar cu satisfacţia lecturii unui roman captivant cu iz poliţit dar fără fi totuşi poliţist şi cu iz istoric, dar fără a fi istorie veritabilă ci doar un roman de atmosferă şi agrement.

Personal acest roman m-a făcut curios să caut în Iaşi “casa crimei” din strada fostă Coroi, apoi să caut locul unde se presupune a se afla (după unele ipoteze) aurul furat victimei în urma crimei şi unde s-au produs evenimente din romanul cu pricina. Este vorba de locul unde s-a aflat “Castelul Roznovanu” de la Stânca, o localitate la 16 km de Iaşi şi doar la câţiva kilometrii de râul Prut.

Dar… cine era victima asasinatului, care a fost mobilul crimei, şi ce ştim despre locul producerii acesteia ? Victima (Adela Kogălniceanu) fusese cum am amintit anterior, văduva fostului mare proprietar funciar din epocă, Grigore Kogălniceanu şi văr al marelui om politic român Mihail Kogălniceanu.

Deasemeni, Adela fususe soţia prinţului Neculai (Nunuţă) Sosetti Roznovanu şi fiică a lui Iordache Cantacuzino-Paşcanu şi el mare proprietar funciar din Moldova timpului posedând între altele moşiile Dumeşti, Livezeni şi Ştiubieni.

Grigore Kogălniceanu, fusese atât proprietar funciar, cât om de afaceri în domeniul comerţului, cu vreo câţiva ani mai tânăr ca Adela, fusese, era implicat şi în politică conducând de pildă organizaţia locală a Partidului Conservator, şi se înţelesese foarte bine cu consoarta sa. Pe neaşteptate însă (în 1904), Grigore a decedat şi Adela rămase văduvă.

Lumea îi spunea Adelei kogălniceanu “prinţesă”, pentru că fusese măritată iniţial cu Neculai (Nunuţă) Rosetti din familia Rosnovanu, familie în care toţi îşi ziceau prinţi, doar pentru că un înaintaş fusese o dată domnitor al Moldovei (Antonie Ruset între 1675-1678). Prinţul Neculai Rosetti din ramura Roseteştilor, era proprietar printre altele a moşiei şi a palatului (castelului) Stânca din apropierea Sculenilor, punctual de trecere a frontierei de pe Prut, către Basarabia, şi a Palatului Roznovanu de pe fosta Uliţa Mare a Iaşilor (astăzi Primăria Iaşului).

Căsnicia dintre cei doi o fusese doar o mezalianţă, căci de o parte tatăl Adelei voia să scape de fiica sa, care-i cam încurca treburile (mai ales cele amoroase), şe pe de altă parte Neculai (Nunuţă) Roznovanu, fiul altui Neculai (Rosetti Roznovanu), celebru amorez al Iaşilor din prima jumătate a veacului (al XIX-lea) şi al Mariei (Marghioliţa) şi ea vestită în toată Moldova. Margioliţa, fostă Ghika Comăneşteanu (din naştere), fusese în prealabil măritată Sturza (de două ori, cu doi Sturza diferiţi), apoi remăritată (prin … bigamie) cu marele boier, prinţul Neculai Roznovanu şi el bigam, lansase din acest motiv un scandal monstru, condimentat şi cu o crimă, pentru care fuseseră şi afurisiţi (blestemaţi) de Patriarhia de la Constantinopole.

Nunuţă, soţul Adelei, era deci fiul unor asemenea “celebrităţi” şi în plus un mare cartofor, cu veleităţi de domnie (fusese candidat la domnia Moldovei dezunite). Adică participase la - rivoluţia de la 1866, după “abdicarea” (forţată) a lui Alexandru Ioan Cuza. Preocupat de petreceri şi jocul de cărţi, unde tocase mare parte din avere, implicat fără mare succes în politica României, primciare şi regale, fără vocaţie în administrarea moşiilor, Nunuţă era o mare figură a Iaşului vremii. Se căsătorise cu Adela, pe atunci tânără şi frumoasă, mai mult pentru averea pe care o primea aceasta la măritiş, în speranţa că va mai avea ce “toca” un timp. Dar Nunuţă s-a înşelat, căci Adela s-a dovedit a nu fi naivă şi nu s-a lăsăt sărăcită. După ce-i născuse un băiat (Georges Rosetti Roznovanu), Adela l-a şi părăsit pe Nunuţă plecând cu averea cu care s-a măritat, plus alte două moşii (cuvenite fiului) ei ramas la “maman”.

Originea Adelei era din marii boieri Cantacuzino (ramura Paşcanu), boieri care doreau o înrudire cu boieri cu “blazon” domnesc, deşi atunci titlul devenea anacronic, deci fără nici un folos practic.

Vila Adela Kogălniceanu era locul “faptei” adică a tălhăriei. Vechea vilă, situată alături de palatul fostului junimist Vasile Pogor, care găzduieşte astăzi Muzeul Literaturii Române, din fosta uliţă Coroi, fusese ultima reşedinţă a soţilor Grigore şi Adela Kogălniceanu. Aici a locuit prinţesa Adela, după a doua sa căsătorie şi continuat a locui şi după decesul soţului (la 1904), până la 23 octombrie 1920, când aceasta a murit asasinată (prin sugrumare) în salonul de la etajul imobilului. Adela îi spunea clădirii care fusese proprietatea marelui moşier Grigore Kogălniceanu „palat”, cum şi sieşi îşi zicea „prinţesă”.

Originară din familia boierească Cantacuzino-Paşcanu, Adelei unii chiar i se adresau: Adela Kogălniceanu-Cantacuzino-Paşcanu-Roznovanu.

Imobilul a fost ridicat după 1801 de către soţii Elenco (fiica pitarului Ioniţă Cerchez) care moştenise terenul tatălui său), împreună cu soţul său, spătarul Coroi, care dăduse apoi şi numele străzii pentru mulţi ani. Strada se numise până atunci „Drumul Sării”, iar Ioniţă Cercez, pitarul era omul de încredere al vistiernicului Matei Cantacuzino, cumpărase pe atunci întreg terenul din stânga uliţei Drumul Sării, unde se află astăzi palatul Pogor, Casa Adela Kogălniceanu inclusib toate blocurile din zonă şi ridică întâi o casă (existentă în 1850). Terenul fiind fragmentat în două părţi, între urmaşi (Elenco şi fratele său), fiecare îşi adaugă câte o nouă şi frumoasă reşedinţă care dăinuie şi astăzi (Palatele Pogor şi Adela Kogălniceanu).

După ridicarea palatului (învecinat cu reşedinţa de mai târziu a lui Pogor) acesta fusese locuit de soţii Coroi şi urmaşii lor ajungând apoi înainte de 1900, în posesia marelui proprietar şi om de afaceri Grigore Kogălniceanu iar la moartea lui din 1904, în cea a soţiei sale Adela (cu care nu a avut urmaşi) .

Astăzi clădirea este înghesuită între două mai multe clădiri, astfel palatul nu mai are faţada cu „vedere” spre stradă, iar din frumoasa sa grădină (din faţă) din trecut nu a mai rămas decât o mică parte.

Organele de cercetare a crimei au constatat că din casă nu s-a furat nimic altceva decât aproape totalitatea bijuteriilor din aur (multe şi cu pietre preţioase), 21 cutii în care fuseseră acestea rămănând goale, aruncate pe jos alături de cadavrul victimei.

Cum exista un inventar (cu descrieri) al bijuteriilor aflate până la jaf în posesia victimei, Poliţia avusese posibilitatea să urmărească apariţia în timp a unor piese componente din “colecţie”. Inventarul a fost pus la dispoziţia anchetatorilor de către Georges Rosetti Roznovanu, ofiţer în rezervă, cu apucături asemănătoare cu cele ale tatălui său (lipsit însă de resursele financiare pe care le avusese acesta) şi fiu al prinţesei.

Dar care fusese oare, originea bijuteriilor sustrase de la Adela Kogălniceanu-Cantacuzino-Paşcanu….Roznovanu ?

Era adevărat că la bătrâneţe, Adela, devenise posesoarea multor bijuterii de familie, unele moştenite sau primite de la foştii ei părinţi şi soţi. La acestea însă, se adăugară altele mult mai multe, pe care prinţesa le cumpărase preschimbând contravaloarea a patru din cinci moşii pe care le posedase, în mulţime de alte vechi bijuterii, din care care destule aparţinuseră în trecut unor faimoase familii boiereşti sau domneşti ale Moldovei, scăpând astfel şi de grija administrării moşiilor. Unul dintre motivele acestei uriaşe tezaurizări (darn u numai), fusese şi planul Adelei de a se stabili în Elveţia, pentru ultimii ani de viaţă.

Dar pentru tot suntem pe tărâmul speculaţiilor, între aceste multe bujuterii s-ar fi putut afla şi unele din legendara comoară ascunsă de luptătorii eterişti în tainicele hrube de la curtea boierescă a roznovanilor de la Stânca care aceştia s-au adăpostit şi unde unii dintre ei si-au pierdut viaţa măcelăriţi de trupele otomane aflate în urmărirea lor. Se presupune că după 1821, comoara eteriştilor a fost căutată ani în şir atât de boierii roznovani, apoi negăsind-o (zice-se), de urmaşii acestora, de unii greci urmaşi ai eteriştilor morţi la Stânca ori pe malul Prutului, unde se purtaseră lupte crunte cu turcii. Ulterior în timpul primului război mondial, tezaurul eteriştilor a fost căutat şi către unii ofiţeri ruşi care aveau cu ei o hartă secretă, căutările continuând apoi de către proprietarii moşiei din perioada interbelică şi chiar de către oaspeţii lor, ca apoi în timpul celui de al doilea război mondial să fie cautată şi de militarii români, încartiruiţi aici şi nu în cele din urmă de urmaşii foştilor slugi ai Castelului, ori de oameni din satul vecin.

Legendara comoara s-a căutat şi în timpul comunismului, s-a căutat şi după revoluţie, mai cu seamă când s-a înălţat acolo un monument în memoria soldaţilor eroi care au murit acolo în timpul ultimului război mondial, castelul fiind bombardat (de sovietici) până la ruinarea sa completă, şi se mai caută şi astăzi de către indivizi avizi de aurul care nu le aparţinuse, în scopuri de mult uitate, aur pătat cu sânge şi probabil încărcat de vechi blesteme, după obiceiul timpului. La Castel, s-a căutat aur cum am mai spus şi în timpul ultimului război mondial, de către militarii români instalaţi în clădire, dar aceştia nu au găsit acolo decât mari rezerve de vinuri vechi şi foarte bune prin hrubele accesibile ale acestuia, pe care,,, se spune, l-au consumat “fără oprire”, dar păcat că într-un final mulţi şi-au pierdut acolo viaţa, când castelul fusese crunt bombardat de armatele sovietice în vara anului 1944, până la ruinarea sa completă. Aur se caută la Stânca se mai caută şi astăzi.

În vechiul castel de la Stânca, înălţat îniţial de strămoşii Roznovani drept conac de moşie (prin 1630), transformat într-un veritabil palat, în jurul lui 1700 de către vistiernicul Iordache Rosetti-Rosetti-Roznovanu, dar ajuns la maxima sa glorie după 1800, şi a găzduit numeroase şi fastuase petreceri şi a găduit personalităţi celebre ale timpului. Întâi nu trebuie uitate vechile şi faimoase petreceri patronate şi aici de către protejatul şi fostul amant al ţarinei Ecaterina a Rusiei, anume zurbagiul, prinţ Potemchin, care a scandalizat Iaşul anilor dinainte de 1800, dar care a şi dat tonul marilor baluri şi petreceri, condimentate apoi de răsunătoare scandaluri amoroase, ce au urmat apoi în capitala Moldovei, până pe la Unirea Principatelor.

Aici s-au ţinut la începutul veacului XIX, un celebru şi fastuos bal în cinstea domnitorului Alexandru Moruzzi, ce l-a costat pe acesta enorma suma de 1254 parale. Această celebră reşedinţă boierească care s-a bucurat de mare faimă nu doar pentru luxul, grădina şi confortul acesteia a avut ca oaspeţi pe generalii ruşi Kuşnicov şi Krasna-Miloşevici, care au urmat unul după altul la conducerea Divanului între 1808-1812, perioadă când Moldova era ocupată de Imperiul rus. Kuşnicov cel puţin, nu “s-a dat dus” o vară întreagă de la castelul Stânca Roznovanu. Prin 1834, aici s-a desfătat şi ambasadorul Turciei Musir Ahmed Paşa.

Castelul avusese ca orice reşedinţă boierească care se respecta şi o capelă a familiei, de fapt o bisericuţă, chiar în parcul ctitorit o dată cu castelul, al carei clopot a fost turnat în 1806 si refacut în 1845, în aliajul sau fiind amestecat si argint, clopotul ajungând la o greutate de 800 kg. care a fost construită o dată cu castelul. Acesta era înconjurat de ziduri din piatră şi grele porţi din stejar greu de escaladat (cucerit) fără mijloace speciale şi o armată numeroasă.

Astăzi însă, după dispariţia castelului, minunata grădină-parc din jurul castelului s-a integrat total în pădurile din jur.

Nu este exclus ca Prinţesa Adela Rosetti Roznovanu, fostă castelană la Stâca vreme de vreo cinci ani (1868-1873), timp în care fusese consoarta prinţului Neculai Roznovanu, să nu fi obsedată şi ea de uitatele comori eteriste şi… cine ştie, poate să fi găsit măcar parte din ele. Deasemeni nu este exclus ca unele din bijuteriile roznovăneşti care au intrat oficial în posesia ei primite cadou să nu aibă aceeaşi dubioasă şi cu blesteme sursă.

Tot în aceeaşi linie, se poate specula şi că vechile bijuterii procurate de Adela în schimbul moşiilor vândute, de la urmaşii celor care le-au purtat în trecut, sau chiar de la bijutieri ori case de amanet, să nu fii fost purtătoare de active energii negative, transmise de la decedaţii lor foşti posesori.

Cu timpul, tot mai mulţi oameni bănuiseră sau aflaseră că “prinţesa” ţinea în casă uriaşe valori mobiliare în aur şi nestemate (inlusiv bani lichizi) şi acestea le-a obsedat multora imaginaţia. Ceea ce nu ştiau însă toţi cu precizie era dacă ele erau chiar ţinute în casă şi mai ales care era valoarea lor reală.

Ştiau cu certitudine de acestea fiul ei Georges (1869-1937), cel căruia nu-i ajungeau niciodată banii, deşi mama sa îi acordase o rentă lunară suficientă şi care nu muncea nicăieri singura lui preocupare fiind vănâtoarea şi jocul de cărţi. Sigur mai ştia soţia sa aşa-zisa prinţesă Sonia (fostă Mihailov). Ştia deasemenea de bijuterii şi “umbra” Adelei, ţiganca Paraschiva (Chiva) Banu, de care prinţesa Adela ne se despărţea niciodată, care era camerista, confidenta, însoţitoarea şi zice-se sora ei vitregă, concepută de tatăl Adelei (boierul Cantacuzino-Paşcanul) cu o cameristă ţigancă robă.

Familia foştilor mari boieri cu aere princiare a Roznovanilor, era socotită de cei mai mulţi ca fiind blestemată, socrii Adelei din urma însoţiirii ei cu Nunuţă, ei fiind de-a dreptul afurisiţi (blestemaţi) de chiar Sfântul Sinod al Patriarhiei de la Constantinopole, ca urmare a bigamiei care amândoi o comiseseră la Cernauca (în Bucobina) prin 1842, la moşia lui Hurmizachi. Nu mai vorbim că astfel, primul şoţ al Adelei (Nunuţă) era fructul acestei însoţiri blestemate de biserică. Se zice că în cazul blestemelor, acesteia îi ating numai pe cei cărora blestemul le este adresat, ci chiar şi de cei care au doar legături cu ei.

Dar cel mai straniu fapt este cel al predicţiei unui faimos astrolog al timpului, aflat în turneu prin Iaşi. Este vorba de… aşa-zisul profesor Caraman Ali Suliman, care s-a stabilit temporar în Iaşi (Str. Ion Creangă, Nr. 21), unde dădea “consultaţii” de specialitate. Prinţesa Adela Roznovanu, aflând despre acesta, la invitat astfel el si-a făcut apariţia şi în casa ei din strada Coroi. Marele vizionar al timpului, care a prezis printe altele, mai toate războiele vremii cu durata, numărul victimelor şi a cui va fi victoria, iar nu în ultimul rand, mortea a trei împăraţi şi trei atentate, solicitat pentru aceasta de familii regale şi de marii bărbaţi politici. Adelei Kogălniceanu, acest astrolog i-a făcut însă o predicţie sumbră. Întăi i-a spus că marele ei duşman este aurul şi că este înconjurată de mulţi invidioşi şi doritori de a o lăsa fără avere. Apoi îi spusese că numele persoanei care-i doreşte moartea din cauza aurului, are cinci litere, din care trei vocale (Sonia ?), persoană pe care trebuie s-o ţină din acest motiv la mare distanţă. Culmea este că astrograma Adelei i se potrivea (conform datelor ce intrau în astrogramă) şi nurorii sale Sonia.

Clădirea din strada Coroi, proprietate a lui Grigore Kogălniceanu, era în parte mobilată cu lucruri aduse din palatal foştilor ei socrii (Neculai şi Maria Rosetti Roznovanu) din Uliţa mare a Iaşilor, după moartea acesteia din urmă (18…), palat vândut de fiul lor (Nunuţă) ; primăriei oraşului şi care găzduieşte şi astăzi Primaria Iaşului. O dată acele lucruri, în curtea vilei din strada Coroi ajunsese şi o caleaşcă (un landou) cu blazonul Ronovanilor, extrem de scump odinioară, cu care roznovanii făceau furori în fosta capitală a Moldovei şi cu care tot din motive de grandomanie, mai ieşea din când în când prin oraş (cu cai închiriaţi) “prinţesa” Adela fostă Roznovanu.

Desigur ipotezele privind tălhăria din strada Coroi au fost multe şi toate plauzibile, dar nici una cu probe categarice, motivt care a făcut ca adevăratul criminal să nu fie descoperit niciodată. Organele de urmările penală a timpului a sperat să dea de un fir atunci când prima bijuterie va apărea undeva. Dar curios nici una dintre bijuteriile sustrase după făptuirea asasinatului nu a mai aparut vreodată.

Desigur, cea mai suspectă a fost Sonia (care se învârtise în cercurile regale) soţia lui Georges, care era în acelaşi grad interesată de aurul bătrânei Adela, pentru care se măritatse de fapt cu Georges. Adela a fost categoric împotriva acestei însoţiri nepotrivite. De altfel Sonia l-a abandonat pe Georges după ce au lichidat ce le mai rămăsese din avere şi plecat împreună la Paris, ea întrând acolo în graţiile unui diplomat argentinian putred de bogat cu care a şi plecat ulterior şi i s-a pierdut definitiv urma.

Bănuiţi au fost şi salariaţii Prinţesi, anume dubioşii Graţian Sprinceană şi Gheorghe Manciu, primul jurnalist şi informator al Siguranţei Statului (Poliţia Secretă), respectiv avocatul prinţesei, dar a fost şi camerista Chiva, inclusiv toţi servitorii (vreo 18) şi familiile şi prietenii lor (cu totul vreo sută de personae) dar, anchetatorii oricât de iscusiţi au fost nu au putut afla şi dovedi absolut nimic cert. A mai fost bănuit şi un călugăr cerşetor pe nume Calinic, nepotul Paraschivei Banu, un individ handicapat mintal, care… voia să costruiască un schit (dintr-un lemn sau… mai multe) într-o poiană din preajma castelului de la Stânca şi care aduna pentru aceasta bani, lemn şi piatră. Pentru bani el umbla prin satele de-a lugnul Prutului, dar şi prin oraşe şi ajunsese pentru aceasta şi la prinţesa Adela. Cum el era nepotul Paraschivei, se pare că dormit uneori în vila din strada Coroi, găzduit fiind de aceasta. Au mai fost bănuite toate persoanele cu care Adela s-a aflat în unele relaţii (un avovcat, diferiţi comisionari etc.).

Un lucru părea sigur, anume că pe făptor l-a fost grăbit în săvărşirea crimei faptul că bătrâna prinţesă îşi exprimase dorinţa de a-şi lua averea cu ea în Elveţia, unde intenţiona să-şi petreacă în linişte finalul vieţii.

Conform unei ipoteze emisa de Aurel Leon autorul (Landoului cu blazon), care s-a documentat suplimentar zeci de ani, autorul crimei ar putea fi Chiva (Paraschiva) care deşi soră (vitregă) a prinţesei a fost totdeauna tratată ca o slugă, desigur una specială, dar tot slugă bineânţeles cu acceptul ei. De aici după o viaţă trăită alături s-a putut crea un soi de invidie răutăcioasă şi ascunsă, legată de diferenţa de soartă, nedisimulată, aşa cum numai femeile sunt capabile.

Într-o seară când şi Calinic se afla în clădire intrat printr-o fereastră din spate, poate îndemnat chiar de acesta ar fi putut-o strânge de gât în timp ce-i făcea prinţesei obişnuitele masaje de seară ale gâtului. Mai puţin probabil, fapta ar fi putut fi comisă chiar de călugărul Calinic, care ar fi putut fi introdus în salon de Paraschiva. Posibil ca apoi Calinic să fi adunat majoritatea bijuteriilor într-o traistă ponosită care ar fi părăsit apoi locul pe furiş cum mai făceau şi alţi vizitatori nocturni ai servitoarelor de la parterul slugilor. În principiu noaptea etajul era încuit şi izolat de parter dar Chiva nu putea să nu aibă acces oricând.

Apoi luând-o încet pe jos cu fereală, Calinic ar fi ajuns spre dimineaţă pe ploaie şi ceaţă la Stânca (16 km), unde Rene fiul grădinarului francez de la Castel l-ar fi zărit, pe când ieşise puţin afară. Dar apoi plecase la şcoală. Intenţiona să-l caute pe Calinic în culcuşul său din hrube, după întoarcerea de la şcoală, căci în pădurea din apropierea castelului îşi făcuse acest călugăr cerşetor, adăpost în adâncul unei ramuri de hrube mai uscate de sub pământ. Făcea parte din vechile galerii şi hrube uitate în adâncul pădurii, unde fuseseră pe vremuri întemniţaţi robi de ai boierilor şi prinşi Roznovanu, din care unii au murit uitaţi, rămănând cu scheletele în lanţuri. Osemintele acestora voia să le strângă Calinic să le pună la baza altarului schitului şi tot din aceste hrube scotea el piatră pentru temelii şi poate căuta pentru construcţia schitului şi… legendara comoară a eteriştilor. Când s-a întors, ploaia care tot nu se oprise a observat că s-ar fi surpat ridicătura de pământ de la intrarea în hrube unde intrase şi el odată cu acest călugăr. Abia după mai multe zile, el a observat că terenul s-a cam nivelat probabil tot datorită ploii, un stejar cam intrase în pământ şi se aplecase vizibil şi din intrarea în hrubă nu se mai vedea decât unele urme.

Ipoteza lui Aurel Leon, ar fi că acest călugăr Calinic, nepotul Paraschivei Banu, care obişnuia a scoate pietre de la baza bolţilor ce acopereau tenebroasele hrube, acestea s-ar fi surpat, mai cu seamă ca urmare a ploilor de care făcusem vorbire şi care îngreunase cu mult pământul de deasupra lor.

Acolo în adâncul uitatelor vechi hruhe, alături de scheletele înlănţuite ale foştilor robi întemniţaţi îşi putuse pierde viaţa acest Calinic, îngropat, eventual alături de aurul prinţesei Adela şi tot astfel s-ar poate explica dispariţia definitivă şi fără urme atât a lui Calinic şi a bijuteriilor bogatei prinţese asasinate în strada Coroi.

În confirmarea acestei ipoteze vine şi faptul că după mai multe luni de la moartea Adelei, baba Chiva s-a retras în satul Stânca (Cârpiţi pe atunci), din vecinătatea Castelului Roznovanu, unde mai avea o nepoată (sau fină) şi unde a rămas în aşteptarea întâlnirii cu Calinic, care de regulă apărea din când în când, dar care însă nu a mai apărut de astă dată.

Chiva a murit în primăvara anului următor, după ce a zăcut bolnavă toată iarna. Se zvonea că în în agonia sa implora iertare unei surori (Adela ?) pentru păcat de moarte, iar la ultima împărtăşanie ar fi cerut izbăvire pentru blestemul aurului. A mai lăsat cu limbă de moarte nepotului său, Calinic, (dacă va mai apare), să împlinească întocmai cele juruite şi să îmbrace în aur icoana Precistei din partea Adelei Kogălniceanu şi al Paraschivei Banu (Cantacuzino), altfel anatema va cădea pe capul lui, după cum aflăm tot din romanul Landoul cu Blazon al lui Aurel Leon.

În cele din urmă, baba Paraschiva Banu, după ce a făcut unele donaţii pentru catapeteasma şi clopotul unei biserici, “pentru iertarea păcatelor” în numele ei şi al Adelei Kogălniceanu şi a mai lăsat unele sume de bani nepoatei sale, după care la câteva luni a murit.



Termeni si Conditii de Utilizare