CONACUL FAMILIEI ION GHICA DE LA GERGANI
     media: 5.00 din 5 voturi

postat de esuceveanu in 2012-02-29 19:56

Se poate accesa cu călătorind cu trenul pe linia Bucuresti – Titu până la statia C.F.R. Ghergani, situată la 36 km de la Bucuresti şi cam jumătatea distanţei Bucureşti-Giurgiu, sau cu masina pe DN 71, pe ruta Bucureşti spre Târgoviste, până în satul Ghergani, lângă oraşul Răcari, judeţul Dâmboviţa.
Domeniul Ghica de la Ghergani a aparţinut marelui om de cultură lui Ion Ghica care a trăit între 1817-1897 şi cuprinde un ansamblu patrimonial istoric înregistrat în Lista Monumentelor Istorice la poziţia DB-II-a-A-17516, alcătuit din: Conacul Ion Ghica, Parcul conacului, Capela cu cavoul familiei Ghica , alte două cavouri în faţa bisericii şi Zidul de incintă. Este situat în apropiere de gara C.F.R. Ghergani şi de sediul al Ocolului Silvic. Satul Ghergani este străbătut chiar de şoseaua naţională. Este situat pe fosta Cale a Târgoviştei, drum de bătălii şi de voievozi, pe unde ar fi călcat odinioară între alţii şi Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu.
Chiar la drum, se afla limita fostului domeniu cumpărat odinioară de către banul Dumitru Ghica (1784-1844), tatăl viitorului cărturar al vecului XIX, anume Ion Ghica. Mergând încă vreo câteva sute de metri pe un drum de pământ şi intrând pe aleea mărginita de castani şi ajungem în locul unde se aflase curtea boierească, de fapt “umbra” fostului parc boieresc de altădată dar totuşi încă frumos, unde într-un fel de poiană se mai află câteva clădiri cuprinse în aşa-zisul amsamblu-patrimonial istoric, astăzi de fapt nişte ruine.
Dacă ne aşteptăm să vedem conacul aşa cum arăta el pe vremea foştilor săi proprietari, eventual mai învechit, nu vom avea această şansă, căci întâmpină o ruină insalubră fără etajul din trecut, deci o clădire astăzi lipsită de valoare arhitectonică. Rămâne ănsă valoarea sa istorică, căci ea este ceea ce a mai rămas din vechea reşedinţă boierească de altădată.
Dacă cunoaştem biografia lui Ion Ghica cel care a zidit în 1859 o nouă reşedinţă la Ghergani, cu aleile străjuite de tei, tecari şi stejari seculari, conacul fiind situat în mijlocul unui parc întins pe 13 ha. Ne putem aminti însă că deşi boier de viţă veche, Ion Ghica a rămas modest până la finalul vieţii sale.
Dintre clădiri se detaşează net capela, fostă biserică de curte, prin silueta şi ţinuta sa arhitectonica, dar şi prin frumoasele ei ornamentaţii. Sub biserică se află cripta Ghiculeştilor, unde sunt înmormântaţi Ion şi Elisa Ghica.
În faţa intrării se mai găsesc două cavouri cu pietre din marmură albă, înnegrite de vreme, unde odihnesc alţi doi membrii ai familiei Ghica, anume a lui Ionel şi al Irinei Ghica.
Familia Ghica Așezați pe pământ românesc încă din secolul al XVII-lea, familia Ghica a dat o serie strălucită de reprezentanți ai elitei sociale: domnitori, dregători, miniștri, politicieni, diplomați, militari, oameni de știință și cultură, iubitori ai artelor și frumosului.
Începutul Ghiculeștilor poate fi stabilit cu oarecare aproximație a fi din Macedonia în orașul numit în Evul Mediu Veles, apoi în cinstea familiei de mari viziri otomani, schimbat în Köprülü întemeietor, la rândul său, al marei familii de viziri otomani purtând același nume, care i-ar fi ajutat în ascensiunea socială. Gheorghe Ghica, născut pe la 1598, este primul Ghica de origine albaneză, care s-a instalat în Moldova înainte de octombrie 1624 intrând în randul dregătorilor. A fost domn de tranziție perindându-se în scaunele de domnie ale Moldovei şi Țării Românești, între 1658-1659 și 1659-1660. Se însurase cu Smada, fiica stolnicului Stamate Lână din Broșteni, având doi copii a căror descendență – prin bărbați - s-a stins la prima generație fără a fi purtat vreodată ca nume de familie pe acela de Ghica.
Cel care este indicat ca întemeitorul familiei Ghiculeștilor din Țara Românească și strămoșul direct al lui Ion Ghica este însă Dimitrie Alexandru Ghica. Acesta a îndeplinit funcția de mare ban și care a avut din trei căsătorii – 14 copii, doi dintre ei având să îndeplinească și ei funcția tatălui lor. Unul din banii cei tineri – Scarlat (n.1750 † 1810) căsătorit cu Maria Dudescu a avut 2 fete si 4 fii din care unul Dumitru (Tache n.1784 - † 20.XI.1844 + Ghergani), ajuns mare logofăt avea să fie tatăl viitorului revoluționar, diplomat, economist, bei de Samos, prim-ministru, scriitor și președinte al Academiei Române.
Originea nobilă era ilustră și prin ascendența bunicii sale după mamă, care aparținea familiei Văcăreștilor, precum și a mamei sale, Maria, care fiică a vornicului Scarlat Câmpineanu, fusese sora marelui boier Ion Câmpineanu candidat la domnie, prin Văcărești și Câmpineni, el fiind totodată înrudit cu unele din principalele familii boierești din Țara Românească : Dudeștii, Filipeștii, Crețuleștii. În paginile de istorie apărute în săptămânalul nostru şi-a făcut deseori loc numele lui Ion Ghica, revoluţionar paşoptist dar şi unul dintre cei mai importanţi scriitori şi economişti ai epocii.
Ion Ghica fusese o personalitate absolut marcantă a celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, academician, autor, diplomat, matematician, om politic şi pedagog, de două ori prim-ministru al României şi de alte patru ori preşedintele al Academiei Române.
S-a născut la 12 august 1816, într-o casă situată pe locul actualului Hotel Continental la Bucureşti. Fusese primul fiu al banului Dimitrie (Tache) Ghica (1793-1845) şi al Mariei Câmpineanu (născută Mavros, sora lui Ion Câmpineanu). Avuse-se un frate, pe Pantazi Ghica (1829-1882), căsătorit cu Camille Guyet de Fernrx.
A început să înveţe la domiciliu conform obiceiului timpului iar primii săi dascăli de la care luase lecţii fost greci, pe care avea să îi amintească la bătrâneţe în scrisorile sale către Vasile Alecsandri, față de care nu avusese nici urmă de simpatie. Învaţă sris/cititul în româneşte cu sprijinul lui Petre Nănescu, secretar al tatălui său, iar cu Ion Heliade-Rădulescu, luase lecţii de gramatică românănească. Prin 1830 urmase şi cursurile de limbă franceză ale lui J.A. Vaillant. Continuă apoi şcoala la Colegiul „Sf. Sava" între anii 1831 – 1834, unde avusese colegi pe Costache Bălăceanu, C.A. Rosetti, Grigorie Grădișteanu și Grigore Alexandrescu , de care urma să-l lege o strânsă prietenie.
Ion Ghica are origine nobilă, ca fiu al marelui ban Dimitrie Scarlat Ghica şi al soţiei acestuia Maria, fiica lui Scarlat Câmpineanu. Fusese astfel nepotul lui Ion Câmpineanu, arestat de autorităţi pentru vederile progresiste, înainte de revoluţia paşoptistă.
Plecat lapoi să-şi continue studiile a Paris, unde îşi susţine cu slabe rezultate, bacalaureatul (în litere) la 11 ianuarie 1836 la celebra Sorbona, apoi urmează Şcoala Centrală de Arte şi Manufacturi. Pe 18 august 1838 îşi ia şi bacalaureatul în ştiinţe matematice la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Paris. În continuare, vreme de 2 ani, cu începere din toamna lui 1838, Ion Ghica este un student sârguincios al Şcolii de Mine, absolvită în 1840.
Deşi se complace uneori în boemă, are curiozitatea să audieze şi cursuri de economie politică la College de France, iar din 1839 la Conservatorul de Arte şi Meserii.
Folosind ca sursă documentară scrisorile lui I. Câmpineanu şi ale altora, Ghica face să apară în ziarul „Le National", de la 19 octombrie 1839 la 18 martie 1840, o suită de articole, sub titlul Correspondance de Bucarest.
Se implică tot mai mult în politică, în 1842 mergând la Iaşi cu însărcinarea de a-i oferi domnitorului Moldovei Mihail Sturdza, conducerea Ţării Româneşti. Boierii munteni, în frunte cu viitorul domnitor Gheorghe Bibescu, care doreau schimbarea lui Alexandru Ghica, dar varianta cu domnitorul Moldovei a eşuat, acesta refuzând politicos, dar încântat.
Î În 1841 Ion Ghica se află în ţară, proaspăt inginer, plin de idei şi elan. Nu reuşeşte să obţină o catedră la „Sf. Sava", dar în schimb la Iaşi, i se oferă o catedră de profesor la Academia Mihăileană (1842-1843), unde predă geometria descriptivă, geologia şi mineralogia. Profesor la clasele înalte de economie politică, îndeplineşte şi funcţia de inspector şcolar. În această calitate concepe un proiect detaliat în care insistă asupra organizării învăţământului la sate, şcoala urmând să fie obligatorie şi gratuită. Ia parte şi la înfiinţarea societăţii „Frăţia", contribuind alături de V. Alecsandri, M. Kogălniceanu şi Panait Balş, inclusiv la înfiinţarea în 1844, a revistei „Propăşirea". Articolul său, Unirea vămilor între Moldova şi Valahia, în care străbate şi ideea Unirii, este interzis de cenzură. Se implică, de asemenea, în activitatea Asociaţiei Literare a României. La Paris, în 1845, şi este ales preşedinte al Societăţii Studenţilor Români. Și într-adevăr, Parisul i-a dat lui Ghica prilejul de a se integra politic în cadrul generației sale, de a intra în contact cu o bună parte din viitorii exponenți români ai revoluției de la 1848 din ambele Principate şi de a urzi împreună cu ei proiecte, de a se impune prin ideile și dorințele sale de acțiune.
În timpul Revoluţiei paşoptiste va fi implicat direct în evenimente, desfăşurând la Constantinopol o activitate diplomatică foarte importantă, între care şi pentru a negocia numirea unui print pământean. Plecat inițial pentru trei luni, Ghica avea să ajung în insula Samos stăpânită de Imperiul Otoman în Marea Egee, la recomandarea ambasadorului Angliei. Rămase acolo nu mai puțin de patru ani și jumătate, iar la 18 februarie 1856 ca răsplată a activității sultanul îi atribuie titlul de Bey de Samos (prinț), acordându-i totodată şi favoarea unei audiențe personale de felicitare.
Misiunea sa fusese aceea de a stârpi acțiunea piraților din arhipeleag, care provocaseră mari pierderi navelor engleze care transportau alimente și muniții pentru armatele aliate ce luptau în Crimeea.
În 1884, într-o nouă scrisoare memorialistică adresată lui Alecsandri de la Londra în luna februarie intitulată Căpitanu Laurent, Ghica va relata amicului său cu multă satisfacție împrejurările în care s-a produs numirea sa ca guvernator, precizând, totodată, că acceptarea ei deși la început propunerea l-a contrariat, s-a datorat ambasadorului Angliei care l-a convins că mergând la Samos nu face decât să aducă o contribuție la câştigarea războiului de către aliați și la eliberarea Principatelor.
Acolo, ramas caimacan al sultanului, obţine numirea sa în funcția de guvernator (Bey de Samos) al insulei Samos stăpânită de Imperiul Otoman în Marea Egee, la recomandarea ambasadorului Angliei. Misiunea sa fusese aceea de a stârpi acțiunea piraților din arhipeleag, care provocaseră mari pierderi navelor engleze care transportau alimente și muniții pentru armatele aliate ce luptau în Crimeea.
Va reveni în ţară în 1857 ca mai toţi exilaţii revoluţionari şi se va implica direct în toate marile evenimente politice care aveau să ducă la unirea celor două Principate, în ianuarie 1859. Se va apropia foarte mult de Cuza prin mijlocirea prietenului său Vasile Alecsandri. Între 6 martie şi 26 aprilie 1859 va fi ministru de Interne în Moldova iar apoi în Muntenia în perioada 11 octombrie 1859-27 mai 1860.
Ion Ghica s-a căsătorit în anul 1847 cu Alexandrina (Saşa) Mavros (1830-1926), fiica generalului Nicolae Mavros şi a soţiei sale, Sevastia, născută Sutzu. Au avut împreună şapte copii, are 4 fii și 3 fiice, între care: Dimitrie, Scarlat, Nicolae, Alexandru, Maria Elisa și Ana.
Sabina Cantacuzino scria în memoriile ei că "În acest om natura se desfătase, înzestrându-l cu daruri intelectuale deosebite şi cu vitregie pentru fizic, pe cât de contrafăcut, mic şi urât, pe atât de inteligent, spiritual şi plăcut. Chiar în firea lui erau astfel de contraziceri printr-o purtare prea uşuratică şi uneori nepotrivită cu principiile ce avea ca fond, încât vărul lui C.A. Rosetti îi zicea râzând: «Iancule, în tine se bate tatăl tău cu mamă-ta». Scrisorile lui către Alecsandri sunt o probă de ce-i era conversaţia, mai ales când avea un partener demn de dânsul."
Sabina Cantacuzino, fiica cea mare a lui Ion C. Brătianu, scria în memoriile ei că "averea domnului Sturdza fusese pierdută deodată cu a Câmpinenilor, a lui Ion Ghica şi a altora într-o nenorocită de afacere de pădure şi casa lui era montată modest". De altfel, în Bucureşti, Ion Ghica nu a avut o casă, nu îşi permitea decât să închirieze anual o clădire. În afară de meritele în politică, Ion Ghica avea şi o bună reputaţie literară.
Între 11 iulie 1861 şi 18 iulie 1861 va fi ministru al Apărării Naţionale, apoi director în Departamentul Lucrărilor Publice (1861), membru în Consiliul Superior al Instrucţiunii Publice (1862), membru al Comisiei pentru Înfiinţarea de Bănci (1863) etc. Din cauza ostilităţii multora, Ion Ghica trece printr-o perioadă de depresie.
Legăturile sale cu domnitorul se vor detrona treptat, mai ales după lovitura de stat a lui Cuza din 1864. În 1864-1865 participă, cu un rol important, la „monstruoasa coaliţie”coaliţia care va provoca detronarea lui Cuza, pentru că optase, pentru un principe străin. Ajunge apoi preşedintele primului cabinet al princepelui Carol I.
Drept recunoaştere a contribuţiei sale, după 11 februarie 1866 şi până la venirea pe tron a lui Carol I (28 iulie 1866 - 13 martie 1867) va conduce Guvernul şi va ocupa şi funcţia de ministru de Externe (11 februarie 1866 - 10 mai 1866). Va continua să ocupe funcţii politice şi în timpul lui Carol I, ca ministru (15 iulie 1866-28 februarie 1867) şi prim-ministru (15 decembrie 1870-10 martie 1871). După 1871 nu va mai face politică militantă.
Prieten şi colaborator în timpul Revoluţiei de la 1848 cu generalul Gheorghe Magheru, Ion Ghica a devenit şi rudă prin căsătoria fiicei sale cu Romulus Magheru, ultimul născut al revoluţionarului gorjean. Ion Ghica a fost o personalitate politică importantă şi în deceniile următoare iar opera sa a fost literară, administrativă şi, mai ales, economică. Poate mai puţini ştiu că reforma administrativă de pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza i se datorează în mare măsură.
După semnarea tratatului ruso-turc de la San Stefano (19 februarie/3 martie) la care România nu a fost invitată, la 10/22 ianuarie guvernul român îl trimite la Londra pe Ion Ghica pentru a cere sprijinul guvernului englez la Congresul de la Berlin. Memoriul său înaintat marchizului Salisbury, ministrul afacerilor externe în cabinetul Disraeli, nu izbutește însă să schimbe punctul de vedere al Angliei, care încheiase deja anumite înțelegeri secrete cu puterile interesate.
Între 1881 şi 1889, Ion Ghica a primit misiunea de ministru plenipotenţiar la Londra.
Ghica putea a fi văzut deseori la St. James Palace la manifestările oficiale de primire a ambasadorilor sau la întrunirile oficiale unde se întâlnea cu premierul William Ewart Gladstone și cu Robert Gascoyne Cecil al treilea marghiz de Salisbury. La banchetul oferit corpului diplomatic de lordul primar al Londrei la 8/19 aprilie 1882, cu prilejul sărbătorilor pascale, ministrului român i se acordă onoarea de a răspunde la discursul lordului în numele tuturor colegilor săi. În același an Ghica va participa la mutarea legației române din Cornwall Gardens 77 în Prices Gate 59.
Una dintre cele mai plăcute amintiri ale lui Ion Ghica din timpul șederii sale la Londra a fost participarea la serbările organizate în onoarea reginei Victoria cu prilejul aniversării a cincizeci de ani de domnie (21 iunie 1887) și îndeosebi la banchetul ce a avut loc la palatul Windsor și la trecerea în revista a navelor portului Portsmuth, cu această ocazie suverana Angliei acordându-i favoarea unei conversații publice. La 27 iunie, el raporta evenimentul la București, făcând, totodată, și o succintă relatare asupra flotei engleze.
Obișnuindu-și întreaga familie cu tradiția engleză, Ion Ghica și-a educat fiul, Scarlat Ghica, în Marea Britanie, iar acesta a tradus în limba română două capodopere ale dramaturgiei shakespeariene : „Neguțătorul din Veneția” și „ Antoniu și Cleopatra”.
Bolnav el însuși, nu s-a mai putut întoarce la Londra, la 30 septembrie înaintându-și o demisie de trei rânduri, pe motive de boală și bătrânețe. Așa şi-a încheiat Ion Ghica îndelunga activitate diplomatică, care timp de 55 de ani a fost una din cele mai active şi mai strălucite personalităţi ale propagandei în străinătate şi diplomaţiei poporului român.
Într-o scrisoare a lui Duiliu Zamfirescu, pe care scriitorul i-a trimis-o lui Nicolae Petraşcu, Ion Ghica era considerat ca având spirit englez și cultură franceză. De altfel, pentru educația fiilor săi, el adusese în Samos o guvernantă engleză miss Haycock, care va fi înmormântată lalături de cavoul familiei Ghica de la Ghergani în 1882.
"Retras din diplomaţie, revine la Bucureşti şi primeşte direcţiunea Teatrului Naţional. Se îmbolnăvi însă şi se retrase la ţară, unde duse cea mai tristă viaţă, căci în corpul infirm dăinuia inteligenţa" îşi amintea Saşa Ghica. După moartea lui Ghica, ea dusese o viaţă retrasă, cântând la pian, realizând felurite cusături şi brodând, ori citind cu glas tare, sau intrând în capela din minunatul parc din acele vremuri, constând în tei şi stejari deja seculari.
Scrisorile către Alecsandri, prietenul său de-o viaţă, descriu într-o manieră savuroasă vechea societate românească. Acesta a mai scris "Amintiri din exilul din 1848" şi "Convorbirile economice din 1866", importante prin datele oferite.
„Aici, la moşie la Ghergani, aveam până mai deunăzi un vecin bun cu care am petrecut multe şi lungi seri de iarnă”, povestea Ion Ghica într-una dintre celebrele sale scrisori adresate prietenului său din anii tinereţii, Vasile Alecsandri.
După o lungă suferinţă, (paralizie) viaţa sa s-a încheiat la în dimineaţa lui 21 aprilie 1897 7 mai 1897 la moşia sa de la Ghergani unde-şi petrecuse ulţimii ani şi unde fusese îmormântat în cavoul de sub capela familiei.

Conacul de la Ghergani Cum am mai spus, moşia de la Ghergani a intrat în posesia acestei ramuri a marii (pe atunci familii Ghica) în anul 1785, banul Dumitrache Ghica cumpărase moşia situată la jumătatea drumului dintre Bucureşti şi Târgovişte, pe care o moşteneşte mai târziu fiul său, Ion Ghica.
Nu se ştie dacă banul Dumitrache Ghica, a zidit conacul pe ruinele altuia mai vechi sau a ridicat prima dată reşedinţa. Cu acest prilej banul Ghica îşi ridică cu acest prilej o nouă reşedinţă în altă parte unde se va muta.
Clădirea rămăşiţelor fostului conac boieresc, care mai supravieţuieşte astăzi, amplasată într-un parc care deşi îmbătrânit şi degradat este încă de o frumuseţe deose-bită, trădând astfel splendoarea sa din trecutele vremuri de odinioară, o putem vedea cu un sentiment de amărăciune.
Reşedinţa moştenită, pe domeniul ce ocupa, pe vremuri 16 hectare, reconstruită de Ion Ghica şi succesiv mărită de-a lungul timpului, avea faţadele asimetrice şi sobre, fără decoraţii pretenţioase, era totuşi spaţioasă, dar nu avea o valoare arhitectonică, dar era prevăzută cu tot confortul necesar familiei lui Ion Ghica. Se pare ca desi avea o reputatie extraordinara, Ion Ghica nu si-a permis decat sa inchirieze o casa in Bucuresti. Adevaratul sau camin era la Ghergani, in conacul mobilat modest si in care si-a gasit mereu linistea. Astăzi reşedinţa destul de ruinată mai există (numai parterul), dar etajul, probabil mai şubred s-a prăbuşit în urma marelui cutremur din anul 1940.
Alături conacul avea bisericuţă (capelă) de familie, cum stătea bine unui boier de viţă veche şi câteva morminte somptuase la vremea lor.
Conacul scaldat într-un relativ lux altdată, este o ruină din cauza nepăsării. În interior a prins radacini un copac.
"Conacul a fost lăsat prin testament lui Niculae, deşi mai mic, cu mult inferior lui Dimitrie. Această nedreptate nu se poate explica decât din cauza marii influenţe a Nababului, pe a cărui fiică a luase Nicu. Bietul Ghica avea şi regretul unui părinte nesatisfăcut de copiii lui, căci afară de Dumitru, om întradevăr distins, instruit şi cumsecade, dar care printr-o ciudată anomalie nu era fiul favorit în casă, sau cel puţin al mamei lui, ceilalţi nu au dus mai departe, nici măcar nu au menţinut reputaţia unui aşa frumos renume", scria Sabina Cantacuzino.
Nationalizarea După cel de-al Doilea Război Mondial, puţinii Ghiculeşti rămaşi au fost nevoiţi să ia calea bejaniei. Regimul comuniştii a confiscat domeniul, oferind în 1949, clădirea conacului G.A.S.-ului. Bălteni, apoi unui spital de medicină generală, sanatoriu pentru copii pentru copii orfani cu dizabilităţi, dar în acele vremuri de tristă amintire totuşi s-a mai reparat acoperişul şi s-au făcut unele lucrări de întreţinere, s-a asigurat paza şi integritatea acestuia pentru a fi folosit.
Bineânţeles ca oriunde în România, interiorul conacului: oglinzi, mobilier, tablouri a fost jefuit. Totuşi, biblioteca impresionantă a scriitorului a fost dusă, la insistenţa lui Victor Eftimiu, la Biblioteca Academiei Române.
După anul 1990, clădirea a fost abandonată complet, căci cum s-ar putea numi trecerea acesteia în administrarea Primăriei. Primaria Racari care a preluat la un moment dat intreagul domeniu Ghica, în lipsă de fonduri pentru protecţia ansamblului istoric de la Ghergani, a făcut doar un singur lucru legat de aceasta anume: în semn de omagiu fata de marele om politic, a decretat ziua de 16 august - data de nastere a fostului prim-ministru - drept ziua localităţii.
Tot după revoluţia din 1989, s-a înfiinţat Fundaţia "Ion Ghica", care-şi dorea restaurarea conacului şi a capelei, dar aceste planuri nu s-au realizat. Mai mult după 2004, proprietatea de 13 hectare a trezit interesul unor “oameni de afaceri” dubioşi, când unii au încercat să o concesioneze.
Stră-strănepoata sa, Irina, a avut un adevarat şoc in clipa in care a mers pe uriasa mosie de la Ghergani, langa Bucuresti, acolo unde se afla una dintre perlele mostenirii şi a realizat starea în care se află fostul loc al copilăriei sale. A luptat cu răbdare vreme de 14 ani în instanţele româneştisă redobândească averea familiei sale de renume şi s-a mândrit întotdeauna cu stră-străbunicul sau, care a avut printre multe alte calităţi, merite şi realizări şi un rol de seamă în timpul revoluţiei de la 1848.
Interioarele au fost complet schimbate şi păstrează astăzi doar pe alocuri decoraţiile originale de odinioara. Holul principal a fost recompartimentat. Parterul avea "în toată lungimea un coridor în care dau toate încăperile", (tip camin de nafamilişti). Din holul de la parter se intra în salonul mare, din care se ieşea direct pe terasă. Saloanele de jos erau bine proporţionate. Poate cea mai impresionantă încăpere era biroul lui Ion Ghica cu biblioteca sa, care conţinea vechi tipărituri româneşti şi cărţi rare. După obiceiul vremii şi acest palat trebuie să fi avut unii pereţi acoperiţi de fresce, care însă nu s-au mai păstrat decât în fosta casă a scării. Salonul principal are plafonul original în care "stăpâna casei făcea muzică, fiind o pianistă apreciată, adeseori Enescu ori Flesch pe cele două mari clavire, sub frumoasa Ţigancă a lui Grigorescu".
Nu mai există nici urmele ornamentelor. Emblema familiei a fost “rasă” de mult. Dupa decesul lui Ion Ghica, moşia de la Ghergani (inclusiv conacul) i-a ramas fiului său Nicolae, unul dintre cei şapte fii ai fostului om politic. Acesta a lăsat-o mai departe fiului, însă regimul comunist i-a confiscat acestuia din urmă averea.
Adevaratul sau camin era la Ghergani, in conacul mobilat modest si in care si-a gasit mereu linistea.
Este însă dificilă o restaurare a conacului, pentru că nu exista iun plan, sau o schiţă, ci doar o fotografie ingalbenita de vreme si unele vechi amintiri, pe care tatal Irinei Ghica le păstrează cu sfintenie în sufletul ei.
Capela Familiei Ghica Această surprinde prin bogăţia formelor şi culorilor în raport cu sobrietatea reşedinţei. Prezintă elemente ce provin din stiluri arhitecturale diferite: cupola face aluzie la arhitectura bizantină, detaliile decoraţiilor prezintă influenţe clasice.
Cu adevărat impresionanta este capela necropola a familiei Ghica, opera a arhitectului Grigore Cerchez ori potrivit altora, Dimitrie Berindey. Sub biserica se află cripta ghiculestilor unde-şi dorm somnul de veci Ion, Alexandrina şi Elisa Ghica. Ceea ce-ţi atrage atenţia, în primul rând, este pisania de marmură albă, de pe frontispiciu, care are în mijloc blazonul (stema) familiei Ghica, pe al cărui scut sunt 12 lacrimi de argint şi inscripţia: ,,Acest sânt templu s’a rădicat de Ion Ghica şi socia sa Alexandra în anul Domnului 1869. Veniţi la mine cei osteniţi şi însărcinaţi şi eu voiu odihni pre voi’’.
Accesul în capelă se face prin două rampe semicirculare, situate simetric, care se îmbină la intrare. În interior prezintă caracteristicile bisericilor cu abside laterale şi o absidă a altarului semicirculară. Cupola cu ferestre înguste şi alungite se sprijină pe un tambur înalt. Interiorul era acoperit în întregime cu pictură. Altarul este separat printr-o catapeteasmă din lemn sculptat, icoanele au fost însă luate şi păstrate în siguranţă.
La subsol, unde este şi cripta ctitorului, cu cărămizi dislocate şi devastat. Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel abia se mai zăresc. Pardoseala de piatră a fost dislocată şi dusă....
Mormintele (exterioare) În faţa capelei se află somptuosul mormânt din marmură albă al Irinei Ghica (născută Cantacuzino), la căpătâiul căreia veghează cinci îngeraşi din marmură din care doi decapitaţi.
Următorul mormânt deasemeni din marmură albă este al lui Ionel Ghica (1904-1932), nepotul lui Ion Ghica. Celebrul pilot Ionel Ghica a dus mai departe prestigiul familiei Ghica, fiind primul pilot român care… între altele a traversat Asia cu un avion de mici dimensiuni. Ionel a şocat întreaga lume prin moartea sa fulgeratoare.
Pe placa mormântului său sunt înscrise cursele pe care le-a străbătut înainte de a muri: Varşovia, Khartoum, Saigon… Ionel a fust cunoscut şi ca un împătimit al curselor de cai şi… nu numai. "S-ar fi intoxicat cu heroina", scriau ziarele din anii '30, care povesteau cum pilotul român ar fi consumat droguri cu amicii apoi ar fi urcat la volan, conducând nebuneşte. Se zice că ar fi sfârsit în mare suferinţă pe patul de spital.
Al doilea cavou, tot din marmură albă, este cel al Irinei Ghica (născută Cantacuzino), la căpătâiul căreia veghează cinci îngeraşi din marmură din care doi decapitaţi.
La Ghergani mai sunt mormintele lui Pantazi G. Ghica (!831 – 1882) fratele lui Ion Ghica, al lui Nicolae Ghica (1862 – 1943), fiul lui Ion Ghica, căsătorit cu Irina N. Ghica (1869 – 1906), soţia lui Nicolae şi al Elisei I. Ghica (1862 – 1928), fiica lui Ion Ghica, mormântul Elisei aflându-se se pare tot în cavoul de sub biserică.
În cele cinci generaţii trecute de la ctitor, în familie întâlnim Cantacuzini, Sturdzeşti, Catargi, Balş, Greceanu.... O sumedenie de generali, scriitori, diplomaţi, conţi ş.a.

Blestemul Palatului Bellu din Urlati
     media: 5.00 din 1 vot

postat de esuceveanu in 2012-02-03 21:06

Blestemul Palatului Bellu din Urlati

În localitatea Urlaţi din judeţul Prahova, se poate admira unul dintre cele mai vechi şi mai frumoase conace rurale din România. Imobilul găzduieşte astăzi un foarte bine înzestrat muzeu, cu mobilier şi alte obiecte de epocă originale, utilizate efectiv în trecut de către foştii săi locatari membri ai celebrei familii boiereşti muntene Bellu.

Fostul conac este foarte îngrijit restaurat, restaurarea fiind de dată recentă.

Localitatea Urlaţi din judeţul Prahova, poate fi accesată destul de greoi, de pe şoseaua Ploiesti-Buzau, prin localitatea Albeşti-Paleologu, continuând apoi vreo 6 km pe un drum lateral stânga până la Urlaţi.

Urlaţii este atestat pentru prima oară într-un hrisov semnat de Neagoe Basarab, la 16 martie 1515, prin care voievodul întărea mai multe ocine mănăstirii Snagov şi în care printre martori se afla şi boierul Oancea din Urlați.

Localitatea este destul de izolată pentru cineva care n-a mai fost pe acolo, ea fiind situată în afara rutelor turistice ori a celor care asigură legături între centre importante, iar o dată ajuns acolo, n-ai terminat căci trebuie să cauţi Conacul, trebuie sa întrebi cum se ajunge, căci nu este amplasat „la vedere” şi în plus lipsesc indicatoarele, de parcă ar fi un loc secret.

Îl vom găsi în cele din urmă în Str. Orzoaia de Sus, Nr. 2, pe o colina împădurită, la care se ajunge circulând pe uliţe marginale.

Afară de zona pitorească în care e amplasat, conacul boieresc Bellu, vestit monument istoric şi de arhitectură, datând se pare după 1770, este deosebit, nu numai că este foarte frumos, impecabil restaurant, ci şi pentru că se numară între rarele muzee care expun mobilă sculptată, tablouri, icoane, argintărie, ceramică, porţelan şi o valoroasă bibliotecă, inclusiv alte obiecte care chiar au aparţinut celor care şi-au avut aici reşedinţa.

Construcția ce adăpostește astăzi muzeul, are un parter supraânălțat cu nouă încăperi spațioase, odinioară dependințe și pivniță, care prezintă numeroase elemente arhitectonice inspirate de la tipul casei țărăneşti din zona Cricov-Sărat.

Clădirea a făcut parte dintr-un complex de clădiri fiind cea mai veche dintre ele. Până după al doilea război mondial aici se mai afla foișorul-culă de la intrare, un palat (Conacul mare), alcătuit din 24 de încăperi dispuse pe două nivele, operă a meșterului zidar Barbu Bezdedeanu pe la mijlocul sec. al XIX-lea), dar din păcate distrus complet după la cutremurul din 1977 şi acareturile nelipsite de la oricare curte boierească, conţinând aici la Urlaţi: uzina electrică, magazii, grajduri inclusive atenanse pentru argați şi grăjdari, unde au fost tolerați să-şi continue viaţa ultimul vlăstar al familiei Bellu cu soția sa (franțuzoaică), inclusiv un parc monumental de vreo cinci hectare, care avea la intrare o frumoasă poartă de lemn în stil maramureșan.

Muzeul de la Urlaţi s-a înfiinţat în anul 1953, a fost restaurant de curând şi reinaugurat cu mare fast la 18 mai 2009, când au fost invitaţi numeroşi oameni de cultură, artă, profesori, politicieni, istorici etc. între care academicieni cum de altfel merita acest minunat monument al Munteniei şi României .

Familia boiereasca Bellu, este una cu un trecut foarte interesant şi care a intrat în istoria principatului Ţării Româneşti. Familia Bellu s-a stabilit in Urlaţi pe la 1780, venind aici din Pindul Macedoniei. Stramoşii familiei Bellu (Bellio), de origine aromână, proveneau din oraşul Pella din munţii Pindului, fostă capitală a anticului imperiu macedonean, unde cu aproape patru veacuri înainte de Hristos, s-a născut vestitul Alexandru Macedon . Familia Bellu făcea parte din aşa numiţii “armatolos” sau “kleftes”, triburi de războinici şi bandiţi din nordul Greciei, care au jucat un rol important în timpul războiului de independentă a acestei Ţări. Tot de pe la 1780 datează şi conacul din Urlaţi, astăzi muzeu, fiind de altfel cum am mai spus prima clădire din acest ansamblu patrimonial istorico-arhitectonic.

După alte surse originea familiei ar fi localităţile Leontopolis sau Moscopolis din Grecia tot din munţii Pindului şi pe atunci se numea Bellio. Strămoşul cunoscut la familiei Bellu a fost George (Gheorghe) Bellio.

Unul dintre nepoţi, Constantin (1772-1838), a ajuns bancher, la Viena, iar în anul 1817 a primit titlul nobiliar de baron al Imperiului habsburgic.

George Bellio avusese o fată şi doi băieți pe nume: Ion şi Dumitru. Cel din urmă s-a căsătorit cu Despa (derivat din Despina, înrudit cu Despot şi care însemna stăpâna/doamna), cu care a avut o fată şi trei băieți anume: Gheorghe, Ștefan și Costache. Primul care a ajuns în Țara Românească a fost Dumitru, care aşa cum spunea şi Iorga, îl însoțise pe Ioan Gheorghe Caragea (1812-1818) şi la venire şi la plecare, sosind în final la Viena, unde împăratul Francisc I (1792-1835) l-ainvestit cu titlul de baron al Imperiului Austriac pentru serviciile aduse.

Dumitru Bellio a murit necăsătorit, lăsând o uriaşă moştenire copiilor fratelui său Ștefan.

Ştefan Belio (1767-1883) a avut 10 copii, unul dintre ei fiind Alexandru Bellu (1796-1853) care a avut la rândul lui patru fii: Ştefan, Barbu, Costică şi Gheorghe (Georges de Bellio) şi venise și el în Ţară pe la începutul sec. al XIX-lea, se împământenise şi-şi schimbase numele în “Bellu”. S-a căsătorit apoi în Cetatea Băniei cu Elena Bălcescu, cu care a avut, la rândul său, opt copii (cinci fete și trei băieți). Devenise mare logofăt şi mare vistiernic. Odihneşte somnul de veci la mănâstirea Radu-Vodă.

Fiul său Costache a ajuns mare logofăt în timpul domniei lui Gheorghe Bibescu şi s-a căsătorit cu Elena Mavrocordat, iar alt fiu Dumitru ajunge şi el mare logofăt, apoi chiar deputat.

Costache obținuse (prin 1856) reânnoirea titlului de baron de Austria, atât pentru el, cât și pentru ceilalți doi frați şi Alexandru (de asemenea, mare logofăt, însurat cu Irina/fiica Zincăi Paleologu şi a banului Barbu Văcărescu, a avut drept copii patru băieți, între care: Ștefan, Barbu, Gheorghe și Costache/ultimii doi, morți la Paris, fără urmaşi. Ștefan s-a însurat cu Elisa Știrbei, fiica principelui Barbu Știrbei (1849-1853 și 1854-1856), fratele lui Gheorghe Bibescu.

Alexandru Bellu (1796-1853), căsătorit în 1824, cu Irina Văcărescu.

A ocupat în cei 57 de ani de viaţă, nenumărate demnităţi publice în capitala Principatului Ţara Românească precum cea de mare spătar, căminar, agă, mare logofăt al Credinţei şi membru al Înaltei Curţi. Fii săi au fost :

Georges de Bellio era, aşadar, cel mai mic dintre fii marelui Logofăt al Credinţei, Alexandru Bellu şi ai Irinei Văcărescu.

Născut la Bucureşti pe 25 februarie 1826, în 1851 a plecat la Paris pentru a studia medicina, specialitatea sa fiind homeopatia. Ulterior a abandonat profesia de medic, dedicându-se unei alte pasiuni, aceea de colecţionar de artă. Averea s-a considerabilă i-a permis această „renunţare”. Primele lucrări achiziţionate erau de factură clasică, aparţinând unor artişti reputaţi precum Frans Hals, Clouet, Poussin, Fragonard. Între timp, Bellio a intrat în contact cu impresioniştii (înainte ca aceştia să fie numiţi aşa), de a căror pictură se lasă „cotropit”. Devine susţinătorul şi protectorul artiştilor, pe care i-a cunoscut ca pacienţi, ajutându-i din toate punctele de vedere, mai ales cel financiar.

„De câte ori vreunul dintre noi avea urgentă nevoie de bani, dădea fuga la cafeneaua Riche, la ora prânzului; era sigur că-l găsea acolo pe domnul Bellio care cumpăra, chiar fără să vadă, tabloul ce i se oferea“ - povestea mai târziu Auguste Renoir.

S-a căsătorit cu Catherine Rose Guillemet cu care a avut o singură fiică, Victorine (1863-1958). În 1893 ea s-a căsătorit cu Jules Donop de Monchy. Neavând copii, ramura directă a familiei lui Georges de Bellio s-a stins în 1958, odată cu moartea Victorinei. Aceasta a moştenit colecţia de peste 300 de tablouri a tatălui ei (cea mai mare şi mai importantă colecţie de pictură impresionistă din Franţa). În 1932, Victorine a hotărât ca întreaga colecţie de tablouri să fie donată Academiei de Beaux-Arte din Paris. Între timp, o parte a lucrărilor a căpătat altă traiectorie, căci după decesul ei, 20 dintre ele au ajuns, tot sub formă de donaţie, la Muzeul Marmottan. Două dintre tablourile donate de Victorine acestui muzeu au o valoare documentară particulară. Primul o reprezintă chiar pe ea în 1892, cu puţin timp înainte de a se mărita şi este semnat de Auguste Renoir. Celălalt îl înfăţişează pe doctorul de Bellio, în jurul anului 1877, şi a fost pictat de Nicolae Grigorescu , la Paris. Din păcate, numele sub care a fost făcută donaţia nu este Bellu, nici măcar Bellio, ci „legs Donop de Monchy” – numele de după căsătorie al Victorinei Bellu. Acesta a fost finalul anonim al unui destin strălucit.

Georges de Bellio, devenit un mecena al artelor la Paris îşi manifesta generozitatea nu doar ca un negustor calculat şi vizionar, cumpărându-le tablourile, ci şi la modul cel mai simplu şi elementar: le dădea să mănânce, invitându-i la masă, de câte ori lua prânzul, la Cafe Riche. Apoi, începând din 1886 şi până la moartea sa, survenită pe neaşteptate, în 1894, organiza lunar, în fiecare joi, la Cafe Riche, pe strada Peletier nr. 16, colţ cu Boulevard des Italiens, „dineuri impresioniste“, la care se adunau atât pictori, precum Monet, Pissaro, Caillebotte, Sisley, Renoir, Guillaumin, uneori şi mizantropul Cézanne, dar şi poeţi, scriitori şi critici, precum Mallarmé, Octave Mirabeau, Edmond de Goncourt. Aveau loc dezbateri aprinse pe teme de artă şi de literatură „moderate” cu blândeţe şi autoritate de Bellio.

În Valahia, familia Bellu a acumulat mari averi şi s-a înrudit prin alianţe matrimoniale cu marile familii boiereşti autohtone precum: Văcăreştii, Cantacuzinii, Câmpinenii, Sturdza ca şi după cum am mai spus Ştirbei şi Bibescu.

Al doilea frate al lui Georges de Bellio a fost Constantin (Codiţă), care era muzicolog. În cartea sa, „Roumanie, capitale Paris, Jean-Yves Conrad pomeneşte de faptul că acesta ar fi locuit împreună cu Georges de Bellio, în 1863, pe rue Grange-Bateliere. Cei doi fraţi erau însă „en froid”. În aceeaşi carte, Jean-Yves Conrad semnalează că, la 12 februarie 1875, Constantin s-a sinucis într-o cameră de hotel. Constantin Bellu, împreună cu fratele său Georges, cărora li s-au alăturat pictorii Theodor Aman şi Mihail Lapaty, au făcut în perioada de pregătire a Unirii Principatelor, demersuri pe lângă guvernul francez , ca să intervină în favoarea Unirii.

Baronul Barbu Bellu (1825-1900), fusese fiul lui Alexandru și al Irinei Văcărescu, deve-nind deputat în 1858 şi ministru de instrucție şi justiție în 1861, când prim ministru fusese vărul său Barbu Catargiu, iar anul 1866 Barbu Bellu, obține reconfirmarea titlului de nobil austriac.

Cimitirul bucureştean Bellu, are la origine o donaţie a lui Barbu Bellu, fiind infiinţat pe locul oferit oraşului de acesta în anul 1853.

Acelaşi Barbu Bellu fusese primul proprietar de automobil din România (la 1898) şi fusese căsătorit cu Maria Pană.

Prin 1821, pe aceste locuri se afla curtea boierească şi grădina cea mare a lui Bellu cel Bătrân, cel care fusese căsătorit cu strănepoata Sf. Ianache Văcărescu, cel ucis de turci împreună cu domnitorul Sf. Constantin Brâncoveanu .

La numai cinci ani de la donaţie, Cimitirul a fost deschis celor dornici sa fie înmormântaţi în aceasta oază de linişte. În scurt timp, acest cimitir va deveni unul dintre obiectivele turistice care se regăsesc pe harta Capitalei. Cimitirul Bellu se găseşte pe Calea Şerban Voda, Nr. 249.

Amenajarea cimitirului odata pornită, arhitectul Alexandru Orăscu întocmeşte planurile unei capele mortuare pe locul vechii biserici a lui Barbu Bellu.

C.A. Rosetti (1816-1885) primar al Capitalei şi organizatorul lucrărilor în noul cimitir şi care pusese mult suflet în această lucrare importantă pentru Capitală, este şi primul concesionar consemnat în Arhiva Cimitirelor care în noiembrie 1859 cumpară un loc de veci pentru înmormân-tarea fiicei sale, Elena. Urmează scriitorul Cezar Bolliac, care in 1860 îşi înmormântează soţia, Aristiţa, fiica boierului Izvoranu.

Pentru stabilirea istorica a Cimitirului Bellu, se mentionează grilajul din 1850 pe mormân-tul clucerului ban Donea, iar cea mai veche cruce este a copilaşului Eufrosina Vizula din 1851. Şi cum fiecare lucru nou devine eveniment, vechile familii boiereşti încep să-şi aducă osemintele stăbunilor în Cimitirul Bellu.

Menţionam aici nume precum artiştii din familia Storck, Ion Georgescu, Oscar Spathe, Dumitru Paciurea, sculptorul italian Rafaelo Romanelli, autorul celebrei lucrari "Doamna cu umbrela", August Preault, Ernest Dubois, D. Peuch, A. Rascaldani din Milano, Constantin Balacescu, Ettore Cadorin, Wladimir C. Hegel, Dimitrie Matauanu, Lidia Kotzebue (autoare si a monumentului aviaţiei de la Şosea), Cornel Medrea, lucrarile monumentale ale Miliţei Petrascu, Ion Jalea, M. Onofrei, Oscar Han, C. Baraschi, Tudor Burca, Dimitrie Mirea, Spiridon Georgescu şi mulţi alţii.

Numai enumerand aceste nume prestigioase ale arhitecturii si sculpturii din acest cimitir, ne putem face o impresie despre imensul muzeu de arta desfăşurat pe circa 25 hectare, muzeu unde odihnesc cei care au creat o Românie respectată de sute de ani, până la venirea celor “fără de ţară şi neam” pe meleagurile noastre.

Terenurile familiei Bellu din Capitală se întindeau de la Piaţa Chirigii până la Şoseaua Viilor de astăzi, precum şi pe Podul Mogoşoaiei sau str. Dionisie Lupu. Casele de pe Calea Victoriei , donate de familie statului român, sunt astăzi sediul Academiei Române, căreia un alt Bellu, în 1941, i-a lăsat întreaga lui avere. În anul 1930, Eliza Bellu, născută Ştirbey, a donat şi ea, tot Academiei Române, casele şi via sa din Urlaţi.

Nu demult s-a demolat casa Bellu de pe strada fostă Locotenent Lemnea, astăzi revenită la numele anterior, General Manu.

Aparţinuse baronului Bibi” – modelul personajului cu acest nume din Sfârşit de veac în Bucureşti de Ion Marin Sadoveanu, fiul baronului Barbu Bellu, unul dintre fraţii lui George Bellu. Casa – parter, cu ferestrele spre stradă – se găsea în imediata apropiere a clădirii, demolate şi ea, a Ministerului Industriei Construcţiilor de Maşini. Soarta acestei case Bellu merge pe urmele celei din apropiere, aflată în curtea Academiei Române, demolată înainte de Decembrie ’ 89. Vis-à-vis de fosta clădire a Ambasadei Germaniei – astăzi sediul Casinoului Victoria –, era chiar casa părinţilor lui George Bellu, pe care şi-o amintesc probabil încă mulţi bucureşteni. Avea calcanul pe Calea Victoriei şi faţada spre interior, ceea ce îi dăuna desigur aspectului ei.

Ştefan Bellu (1824-1902) fost deputat, însurat cu Eliza Ştirbey şi ulterior cu Maricica (Mimi) Bălăceanu Stolnici.

Alexandru Bellu (1850-1921) a fost un om de cultură, avocat, vestit colecţionar şi fotograf - unul din precursorii artei fotografice româneşti şi merită toată stima pentru că el a fost cel care, deşi a primit titlul de baron la Viena şi avea proprietăţi în toată Europa, a ales să se stabilească împreună cu familia sa la Conacul Bellu din Urlaţi. Este cel care avea o bogăţie şi proprietăţi ce puteau rivaliza cu a regelui dar a ales să trăiască într-un loc plin de linişte şi într-un cadru cât se poate de tradiţional.

Colecţionar pasionat, acesta şi-a cheltuit averea pe tablouri, mobilier, timbre şi monede (sau monede) rare, costume populare… A nu se confunda cu Alexandru (Alecu) Bellu (1874-1941) fusese însurat cu Olga Ghica-Deleni şi apoi cu Lucia Cincu.

Foarte bun prieten cu Grigorescu, Alexandru Bellu iubea la fel de mult ca acesta satul românesc şi frumuseţea ţăranilor.

Nu a pictat, dar a fotografiat mult, se spune de aceea despre el că a fost un „important precursor al artei fotografice româneşti”. Imaginile sale au apărut în 1919 la Paris, în albumul „Roumanie en images”.

Se pare chiar că cei doi şi-au influenţat atât de mult parcursul artistic încât au dat naştere unei întregi controverse privind renumitul car cu boi: specialiştii nu s-au decis dacă întâi l-a fotografiat Alexandru Bellu sau prima dată l-a pictat Grigorescu.

Fiul său, este cel care în 1926/1927 a donat întregul complex Belu din Urlați, sau după alte surse, la moartea lui, soţia sa donează Academiei Române întregul complex de clădiri, parcuri şi vii din Urlaţi.

Din ansamblul original de clădiri care constituiau reşedinţa boierească de la Urlaţi, făceau parte palatul, bucătaria, biserica şi un conac mai mic. Fostul palat Bellu de la Urlaţi s-a avariat la cutremurul din 1940 şi a dispărut la cel din 1977, iar ceea ce vedem astăzi la Urlaţi este vechiul conacul mic, de fapt singura clădire care s-a păstrat de-a lungul vremii şi este cea care găzduieşte muzeul de azi.

Bătrânul Conac Bellu din Urlaţi, posedă o arhitectură foarte frumoasă, bine restaurată şi care impresionează pe oricine, oricât de nepriceput ar fi, o colecţie de obiecte de artă şi mobilier impresionantă prin diversitate şi calitate.

Clădirea se află în cuprinsul unui mare parc şi se merge pe o lungă poteca pietruită ce mergea către pădure. După câteva minute într-o poiană se poate vedea o casă albă cu tâmplărie din lemn negru şi o grădină plină cu flori.

Este o mare plăcere şi plăcută relaxare, pentru turistul care poposeşte aici (dacă vremea este bună şi dacă timpul îi permite ca vizita să o facă pe îndelete) să admiri ambianţa de basm, adică vechile ziduri, curtea, poieniţa, pădurea vecină, să asculţi ciripitul pasarilor si să inhalezi aerul ozonat din zonă.

Fiecare cameră a vechiului conac îşi prezintă povestea prin exponatele pe care le găzduieşte, una dintre ele foarte interesantă fiind camera orientală cu narghilele şi pantofii cu clopotei ai dansatoarelor din buric, dormitorul cu patul imens de baldachin şi salonul japonez.

Interesantă poate fi şi vizitarea cramei conacului, ultima încăpere cuprinsă în circuitul care se parcurge în cursul vizitei.

Blesteme asupra familiei ? Cu câţiva ani în urmă, când muzeul fusese închis pentru restaurare, localnicii auziseră pe timp de noapte zgomote ciudate, dinspre podul conacului şi cred ca conacul ar fi bântuit de stafii. Parcă cineva ar umbla pe acolo .

Muncitorii care lucreaza la refacerea conacului spun însă că de vina pentru tulburarea liniştii locurilor ar putea fi, mai degraba, veveriţele care umblă prin podul străvechiului conac al vestiţilor boieri din trecut.

Una dintre legendele care circula în zonă pare desprinsă, dintr-un scenariu horor. Ea menţionează că George (Gheorghe) Bellu, fiu al unui Alexandru şi unul dintre nepoţii celebrului Alexandru Bellu întemeietorul clanului, s-a stabilit pentru multă vreme la Urlaţi.

Soţia lui George, Odette Ruffier (era o franţuzoaică frumoasă, pe care însă soţul o înşeala cu mult “spor” şi cu care George nu avusese urmaşi. Odette a murit la Bucureşti în 1980.

George Bellu (născut la Paris în 1883 şi mort la Bucureşti la 13 oct. 1973) avea, în schimb, mai mulţi copii “din flori”. Ei cred ca e vorba de fantoma Odettei, femeia care nu şi-a gasit pacea nici în mormânt din pricina deselor aventuri amoroase ale soţului.

Se presupune că motivul ar fi stafia franţuzoaicei Odettei Bellu, frumoasa soţie a fiului lui Alexandru, care a suferit crunt datorită infidelităţilor soţului său şi care nu si-a aflat pacea nici în mormânt datorită interminabilelor aventuri amoroase ale soţului său. De fapt zvonurile acestea a făcut deliciul presei timpului la un moment-dat.

Şi alte speculaţii s-ar putea face cu privire la subiectul blestemelor. Astfel, deşi unor înaintaşi din familia Bellu se pare că nu li s-ar putea reproşa fapte reprobabile, totuşi unii dintre componenţii ai familiei Bellu se pare că şi-au atras antipatia, ura şi probabil chiar blestemele, sătenilor din zona Urlaţilor, fără a mai vorbi de cele ale lui Odette şi posibil altor membrii ai familiei şi probabil mulţi alţii.

Unele blesteme ar putea avea ca sursă modului dubios în care strămoşii familiei Bellu şi-ar fi obţinut în timp destul de scurt imensa avere şi a modului în care au profitat de aceasta, mai ales că după cum se spune familia era originară dintr-o zonă a macedoniei, unde banditismul era în floare la vremea aceea.

Efectul blestemelor Un prin efect este ruinarea şi apoi dispariţia totală a palatului de la Urlaţi (Conacul mare), dar şi a altor imobile din Bucureşti şi apoi dispariţia fostului palat Bellu (conacul mare) de la Urlaţi, în urma cutremurului din 1940. De menţionat totuşi că primul conac de la Urlaţi (cel vechi şi mai mic) a supravieţuit şi acolo este astăzi Muzeul..

- Un alt efect ar fi faptul că ultimul urmaş al familiei Bellu (soţul Odettei), a cedat în faţa comuniştilor, lăsându-i să-i ia tot, dar a şi împroprietărit ţăranii din Urlaţi ajutându-i să îşi facă grădini, sere şi chiar case. Se zice că acesta ar murit sărac la Urlaţi, cu o pensie mizeră.

- Următorul efect se pare al blestemelor a făcut ca familia Bellu să dispară, arborele său genealogic întrerupându-se prin moartea în 1973 a ultimului reprezentant al acesteia, anume acelaşi George Bellu soţul frumoasei franţuzoaice Odettei căreia i-a fost sortit să fie părtaşă la blestemul familiei Bellu şi astfel să sufere convieţuind cu un Bellu în România.


Citeste mai mult: Suceveanu Eugen


Termeni si Conditii de Utilizare