BLESTEM ASUPRA CETATII NINIVE
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de esuceveanu in 2013-02-28 10:19
CETATEA NINIVE fusese una dintre cetățile-stat care existau de foarte multă vreme http://www.ablog.ro/img/gl.bold.gifîn zona Mesopotamiei, fiind situată pe malul estic al fluviului Tigru din Irakul de astăzi. Denumirea orașului este traducerea cuvântului de origine asiriană Ninua (în babiloniana veche Ninuwa), o transcriere a cuvântului sumerian Nina. Acesta era numele zeiţei Iştar.
Astăzi locul fostei cetăți prefăcută în ruine încă din anul 608 ÎHr, poate fi identificat doar prin resturile de ruine care mai există, din care unele parțial restaurate. Cetatea a fost părăsită total după distrugerea sa ăn anul 608 îHr. de către armatele unite ale mezilor, perșilor, babilonienilor și sciților. Pe malul vestic al fluviului în dreptul fostei Ninive se află în zilele noastre orașul irakian Mosul.
Orașul Ninive a fost cea de a doua și ultima capitala a Imperiului Asirian (prima fusese orașul Assur), marele și puternicul imperiu al Orientului antic, care s-a întins într-o perioadă pe întreg teritoriul Mesopotamiei și pe cea mai mare parte a Asiei Mici (Turcia de astăzi), Siriei și al Egiptului, adică cuprinse întinse teritorii între care: Elamul, Babilonul, Siria, Fenicia, Samaria, Moabul, Egiptul, Saba, Arabia, Hamatul, Arpadul, Armenia, Sefarveinul, Hena, Iva, Hamatul și Capadocia. Imperiul Asirian a durat vreme de circa 1.200 ani.
Ninive fusese un oraș imens la timpul său, cu o populație de 100.000 - 150.000 de oameni (dublu față de Babilonul acelor timpuri), fiind unul dintre cele mai populate orașe ale lumii.
Suprafața orașului fusese de vreo șapte kilometri pătrați, deci avea 700 ha și vreo 15 porți de intrare de-a lungul zidurilor fortificate cu metereze construite din cărămidă nearsă.
Civilizația Asiriei, care ca și cea Babilioneană, își trăgea originea din cea sumeriano-akkadiană, o depășășise categoric pe cea epipteană, afară doar de capitolul trăinicie.
Asirienii au împărțit încă din acele vremuri, cercul în 360 grade, saptămâna în 7 zile, ziua în 24 ore, ora în 60 minute și minutul în 60 secunde, rămase neschimbate până astăzi.
Uriașul și splendidul oraș Ninive, s-a prăbușit însă brusc și pentru totdeauna odată cu Imperiul Asiriei în anul 608 îHr. confirmând cu exactitate unele prorociri biblice anterioare, după care ruinele acestuia au fost părăsite pentru totdeauna de locuitorii supraviețuitori, precum s-a întâmplat apoi după 69 ani cu gigantul oraș Babilon. Babilonul care a participat activ la distrugerea Ninivei și care în urma jefuirii capitalei Asiriei a prosperat enorm, a devenit cel mai mare oraș al lumii antice.
Orașul Ninive devenise un etern morman de dărămături. Grecul Xenofon, trecând acolo cu trupele sale de ocupație, la vreo două veacuri după căderea falnicei Ninive, nu a remarcat că ruinele pe care le-a întâlnit în cale ar putea fi cele ale legendarei cetăți, în primul rând pentru că fosta capitală nu era locuită, pe loc aflându-se doar ruine pustii și pentru că nimic din ce văzuse acolo nu trăda ceva din trecuta sa splendoare de odinioară.
În comparație cu alte orașe antice distruse de războaie, pe teritoriul cărora au fost construite în timp mereu alte noi așezări umane după ruinarea lor, Ninive (ca de altfel și orașul Babilon) a rămas definitiv în ruine, față în față, pe malul opus al fluviului Tigru înălțându-se ulterior actualul oraș irakian Mosul.
Cetatea Ninive fusese înălțată de Nimrod, strănepot al lui Noe, despre care se supune că a ridicat și cetatea Babilonului. Acesta a ridicat inițial o cetate fortificată, cuprinzând orașul între uriașele sale ziduri cu lățimea și înălțimea de vreo 45 metri (conform aceluiași Xenofon).
Conform arheologului Layard, orașul avea forma unui patrulater cu laturi inegale (între 1 și 7 Km), adică având o suprafață de peste 700 ha. După alte surse (Diodor Siculus), orașul ar fi fost chiar mai mare.
În tot cazul orașul era foarte întins, fiind depășit ulterior doar de Babilon și era asemeni Babilonului, perfect sistematizat, cu străzi paralele și perpendiculare, asemenea orașe imense sistematizate și tehnicizate nemaiapărând ulterior în lume vreme de vreo două milenii, ba chiar și astăzi fiind rarități în lume.
Legile privind respectarea regulilor referitoare la construcții erau foarte aspre în Ninive, astfel în vremea regelui Sanheth (perioadă când orașul a cunoscut gloria sa maximă), dacă cineva își construia de exemplu o casă și ignora de pildă alinierea acesteia cu strada, își asuma riscul de a fi tras în țeapă chiar pe acoperișul casei sale.
Regele/împăratul asirian Sanhrib (705-680 îHr), urmaș al lui Sargon (722-705), a luptat și împotriva Babilonului, de unde în anul 702 după care duce în captivitate vreo 200.000 persoane și a jefuit din orașul sfânt Ierusalim, vreo 150 kg aur și alte 9 tone de argint. Astfel el a adus mare glorie și prosperitate uriașă Ninivei, dar a murit apoi ucis chiar de fii săi.
Pe fostele monumente descoperite între ruinele de la Ninive, se pot observa mari cruzimi și alte violențe aplicate prizonierilor și sacrificii oferite pe altarul zeilor lor.
Dacă pentru activitățile consumatoare de apă, inclusiv spălarea (hainelor) era folosită apa fluviului, necesarul de apă potabilă pentru marele oraș a fost asigurat prin construirea primului apeduct din istorie, comandat de regele asirian Sennacherib, care a domnit între 705 și 681 îHr.
Construcția apeductului, prima construcție de acest fel cunoscute în istorie, a fost finalizată în anul 691 îHr. iar apa pe care o vehicula era captată din izvoare aflate la vreo 65 de kilometri distanță. Dacă pe mare parte a traseului apeductului s-a folosit înclinația naturală a solului, cea mai mare “problemă” pentru constructorii lui Sennacherib a fost traversarea unei văi în zona Jerwan. Cei care au studiat problema, au estimat că au fost necesare peste două milioane de blocuri cubice (cu latura de circa 50 cm) pentru construcția unui viaduct, necesar travessării acestei văi și susținerii apeductului (canalul de apă). Acest viaduct avea o lungime de aproximativ 280 de metri și o lățime de 22 de metri, platforma sa superioară aflându-se la 9 metri deasupra fundului văii și fiind prevazută cu parapeți de 2 metri înălțime care să țină apa pe acest canal.
Palatal regelui Sannerib avea o suprafață pătrată cu latura de 115 x 115 metri și peste 200 încăperi, unde era etalat un lux orbitor.
Pereții acestuia erau placați cu alabastru și lemn de cedru, iar camerele abundau de obiecte de mare valoare, inclusiv picturi, sculpturi și alte opere de artă.
În oraș se aflau vreo cinci palate imperiale și vreo patru mari temple, între care Templul lui Nebo. Aici între ruinele Ninivei s-a descoperit și cea mai mare bibliotecă a lumii antice (vreo 25.000 ex.) cuprinzând: istorii, epopei, legende, documente, legi, contracte etc., toate inscipționate cu caractere cuneiforme pe tăblițe sau cilindrii din argilă uscate/uscați la soare.

Mentiuni si preziceri biblice.
1. Prorocul Iona (pe la 862 îHr), probabil în vremea lui Asurnatnirpal (884-860 îHr), poruncește conf Vechiului Testament) :
- Cuvântul DOMNULUI a venit la Iona, fiul lui Amital spunând: “Scoală-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare, și strigă împotriva ei; căci răutatea ei s-a suit până la Mine“. (Iona 1 : 2).
- Și cuvântului DOMNULUI a venit a doua oară la Iona, spunând: “Scoală-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare, și vestește acolo strigarea pe care ți-o voi da !”. (Iona 3 : 2).
- Și Iona s-a sculat și s-a dus la Ninive, după cuvântul DOMNULUI. Și Ninive era o cetate foarte mare cât o călătorie de trei zile. (Iona 3 : 2).
- Și Iona a început să pătrundă în cetate, cale de o zi, strigând și zicând: ”Încă patruzeci de zile și cetatea va fi răsturnată ! ”. Sculat și s-a a venit a doua oară la Iona, spunând: “Scoală-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare, și vestește acolo strigarea pe care ți-o voi da !”.
(Iona 3 : 2).
Strigătul care a răsunat pe străzile cetăţii nelegiuite n-a fost în zadar ci a trecut din gură în gură până când toţi locuitorii au auzit vestea, le-a impresionat inimile şi a făcut ca aceștia să tremure din cauza păcatelor şi să se pocăiască în adâncă umilinţă.
- “Oamenii din Ninive au crezut în Dumnezeu, au vestit un post şi s-au îmbrăcat cu saci, de la cei mai mari până la cei mai mici“ . (Iona 3 : 5).
- “Cuvântul acesta a ajuns la urechea împăratului din Ninive; el s-a sculat de pe scaunul lui de domnie, şi-a scos mantia de pe el, s-a acoperit cu un sac, şi a şezut în cenuşă“. (Iona 3 : 6).
- Şi a trimis să se dea de ştire în Ninive, din porunca împăratului şi a mai marilor lui, următoarele: “Oamenii şi vitele, boii şi oile să nu guste nimic, să nu pască, şi nici să nu bea apă !“
(Iona 3 : 7).
- “Ci oamenii şi vitele să se acopere cu saci, să strige cu putere către Dumnezeu, şi să se întoarcă de la calea lor cea rea şi de la faptele de asuprire de care le sunt pline mâinile ! “
(Iona 3 : 8).
- Cine ştie dacă Dumnezeu nu Se va întoarce şi Se va căi, şi dacă nu-Şi va opri mânia Lui aprinsă, ca să nu pierim ! (Iona 3 : 9).
- Dumnezeu a văzut ce făceau ei și că se întorceau de la calea lor cea rea. Atunci Dumnezeu S-a căit de răul pe care Se hotărâse să li-l facă și nu l-a făcut. (Iona 3 : 10).
- … Și mie să nu-mi fie milă de Ninive, cetatea cea mare, în care se află mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni, care nu știu să deosebească dreapta de stânga lor, și de asemenea o mulțime de vite ? “ (Iona 3 : 11).
2. Prorocul Naum pe la 713 îHr. prorocesc împotriva Ninivei (cu 105 ani înainte).
Ninive deși a parcurs vremuri de prosperitate era un centru al crimei şi al nelegiuirii. A fost astfel prezentată ca fiind o cetate vărsătoare de sânge, plină de minciună şi de silnicie. Prorocul Naum folosind o expresie figurată, i-a comparat pe niniveni cu un leu crud şi lacom.
Prorocire despre Ninive. Cartea viziunii lui Naum, din Elcos (Naum 1 : 1).
- DOMNUL este un Dumnezeu gelos și răzbunător ; DOMNUL Se răzbună și este plin de mânie ; DOMNUL Se răzbună pe potrivnicii Lui și păstrează mânia pentru vrăjmașii Lui.
(Naum 1 : 2).
- Dar ca niște valuri ce se revarsă peste mal, va pune capăt cetății Ninive și întunericul va urmări pe vrăjmașii Lui. (Naum 1 : 8).
- Ninive era un iaz plin cu apă, din yiua în care exista… Dar iată-i că fug ! … “Stați ! Stați ! Opriți-vă !... Dar niciunul nu privește înapoi…“ (Naum 2 : 8).
- Jefuiți argintul ! Jefuiți aurul ! Acolo sunt comori, nesfârșite, tot felul de bogății de lucruri scumpe ! (Naum 2 : 9).
- Este jefuită pustiită și stoarsă de tot ! Inima i se moaie, genunchii îi tremură, toate coapsele suferă, toate fețele au devenit palide. (Naum 2 : 10).
- Vai de cetatea sângelui, plină de minciună, de violență și care nu încetează să se dedea la pradă . (Naum 3 : 1).
- Din cauza mulțimilor desfrâurilor, prostituantei atrăgătoare, stăpână a vrăjitoriilor, care vindea popoare prin desfrănârile ei și familii preia vrăjitoriile ei. (Naum 3 : 5).
- Voi azvârli cu murdării peste tine, te voi înjosi și le voi face de dispreț.
(Naum 3 : 6).
- Toți cei care te vor vedea vor fugi de tine și vor zice : “Ninive este nimicită ! Cine o va plânge ? Unde să-ți caut măngâitori ? “ (Naum 3 : 7).
- … În timp ce păstorii tăi dorm, împărate al Asiriei, și vitejii tăi se odihnesc, poporul tău este risipit pe munți și nimeni nu-l strânge. (Naum 3 : 18).
- Rana ta nu se alină prin nimic, rana ta este fără vindecare. Toți cei care vor auzi de tine vor bate din palme; căci cine este acela peste care să nu fi trecut mereu răutatea ta ? “
(Naum 3 : 19).
3. Prorocul Isaia
- DOMNUL oștirilor a jurat și a zis : Hotărât ce am gândit se va întâmpla, ce am pus la cale se va împlini: “…voi zbrobi pe asirian în țara mea, îl voi călca în piciare pe munții mei; astfel jugul lui se va depărta de la ei și povara lui va fi luată de pe umerii lor.“ (Isaia 14 : 24,25).
4. Prorocul Țefania pe la 630 pe vremea lui Asurbanipal (668-626) care vede cetatea prefăcută în pustiu.
- El își va întinde mâna și spre miazănoapte, va nimici Asiria și va preface Ninive într-o ruină, într-un pământ fără apă, cu pustia. (Naum 3 : 7).
- În mijlocul cetății se vor culca turme de vite de tot felul, pelicanul și ariciul vor rămâne noaptea pe capitelurile coloanelor ei. Un glas va cânta în ferestre, pustiirea va fi în prag, căci el a despuiat lucrarea de cedru. (Naum 3 : 7).
- Aceasta este cetatea aceea veselă, care stătea fără grijă și zicea în inima ei : “Eu sunt, și nu este nici una afară de mine ! “ Vai ! Cum s-a prefăcut în pustiu și în culcuș de fiare ! Toți cei care trec pe lângă ea fluieră și arată cu mâna. (Naum 3 : 7).

BLESTEM ASUPRA BABILONULUI
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de esuceveanu in 2013-02-28 09:15

Cine dintre noi nu a auzit de străvechiul oraș BABILON, uriașul, celebrul și fascinantul oraș al antichității ? Dar deși cei mai mulți au auzit despre el, totuși afară de faptul că orașul ar fi existat în vechime, puțini știu efectiv ceva despre acesta, cu excepția faptului că acolo ar fi existat între alte construcții și imensul “Turn Babel”, care ar fi pentru aceștia, sinonim cu… dezordinea, haosul și neânțelegerile lingvistice, adică așa-zisa babilonie, iar unii ceva mai “documentați”, au mai auzit în plus și despre așa-zisele “Grădini Suspendate” (ale Semiramidei) .
Totusi ce ne spune istoria despre BABILON ? Destul de multe, căci sursele istorice abundă de informații. Babilonul fusese cel mai mare oraș al antichității și o foarte lungă perioadă de timp (peste un mileniu), capitala unui vast imperiu (Imperiul Babilionean), având ca nucleu teritoriul din zona fluviilor Tigru și Eufrat al Mesopotamiei istorice, situată în sudul statului IRAK de astăzi. De altfel Mesopotamia chiar asta însemna în limba vorbită pe teritoriul Babilonulului din vremea aceea (sumeriano-akkadiană): “ținutul dintre fluvii”.
Despre teritoriul acesta “scăldat” de apele celor două fluvii Tigru şi Eufrat, se zice că ar fi fost probabil chiar locul unde s-a aflat Edenul (raiul) primilor oameni biblici. Din acest fost “rai” al biblicilor primi oameni: Adam și Eva, au mai rămas până astăzi doar câteva mlaștini restrânse ca suprafață, în parte distruse prin desecare la ordinul dictatorul Irak-ului. Saddam Hussein, căci acolo se ascundeau unele personae urmărite pentru că se opuneau acestuia.
Babilonia propriu-zisă, fusese doar o mică ţărișoară de șes, întinsă pe vreo 20.000 kmp, învecinată cu Asiria la Nord, cu dealurile care separau Elamul la Est, cu deşertul Arabiei la Vest și cu malurile Golfului Persic la Sud, vecinătăți intrate în parte în componența Imperiului Babilionian. Potrivit Bibliei, cel care a întemeiat Cetatea Babilon drept capitală a fi fost Nimrod, iar tradiţiile religioase babiloniene afirmă că orașul ar fi fost întemeiat chiar de zeul Marduk.
Oraşul Babilon s-a tot dezvoltat încât a ajuns să domine întreaga regiune a Mesopotamiei, Asiriei și Siriei, vreme o peste o mie de ani (1728 – 562 îHr), timp în care era considerat cel mai mare, cel mai faimos, mai frumos, dar se zice și cel mai depravat oraș al lumii.
Numele de Babilon are la baza cuvântul grecesc ,,Babylon“ și ar veni de la BAB-ILANI, care în traducere din limba sumeriană veche ar însemna: POARTA ZEILOR. Se credea că aici zeii puteau să coboare din cer pe pământ, dar și invers o posibilitate pentru oameni de a urca la zei.
Babilonul, situat în vecinătatea străvechiului oraș sumerian Kish, a cuprins între hotarele sale străvechile teritorii ale Summerului și ale Akkadului și a moștenit ce a mai rămas din civilizația acestora.
Orașul a apărut pe la 1860 îHr, cam la un veac și jumătate după dispariția definitivă a sumerienilor de pe scena istoriei, adică după prăbușirea (în anul 2003 îHr) a ultimei monarhii din orașul sumerian numit Ur.
Babilonul a fost constituit (ca oraș-stat) avându-l în frunte pe principele Samu-Abum, care după câteva cuceriri în vecinătate (Dilibat; Șippor; Kazalin; Kish și Marad), pe care le-a unit, a devenit un nou… Centru al Lumii, punând bazele unei înalte civilizații, care într-un fel a renăscut și continuat pe cea sumeriană și akkadiană.
În așa-zisa Perioada Amoriților, Shamshi-Hadad I-lea. a izbutit apoi unirea regiunilor nordice în jurul orașelor Assur și Mari, ca principat autonom prin 1894, iar una dintre aceste dinastii ale amoriților s-a stabilit în orașul-stat al Babilonului, care ulterior s-a extins și asupra celorlalte astfel încât apare Primul imperiu babilonian, în timpul a ceea ce se numește Perioada Vechiului Babilon, rezultatul combinației mixturii dintre sumerieni şi akkadieni.
Primul mare rege al acestui nou Prim imperiu, a fost Hammurabi (1728-1868 îHr), un excelent conducător militar și administrator imperial.
După ce întreaga Mesopotamie de la Golful Persic la deșertul Siriei, a ajuns în stăpânirea sa, acesta construieşte numeroase edificii: ziduri de apărare, palate, temple şi îmbunătăţeşte sistemele de irigare. În timpul domniei sale s-a întocmit și aplicat primul cod de legi (Codul lui Hammurabi), înscris pe tăblițe de lut, dar abia în cel de al 31-lea an de domnie devine rege peste întreg Sumerul şi Akkadul, ca în următorii doi ani să cucerească ţinuturile Jamutbal, Mari şi Asiria, devenind de fapt un fel de împărat.
Codul lui Hammurabi era prima culegere detaliată de legi a antichităţii. El cuprindea 282 de articole, acoperind aspectele legale ale timpului. Pedepsele prevăzute pentru încălcări ale legii, erau aplicate conform principiului „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte“ şi variau de la biciuire până la mutilare, ori moarte prin tragere în ţeapă, ardere sau înec. Regele Hammurabi, care se autoproclamase ,,păstorul poporului“, menționa în prefaţa Codului, că principala divinitate babiloniană, Marduk, îl consacrase pe el să facă cunoscute oamenilor săi legea şi dreptatea.
Faptul că Babilonul a profitat de mare bunăstare economică, aflăm din documentele (tăbliţe din lut), descoperite în fostul palat al lui Hammurabi. După anexarea Mesopotamiei, babilonienii au preluat și cultura din Sumer si Akkad, adică limba akkadiană, inclusiv miturile zeitățile sumerienilor. Hammurabi a înlocuit preceptele religioase „ridicându-l” pe Zeul Marduk la rangul de „Zeul oraşului Babilon”. Între timp credinţa în Marduk prinsese rădăcini, Babilonul devenind un oraş sfânt, centru religios și cultural, adică o metropolă celebră.
Prin secolul secolul XII îHr însă, Babilonul fusese cucerit de către un popor barbar pe nume kasiţi, motiv pentru care a decăzut pentru o vreme, însă sub domnia lui Nabucodonosor I şi a unora dintre urmașii săi, oraşul a redevenit capitală de regat autonom, ca apoi să fie iar dominat vreme timp de trei secole de către asirieni și apoi să fie cucerit de caldeeni şi armeoni.
Conform istoricului grec Herodot, cetatea Babilonului avusese contur aproape pătrat, cu latura de 22 km și suprafața de 484 kmp, delimitat de ziduri de apărare și fusese situat pe ambele maluri ale fluviului Eufrat, care străbatea ușor oblic orașul. Orașul cuprindea între zidurile sale o suprafață imensă, comparabilă sau chiar mai mare cu cea a celor mai mari orașe ale lumii de la… începutul lui 1900 dHr.
Deci Bucureștiul de astăzi, care are vreo 260 kmp, are o suprafață puțin peste jumătate față de Babilonul din antichitate. Un teritoriu urban imprejmuit cu astfel de ziduri, ca cele ale Babilonului, nu a mai existat niciodată și nu va mai exista nici dupa aceea.
Cea mai mare parte dintre ele au fost construite de către același Nabucodonosor al II-lea, care a mai construit și patru canale care legau Eufratul de Tigru, un pod peste Eufrat cât și o serie de palate gigantice. În interiorul orașului existau provizii suficiente pentru a supraviețui unui eventual asediu, prelungit pe o durată de 20 de ani !
Orașul era protejat (înconjurat) de imense ziduri fortificate de apărare care aveau o înălțime variabilă între 70-100 de metri o grosime de 27 de metri și lungime de 65 - 85 km, cuprinzând vreo 250 de turnuri de apărare și circa 100 porți de acces.
Orașul era de-a dreptul magnific, luxul acestuia era în vremea lui Nabucudonsor al II- lea fiind de-a dreptul orbitor, mai cu seamă că în zon lui nu existau mai deloc resurse precum: piatră, lemn etc., ci doar… deșertul fierbinte. Din acest motiv uriașele și numeroasele construcții de clădiri și fortificații ale orașului erau zidite în mare parte din cărămidă arsă dar și nearsă (decât de soare), pe un teren cu relief plan, acoperit cu nisip argilos, astfel că ingeniozitatea arhitecților timpului intrigă pe specialiștii contemporani.
Regalitatea Țara era condusă de un rege/împărat, însă acesta se afla sub maxima dominație a sfetnicilor, magicieni și vrăjitori. Nici o hotărâre și nici un eveniment important nu se organiza fără consultarea prealabilă a calendarelor și prevederilor “astrologice”. Zodiile astrale și zilele favorabile dominau în prezicerile astrologilor cititori în stele.
Din scrierile literare ale Bibilonului aflăm o legendă despre facerea lumii, care ne asigură că Zeul Marduk ar fi creat tot (ce e vizibil) din trupul… mort al unei zeițe cu numele Tiamat.
Religia babiloniana îl considera pe rege, ca fiind reprezentantul zeului Marduk, iar orașul Babilon era socotit oraș sfânt și singurul loc de încoronare al unui mare conducător din zona Mesopotamiei.
Din punct de vedere religios, Babilonul practica un politeism tolerant, în care fiecare zeu mai important își avea cel puțin câte un templu măreț, construit într-un oraș. Zeii acestora patronau : soarele, luna, aerul, ploaia, iubirea, războiul și bolile. Ceremoniile religioase implicau mari procesiuni fastuoase, cu diferite ordine preoțești, cu mulțimi de magicieni, ghicitori în stele, vrăjitori și divinatori, a căror atribuții erau prezicerea viitorului și protecția Imperiului de efectul spiritelor rele, motiv pentru care Babilonul putea fi numit Imperiu al Magiei.
Babilonia, dar mai cu seamă metropola sa orașul Babilon, a devenit și s-a menținut multă vreme un simbol în vechile religii, datorită puterii sale aproape nelimitate, dar mai ales a destrăbălării, prostituția și vrăjitoria fiind atunci și aici practici curente.
Zeii Babilonului Sistemul religios babilonian cuprindea multe zeităţi. Biblioteca din Ninive (sec. VII îHr) menționa peste 2.500 de zeităţi, din care unele au “migrat” la babiloneni.
Unul dintre zeii lor supremi a fost Anu (An la sumerieni) - zeul cerului, cu templul principal în orașul Uruk. Soţia sa Innana (Innin) a devenit ulterior zeița Iştar. Tendințele au continuat astfel: Enlil, zeul aerului, devenit mai târziu de Bel (Baal) sau Marduk. Soţia lui, numită Ninlil (sau Ninhursag) a fost identificată ulterior tot cu Iştar. Al treilea zeu din Triada supremă a fost Ea (Enki la sumerieni ), ,,domnul apelor adânci“, zeul înţelepciunii, arătând favoruri speciale faţă de oameni, pentru care mijloceşte şi cărora le-a revelat mijloacele de a cunoaşte gândurile zeilor prin vrăjitorie. Templul său se afla la Eridu, iar soţia lui se numea Dam-gal, Nin-mah sau Damkina, marea soţie a pământului şi a cerului.
Urma apoi zeitatea semitică Iştar care la început se pare că ar fi fost inițial zeitate masculină (Athar), dar ulterior prin însuşirea puterilor lui Innana a devenit zeiţa supremă a dragostei şi eroina războului, considerată fiind ca fiica lui Sin (Sin-zeul babilonian al lunii; Su-en la sumerieni). Iștar (în Biblie Astarte), era cea mai populară zeiță din Panteonul babilonean. Spre deosebire de alte zeițe babilonene, care erau adorate doar soții ale zeilor, zeița Iștar a avut chiar de la început un cult independent (fără soț). Era o zeitate complexă, cu numeroase atribuții, dintre care cele mai importante erau aceea de zeita a fecundității în general și aceea de zeița a războiului. Ca zeiță a dragostei, avea un cult foarte desfrânat, cu deosebire în templul închinat ei din Uruk. Ca zeiță a războiului era adorată de războinicii asirieni, care i-au construit temple la Ninive dar nu numai. Însă odată cu venirea la putere a amoriţilor devine prioritară venerarea în Babilon a zeului Marduk, fiul lui Enki ,,taurul tânăr al soarelui“. Existau de asemenea şi alte numeroase alte zeităţi cu adorare locală.
Vrajitoria si prostitutia era practica curentă în Babilon. Șeful suprem al administrației religioase era regele, secondat de slujitorii templelor. Marii preoţi pe nume ,,mahhu“, aveau ca ajutoare alți preoţi de rang inferior ziși ,,sangu“, care trebuiau să fie bărbaţi sănătoşi şi căsătoriţi. Liturgul principal ,,urigallu“ era ajutat de o mulţime de slujbaşi inferiori ,,ereb bitti“. În cadrul ceremonialului activau cîntăreţi, psalmişti, bocitori şi muzicanţii care aveau un rol important. Exorciştii îndepărtau spiritele rele ori vrăjile, prin descântece sau ritualuri din scrierile sacre. Medicina şi astronomia erau deasemeni legate de religie. Multe femei erau folosite în temple ca prostituate ale sanctuarelor. Serviciul obişnuit consta în oferirea pe altare, de jertfe de alimente, băutură și... dragoste, zeilor care după ceremonialul religios reveneau preoţilor. Sexul în temple era tot o jertfă adusă zeilor.
Sarbatori Cea mai importantă era sărbătoarea Anului Nou, care avea loc primăvara. Sărbătorile regale cuprindeau încoronarea regelui, sărbătorirea victoriilor şi celebrarea inaugurării unei cetăţi sau a unui nou templu. Sărbătorile personale includeau celebrarea naşterii, căsătoriei şi instalării fetelor ca preotese.
Un festival important al babilonienilor era Mishtkaru Buylshu, festival când se alungau spiritele rele. Mulți babilonienii, mai ales bărbați, participau la acest festival, de la o vârstă fragedă. La acest festival, preoții sacrificau un animal, (de obicei un bou) în onoarea zeilor. În compensație, zeii promiteau protecție, iar participanții primeau câte o amuletă.
Legendarele constructii ale Babilonului Construcțiile sale magnifice între care: Grădinile suspendate și Turnul Babel, socotite între cele șapte Minununi ale Lumii, pot fi considerate ca simboluri ale luxului arogant dar și ale puterii nelimitate ale conducătorilor lor. Nabucodonosor (al II-lea) a construit și patru canale care legau Eufratul de Tigru, inclusiv un pod peste Eufrat.
Babilonul a fost distrus însă (prima dată) de către Asiria în anul 689 îHr, rivalul acestuia pentru dominația Mesopotamiei, după un război (început din anul 729 îHr) care a durat vreo 40 de ani.
Orașul și-a revenit apoi relativ repede atingând apogeul dezvoltării și al luxului său maxim, în vremea regelui Nabucudonsor al II-lea (602-562 îHr), când Imperiul Babilionean, căruia de la această dată i s-a mai spus și Imperiul Caldeean. Acesta în expansiunea sa a cuprins Siria, Fenicia și Iudeea. În anul 587 îHr, babilonienii au reprimat extrem de dur revolta iudeilor conduși de Zedechia, și au fost ruinate zidurile Ierusalimului, au fost incendiate toate casele, au jefuit toate lucrurile de valoare și au distrus Ierusalimul și pe cei scăpați cu viață i-au dus în robie în Babilonia, unde au rămas până la cucerirea Babilonului de către persani.
Intrarea principală în Babilon pe vremea lui Nabucudonsor al II-lea era uriașa Poarta Zeiței Iștar, placată cu ceramică colorată și smălțuită, iar principalele atracții erau Palatul Regal (palatele regale), grădinile suspendate (Grădinile Semiramidei) și nu în ultimul rând (poate chiar primul), vestitul Turn al lui Marduk, înalt de 33 m (?), probabil cunoscutul Turn Babel. La toate acestea se adăugau însă numeroasele clădiri uriașe, minunat ornamentate, temple immense, locuințe, clădiri administrative, instalații hidraulice, canalizări și șirul lor poate continua la nesfârșit.
Turnul Babel Cea mai veche menţiune a unui zigurat în Babilon, o găsim legat de restaurarea lui de către Esarhadon (681-665 î.Hr). Se numea în sumeriană “Etemenanaki“, avea formă de turn probabil neterminat și trebuia să lege pământul de cer. A fost asociat cu templul lui Marduk (Turnul Babel ?), dar alte variante susțin că templul zeului Marduk era un alt zigurat situat lângă Palatul Regal.
Turnul Babel fusese un templu uriaș cu șapte nivele pe o bază pătrată, cu laturi de circa 91 de metri şi o înălţime deasemeni de vreo 90 metri. Ultimele două nivele alcătuiau templul propriu-zis, acoperit cu plăci albastre de faianţă.
Se pare că această măreață construcţie care a fost deci un templu de tip zigurat, contrar unor reproduceri fanteziste imaginate de pictorii de mai târziu (care l-au reprezentat ca având o formă tronconică), de un tip cu totul special, mult mai înalt, cu aspect și rol de turn cu șapte nivele, reprezentand cele șapte divinitai astrale (cele cinci planete ale sistemului solar cunoscute atunci, la care se adăga Soarele si Luna) și trepte sau rampe. Fiecare nivel avea culoarea ei distinctă, iar ultimul, găzduia un templu închinat lui Marduk înalt de 15 metri, era acoperit la interior și exterior cu plăci smalțuite de culoare albastră specifică Babilonului și avea acoperișul acoperit cu aur.
Turnul avariat în războiul din 652-648 îHr, fusese restaurat în timpul lui Nabucudonsor II (605-562 î.Hr). O parte a construcției a fost descoperit în anul 1899 de Koldewei, fiind apreciată ca aceiaşi cu cea menționată de Herodot în călătoria sa din anul 460 î.Hr.
A fost numit Etemenanki (casa pe care se sprijină cerul şi pământul). Ultimele (două) nivele alcătuiau un templu acoperit cu plăci albastre de faianţă. Potrivit VT - Geneza, Cap: 11, versetele 1-9, edficiul ajungea până la cer şi devenise un simbol al orgoliului oamenilor, pedepsiţi apoi prin amestecarea graiurilor.
....Şi s-a întâmplat că, pornind oamenii din răsărit, au găsit un şes în ţinutul Şinear şi s-au sălăşluit în el. Şi şi-au zis ei între ei: Veniţi încoace! Să facem cărămizi şi să le ardem în foc! Şi s-au slujit de cărămizi în loc de piatră şi de catran în loc de muruială. Şi au zis: Haidem să ne clădim o cetate şi un turn al cărui vârf să ajungă până la cer, şi să ne facem vestiţi, ca să nu mai fim împrăştiaţi pe toată faţa pământului!...“ (Biblia, Geneza 11, 2-4)
Conform documentelor nivelul de bază măsura 90 pe 90 metri, având și vreo 33 metri pe înălţime cu speranța de a fi înălțat până la 90 m. Pe acesta au fost construite cinci platforme, fiecare înalte de 6-18 metri, cu suprafaţa bazei din ce în ce mai mică. Întreaga clădire avea la ultimul nivel un templu în care se credea că zeul coboară pentru a vorbi cu oamenii. Accesul se făcea pe rampe ori pescări. Un plan babilonian de mai târziu, arată că înălţimea era egală cu lăţimea bazei (90 metri) şi că pe platforma superioară se afla un templu cubic.
Ziguratul din Babilon (Turnul Babel ?), a fost distrus de cuceritorii conduși de vestitul rege persan Xerxes în anul 472. î.Hr.
Marele cuceritor elen Alexandru Macedon, a dispus în primul rand curăţirea molozului din oraș (care s-a făcut), cu intenţia de a reconstrui turnul, dar reconstrucția nu a mai avut loc datorită decesului său neașteptat.
Descrierea din capitolul Geneza din Bibile (Vechiul Testament), are caracteristicile unei relatări istorice absolut credibile. Temple de tip zigurat au mai fost descoperite și în orașele: Ur, Erec, Ninive şi în alte părţi din Asiria şi Babilon.
Templul principal al lui Marduk era însă, Esangila, lung de 500 de metri, care găzduia și statuia zeului. Aceasta, tronul, treptele și masa, care formau ansamblul decorativ interior, erau lucrate în întregime din aur și cantăreau 21 de tone.
Un alt templu important, din blestematul Babilon (de către robii iudei), este cel numit “templul dezmătului", adică cel al zeiței dragostei și fecundității Ishtar, ale cărei vestale aveau obligația să se împreune cu oricine le arunca în poală o cât de mică sumă de bani.
Gradinile suspendate ale Semiramidei Grădinile suspendate ale Babilonului (zise şi ale Semiramidei), a fost realizată de Nabucodonosor al II-lea pentru soția sa Amylis (originară din Media), care tânjea după grădinile răcoroase din Ecbatana Mediei.
Au fiind construite într-un fel ca templele zigurate adică sub forma unor piramide în trepte largi sub formă de terase suprapuse, pe mai multe niveluri retrase succesiv, pe care era depus pământ şi pe care erau amenajate grădini plantate cu o vegetaţie luxuriantă, prima grădină botanică din istorie. După Eusebius, Nabucodonosor al II-lea a amenajat grădinile pentru soţia sa
Se pare că Grădinile suspendate au fost ridicate în colţul nord-estic al palatului lui Nabucodonosor, lângă poarta zeiţei Iștar. La bază, această construcție piramidală care avea conturul unui pătrat cu latura 123 m, iar nivelul superior se afla la cota de 23 m. Intrarea în grădină se făcea asemănător cu urcarea unui deal. Pe pământul adus pe terase fuseseră plantaţi diverse soiuri de copaci și arbuști de toate soiurile care, prin înălţimea şi prin frumuseţea lor, fermecau ochii privitorului. Instalații hidraulice sofisticate sau invizibile pentru vizitatori aduceau și irigau solurile cocoțate pe înălțimi cu apă provenită din Eufrat. Nu ar trebui să mire căci babilonienii și înaintașii lor din Mesopotania erau maeștri în irigarea deșertului.
Desigur era o adevărată grădină plină de vegetație diversă, fructe şi flori din abundenţă și mai mult cascade artificiale și probabil mici animale exotice. Interesant că mulți istorici şi poeţi cu imaginație bogată oferă detalii uimitoare despre grădinile suspendate, deși tot ei susţin că nu le-au văzut. Unii specialiştii contemporani explică că atunci când soldaţii lui Alexandru cel Mare au ajuns pe pământul fertil al Mesopotamiei şi au văzut Babilonul, au fost șocaţi de frumuseţea acestuia. Povestind compatrioţilor, la întoarcerea acasă, despre minunatele grădini cu palmieri din Mesopotamina, despre palatul lui Nabucudonsor, despre Turnul Babel și aceste descrieri le-a inspirit imaginația celor care le-au descris și consemnat în literatură.
Strabon şi Filas din Bizanţ, povestesc și ei despre misterioasele grădini ale Babilon. Săpăturile arheologice care au descoperit ce a mai rămas din Palatul din Babilon, au găsit și ruinele unei construcții situată la sudul Palatului, cu înalte bolţi, ziduri groase şi relicvele unui sistem de aducțiune/ridicare/irigare, care ar fi parte din vestitele grădini suspendate. Au mai fost descoperite (pe malurile Eufratului) și rămăşiţele unor ziduri foarte groase, astfel dispuse încât ar fi putut să susțină terasele.
Babilonul, care paradoxal, a fost țara de baștină a patriarhului Avraham fusese și Țara de exil pentru iudeii, luați în robie de babilonieni după cucerirea Ierusalimului. Totuși trebuie reținut și faptul ca babilonienii s-au comportat relative bine cu evreii, acordandu-le oarecare autonomie și numeroase drepturi. Aici au aparut pentru prima dată și sinagogile, care până atunci erau găzduite în corturi (cu excepția templelor). Tot aici evreii s-au organizat in comunitati, și tot aici tinerea zilei de odihna, Sabatul, a devenit foarte importanta.
Babilonul a fost un test impus evreilor de către Dumnezeu. Adevarul este ca pe durata „robiei babiloniene”, evreii si-au schimbat total atitudinea religioasa, devenind dintr-un popor cu înclinație spre idolatrie, un popor cu o puternică credinta monoteista. În cei numai 70 de ani petrecuti in captivitate, Dumnezeu i-a „curatit" pe evrei, după care i-a scos din Babilon vindecați pentru vecie.
Locuintele elitelor erau de obicei foarte mari. Acestea aveau două, trei etaje și acoperiș locuibil (având în vedere clima și temperaturile din anotimpul cald). Locuințele aveau curți spațioase în jurul. În casă existau mai multe dormitoare dormitoare, cameră de oaspeți, capelă, bucătărie, baie, inclusiv cripte pentru înmormântare la subsol. Casele oamenilor simpli erau desigur mult mai simple.
Palatul principal al lui Nabucodonosor al II-lea. impresiona prin măreția sa (circumferința lui era de 1,2 km). Terasa superioară a palatului, aflată cam la nivelul turnurilor din zidurile de incintă ale orașului (aprox 100 metri), era plantată cu arbori mari. Terasele grădinilor palatului erau susținute de bolți din cărămidă, iar sub acestea erau amenajate încăperi răcorite printr-o ingenioasă circulație a aerului (prima instalație de aer condiționat) combinată cu sistemul de irigare a grădinilor, fiind se pare primele instalații de aer condiționat.
În oras existau provizii suficiente pentru ca populația să supraviețuiască unui eventual asediu pe o durata de 20 de ani !
Alexandru cel Mare a transformat fosta capitală a Babilonului, ruinată parțial, în capitala noului său Imperiu, a început reconstrucția sa, dar a decedat pe neașteptate, după vreo doi ani, înainte de a-şi putea consolida și stabiliza Imperiul. Succesorii săi care au utilizat în continuare orașul drept capitală, au continuat reconstruirea Babilonului, dar declinul său continua totuși întâi mai lent, apoi tot mai rapid, conform prezicerilor faimoșilor proroci din trecut.
Despre Alexandru Macedon s-a crezut în vechime ca ar descinde din zei, astfel explicându-și precocitatea, inteligența și vitejia, mama lui (Olimpia) fiind socotită în acele timpuri, fiică de zeu... (sau de semizeu).
Dar tot de atunci se pare că soarta Babilonului ar fi fost pecetluită, deși forța și măreția și prestigiul acestuia erau încă uriașe.
Afară de blestemele iudeilor abia cazuți în robie, care sau adăugat multor alte blesteme din vechime, dar se pare că de astă dată, mai ales după ruinarea Ierusalimului, Babilonul celebru prin imoralitatea sa, a căzut în dizgrația lui Dumnezeu însuși, după cum confirmă scrierile biblice ale Vechiului Testament.
În acest timp (prin 606 îHr), profetul biblic Daniel a emis arhicunoscuta predicție cu privire la viitoarea prăbușire a Imperiului Babilionean, transmisă de acesta și vestitului rege Nabucudonsor al II-lea, în zilele lui de maximă putere și glorie.
Urmașii lui Nabucudonsor al II-lea au fost conducători foarte slabi, fără certe abilități administrative și intrigile interne au slăbit Statul Babilon. Ultimul reprezentant al regalității, a fost uzurpatorul excentric Nabonidus, respectiv fiul său regentul Belșanțar (Baltazar), cunoscut şi sub numele de Nidintabel sau Nabucodonosor al III-lea (din 550), după ce Nabonidus s-a retras în oaza Teima, nu a mai reușit să mențină Babilonul, deși orașul era și atunci în plină glorie, astfel că orasul-cetate a fost cucerit cu destulă ușurință în anul 539 îHr de către armatele Imperiului Ahmeid (alcătuit din perși și mezi), conduse de Cirus cel Mare, ocazie cu care însuși Nabonidus a fost exilat iar Belșanțar și-a pierdut viața, conform unei viziuni anterioare, în timpul unui mare ospăț cu vin, mâncare și femei.
Cu acest prilej când s-au adus vasele sfinte din aur jefuite din templul Ierusalimului (la asedierea acestuia), pentru a se bea din acestea, vreme în care acesta, alături de invitații său au văzuseră o mână care scria un scurt text pe zid, text descifrat la cererea regelui de prorocul iudeu Daniel care făcuse o prezicere sumbre privind Babilonul și regele său, prezicere care s-a înplinit chiar în noaptea aceea, când invincibilul Babilon a fost cucerit practic fără lupte de oștile medo-persane ocazie cu care regentul Bleșanțar (Baltazar) și-a pierdut viața, iar tatăl său, regele Nabodinus fusese exilat (Cap. 12:5 din VT).
Aceasta a fost ultima dovadă de trufie a Babilonului, căci în 539 î.e.n., la numai 23 de ani după moartea lui Nabucodonosor al II-lea, trupele de mezi, parți și perși ale lui Cyrus înfrâng în luptele de la Opis, trupele ultimului demnitar al Babilonului, care se retrag apoi sub protecția inexpugnabilelor ziduri ale Babilonului.
Atacatorii, convinși că zidurile orașului sunt de netrecut, reușesc să pătrundă (pe sub ele), prin albia Eufratului, ale cărui ape au fost deviate în timpul nopții într-un lac artificial construit în vremea lui Nabucodnosor al II-lea. Mai mult, porțile din zidurile care protejau cele două jumătăți ale orașului dinspre fluviu, care în loc să fie închise erau larg deschise, ca urmare a uneltirii preoților lui Marduk, nemulțumiți de lipsa de prețuire arătată de Nabonid și de fiul său Balthazar față de vechii zei babilonieni.
Nabodinus a revenit în anul 539 îHr, dar tardiv, deoarece perşii conduşi de Cirus II spulberaseră deja armata lui Belşaţar.
Istoricul Herodot povesteste ca, in timpul regelui babilonian Nabonidus (555 i.Hr. - 539 i.Hr.), Imperiul Ahmeid format prin alianta dintre mezi si persi era in plină extindere. Belsatar era co-regent cu tatal sau, incepand cu al treilea an al domniei acestuia (553 i.Hr. - 539 i.Hr.). În timp ce Nabonidus era plecat din Babilon, mezii si persii au asediat Babilonul au deviat cursul raului Eufrat si au patruns in cetate prin albia astfel uscata a acestuia.
Acest oraș a devenit a IX-a satrapie persană (cea mai bogată) a statului Ahemenizilor, căreia I s-a impus un uriaș tribut ucare prin 500 î.e.n., se ridica la 30 de tone de argint anual.
După cucerirea Babilonului (tot fără luptă), pe care a intenţionat și început să-l reconstruiască, Alexandru cel Mare a domnit doar doi ani în această cetate (331-323 îHr), fiind succedat la tron de o dinastie elenistică: Filip Arhidaeus (323-316 îHr) şi Alexandru IV (316-312 îHr). Ţara a trecut apoi în mîinile Seleucizilor (312-64 îHr) apoi în mîinile parţilor (Arsacizi) şi sassanianilor, până când a fost cucerită de arabi în anul 641 dHr.
Despre viteazul macedonean, există până astazi mituri (din China până în Islanda), iar figura sa este considerata încă divină de către un trib din Afganistan, ce-l consideră pe fiul lui Filip al II-lea drept zeul și strămoșul lor. Odată cu trecerea timpului, un val de neânțeles mister a acoperit din ce în ce mai mult dispariția lui Alexandru, încât astăzi este greu să separăm adevărul istoric de legendă.
Strabon, Plutarh și Pausanias, precum și alți autori antici, menționează că trupul marelui Alexandru, îmbălsămat și cufundat în miere, ar fi fost înhumat la Alexandria Egiptului, într-un mausoleu numit Soma, termen ce înseamnă de fapt, în greaca veche: „mormant”. Un sarcofag de aur și o construcție grandioasă, menită să-l adăpostească și odihnească pe eroul zeificat, care unise lumile greaca și orientală, au fost construite în acest scop.
Iată cum a ajuns însă în Egipt trupul lui Alexandru, care murise tocmai în Babilon. După o călătorie de vreo doi ani, convoiul funerar a sosit in în cele din urmă in Alexandria. În fruntea sa se afla fratele (handicapat mintal) lui Alexandru (Filip Arhideus), pe care generalii macedoneni… îl aleseseră succesor la tron. Care fusese destinația finală a convoiului este greu de aflat. Unii susțin ca ar fi fost oaza Siwah, unde oracolul lui Ammon confirmase, cu câțiva ani in urma originea divina a lui Alexandru.
Dar cel mai probabil este destinația fusese Alexandria Egipteană, unde Ptolemeu Lagos susține că Marele Alexandru ar fi fost înhumat, poate și pentru a confirma astfel profeția prezicîtorului favorit al lui Alexandru (Aristander), ce spusese cândva „țara unde trupul lui va fi înmormântat va deveni cea mai prosperă din lume”.
Unii arheologi au sugerat că ,,Soma,, ar fi fost la intersecția (de astăzi) a străzilor Horreya și Nabi Daniel, potrivit hărții întocmite din porunca beiului egiptean Mahmud el Falaki, pe la mijlocul veacului XIX, la sugestia lui Napoleon III. Deși în ultimul secol au fost întreprinse numeroase săpături arheologice, totuși abia în 1960, o expediție poloneză a primit dreptul de a cerceta subteranele centrului așezării. Au fost descoperite numeroase artefacte grecești și romane, băi imperiale, apeducte și, la nivele superioare, două necropole, case și ateliere arabe. Nu s-a descoperit însă vreo urmă din mormântul căutat.
Recent, reputatul arheolog Adriani a sugerat ca Soma s-ar fi putut afla în partea de nord-est a orașului antic, zona mai apropiată de Cartierul Regal (după cum aflăm din unele scrieri ale lui Gabriel Tudor).
Profetiile biblice cu privire la Babilon din Vechiul Testament:
1. Prorocirile lui Daniel
- În Cap: 4:30-32 din Vechiul Testament, prorocul Daniel prezicea cu câteva zeci de ani înainte ca faptele să aibă loc: "Oare nu este acesta Babilonul cel mare, pe care mi l-am zidit eu, ca reşedinţă împărătească, prin puterea bogăţiei mele şi spre slava măreţiei mele ? În timp ce cuvântul era încă în gura împăratului, un glas s-a coborât din cer: Află împărate Nebucadneţar că ţi s-a luat împărăţia ! Te vor izgoni din mijlocul oamenilor şi locuinţa ta va fi cu fiarele câmpului, iţi vor da să mănânci iarbă ca la boi şi şapte timpuri vor trece peste tine, până vei recunoaşte că Cel Preaînalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi că o dă cui vrea".
2. Predicțiile prorocului Ierimia
- În Cap: 25:9 din V.T. alt proroc pe nume Ieremia lansase pe la 606 îHr (cu numai 67 ani înainte de împlinire), următoarea prezicere : “Iată voi trimite și voi lua toate neamurile de la miazănoapte, zice Domnul; și voi trimite la Nabucodonsor, regele Babilonului, robul meu, ca să le aducă împotriva acestei țări și a locuitorilor ei și împotriva tuturor neamurilor dimprejur pe care le voi face pustii, le voi înspăimânta, le voi face de râs și de ocară veșnică”.
- (Cap: 25:12 din V.T.) Pe la 606 îHr acesta mai avertizează: ,,Iar când se vor împlini șaptezeci de ani, voi pedepsi pe regele Babilonului și pe poporul acela, zice Domnul, pentru necredința lor, și țara Caldeilor o voi pedepsi și o voi face pustie pentru totdeauna”.
- (Cap: 51:11 din V.T.) În 595 îHr, prorocul Ieremia avertizează : “Că Domnul a trezit duhul împăraților Mediei (Mezilor), pentru ca să nimicească Babilonul…”.
- (Cap: 50:39-40; Cap: 50:26-27 din V.T.) Ieremia prorocește : “Acolo se vor așeza fiarele pustiei cu șacalii și vor trăi în ea struții; în veci nu va mai fi locuită și din neam ăn neam nu vor mai locui acolo oamenii”. Cum au fost aruncate de Domnul Sodoma și Gomora și cetățile vecine cu ele, zice Domnul, așa și aici nici un om nu va trăi, nici fiu de om nu va poposi acolo”.
- (Cap: 51:44-58 din V.T.) Ierimia mai prezice: “Voi pedepsi pe bel în babilon și voi smulge din gura lui cele înghițite de el; popoarele nu se vor mai îngrămădi spre el de acum înainte. Dar zidurile Babilonului au și căzut“. “Zidurile cele groase ale Babilonului, le voi dărâma până la temelie și porțile lui cele înalte vor fi arse cu foc”.
3. Prezicerile lui Isaia
În (Cap: 13:17 din V.T.) Pe la 713 îHr, Isaia prezice : ,,…Iată că eu ridic asupra lor pe mezi care nu se grijesc de argint și care nu se lăcomesc pentru aur”.
- (Cap 13:19; 14:23 din V.T.) Aici Isaia adaugă : ,,Și astfel Babilonul, podoaba împăraților, falnica mândria Caldenilor, va fi ca Sodoma și Gomora, pe care le-a nimicit Dumnezeu. Voi face din el culcuș de arici și îl voi mătura cu mătura nimicirii zice domnul oștenilor,, .
- (Cap 13:20-22 din V.T.) Tot Isaia profețește : ,,El nu va mai fi locuit, nu va mai fi niciodată popor în el. Arabul nu-și va întinde cortul acolo și păstorii nu-și vor mai țărcui turmele acolo ci fiarele ispitei își vor face culcușul acolo, bufnițele îi vor umplea casele, struții vor urla în casele lui împărătești pustii și câinii sălbateci în casele lui de petrecere,, .
- În Cap: 25:9 din Vechiul Testament, proprocul Ieremia avertizează pe la 606 îH, cu numai 68 ani înainte de împlinire. acesta prezicea: “Iată voi trimite și voi lua toate neamurile de la miazănoapte, zice Domnul; și voi trimite la Nabucodonsor, regale babilonului, robul meu, ca să le aducă împotriva acestei țări și a locuitorilor ei și împotriva tuturor neamurilor dimprejur pe care le voi face pustii, le voi înspăimânta, le voi face de râs și de ocară veșnică”.
- (Cap: 25:12 din V.T.) Pe la 606,,Iar când se vor împlini șaptezeci de ani, voi pedepsi pe regele Babilonului și pe poporul acela, zice Domnul, pentru necredința lor, și țara Caldeilor o voi pedepsi și o voi face pustie pentru totdeaunna”.
- (Cap: 51:11 din V.T.) În 595 îH, prorocul Ieremia avertizează : “Că Domnul a trezit duhul împăraților Mediei (Mezilor), pentru ca să nimicească Babilonul…”.
- (Cap: 50:39-40; Cap: 50:26-27 din V.T.) Ieremia prorocește : “Acolo se vor așeza fiarele pustiei cu șacalii și vor trăi în ea struții; în veci nu va mai fi locuită și din neam în neam nu vor mai locui acolo oamenii”. Cum au fost aruncate de Domnul Sodoma și Gomora și cetățile vecine cu ele, zice Domnul, așa și aici nici un om nu va trăi, nici fiu de om nu va poposi acolo”.
- (Cap: 51:44-58 din V.T.) Ierimia mai prezice: “Voi pedepsi pe Bel în Babilon și voi smulge din gura lui cele înghițite de el; popoarele nu se vor mai îngrămădi spre el de acum înainte. Dar zidurile Babilonului au și căzut“. “Zidurile cele groase ale Babilonului, le voi dărâma până la temelie și porțile lui cele înalte vor fi arse cu foc”.
Împlinirea efectiva a profetiilor legate de Babilon
1. Înfrângerea Imperiului Babilionian și pierderea pentru vecie a rolului de capitală a orașului. Urmașul lui Nabucudonsor al II-lea pe nume Belșanțar, nu a mai reușit să mai mențină Babilonul, astfel că acesta a fost cucerit în anul 539 îHr de armatele Imperiului Ahmeid (Persan), conduse de Darius cel Mare, când chiar regale Bleșanțar și-a pierdut viața.
2. Câteva eșecuri ale tentativelor de renaștere a Babilonului Pentru scurt timp Babilonia și-a recuperat independența (522-520 îHr) sub Nabucudonsor al III-lea, dar regele Cirus l-a recucerit. Prin 514 îHr, Babilonul a avut o nouă tentativă de a se elibera, printr-o revoltă, condusă de cel care și-zis Nabucudonsor al VI-lea, încheiată cu un eșec căci Babilonul a fost din nou recucerit de imperialii persani, care de această dată au distrus o parte din întinsele lui ziduri fortificate și ruinat în mare măsură fostul mare Babilon.
3. Părăsirea treptată și ireversibilă a orașului Babilon de către populația sa după anul 514 îHr, urmată de continuarea ruinării a acestuia.
4. Moartea neașteptată și prematură a celebrului rege Alexandru Macedon creatorul celui mai mare Imperiu al antichității, socotit cel mai mare strateg al tuturor timpurilor.
- Alexandru cel Mare, personalitate complexă, cu, o capacitate de acțiune excepțională și o vastă cultură, a fost educat de marele gânditor Aristotel, mintea fiindu-i hranita în copilarie cu operele lui Herodot, ale lui Euripide sau Pindar. De la vârsta de saisprezece ani primeste din partea tatalui sau funcția de regent, iar la optsprezece ani, în calitate de comandant al cavaleriei, are o contribuție hotârătoare la victoria de la Cheroneea (338 I.Hr). După aceasta reușește unificarea statelor grecești, după care începuse marele sale cuceri în Asia.
- După o revoltă a soldaților săi, istoviți de lungile și chinuitoarele campanii militare și vestea răsculării unora dintre satrapiile asiatice, Alexandru decide să renunțe la cuceriri și să revină la Babilon, pe care și-l dorea capitală.
- Dar ajuns la 331 îHr în Babilonul parțial ruinat, el decide în primul rând stabilirea aici a capitalei Imperiului său, apoi curățirea acestuia de molozul ruinelor, urmată de construcția unui… teatru grecesc, începerea reconstrucției Palatului Regal, dar și a fostului Turn Babel, pentru readucerea lui la fosta lui glorie de odinioară.
- Alexandru cel Mare a domnit doar doi ani în Babilon (331-323 îHr), după care a murit în mod cu totul susprinzător, de malarie (sau poate ca urmare a unui otrăviri), la vârsta de numai 33 ani în orașul care l-a fascinat întotdeauna, dupa aproape treisprezece ani de domnie, neântreruptă.
Nu este exclus ca moartea acestui mare cuceritor al antichității, să fi fost consecința ambițiosului său plan de reconstrucție a orașului Babilon, asupra căruia planau mari blesteme.
Fosta uriașă metropolă Babilon a fost părăsită de populație aproape în totalitate până la anul 272 îHr. Când ultimii locuitori s-au strămutat în noul oraș Seleucia, unde s-au transportat și mare parte din materialele de construcție rezultate din de molarea unor construcțiile orașului.
5. Moartea lui Saddam Hussein președinte al Irakului – Saddam Hussein până de curând fost conducător (dictator) al Irakului de azi, stat care cuprinde între granițele sale și teritoriul care alcătuise fosta Babilonie, inclusiv ruinele fostului Babilon, fascinate de personalitatea lui Nabucudonsor al II-lea s-a erijat astfel într-un fel un continuator al acestuia.
La puțin vreme după ce președintele Saddam Hussein a preluat puterea în Irak (anul 1979), acesta a demarat un mare și ambitios program de reclădire a zidurilor ruinate ale Babilonului, pe anticele fundații. Nimeni și nimic nu a reușit să-l determine pe fostul dictator Saddam să renunțe, astfel că dupa numai opt ani, acesta organiza între zidurile parțial refăcute ale străvechiului Babilon “Festivalul Babilonului”. Toate zidurile Bagdadului erau acoperite atunci cu un afișe multiplicate parcă la infinit. Afișul purta alăturate chipurile, lui Sadam Huseim și a lui… Nabucudonsor al II-lea.
Reconstruind cetatea străveche, pe ruinele oraşului de altădată, a fost proiectul care l-a obsedat pe fostul preşedinte irakian Saddam Hussein, care se vedea astfel conducătorul celui mai mare imperiu din lume. Aşa a început reconstruirea unor temple, a zidurilor care înconjurau cetatea, dar şi a unui palat nou, chiar pe locul unde se afla odinioară cel al regilor antici.
Dar după căderea regimului lui Saddam Hussein, palatul a fost jefuit, iar apoi în încăperile sale s-au instalat militarii americani. Experţii în materie nu au decis deocamdată ce se poate face cu aceast imobil, deoarece demolarea ori transformarea lui într-un centru de turism ar costa enorm. Mai mult plus, greutatea noilor construcţii, betonul şi eroziunea provocată de noile canale, au provocat consecințe grave sitului arheologic.Dacă mergi astăzi în Babilon, poți intra în Cetate prin “calea procesiunilor”. A fost reconstruit Palatul Imperial inclusiv Sala tronului.
În cadrul primului festival, câteva mii de oameni au defilat pe această cale îmbracați în uniformele vechilor armate babiloniene, proclamând renașterea cetății Babilonului.
Au fost deja reconstruite unele de temple și de clădiri. Un templu, “Ninmach Temple” a fost ridicat exact pe temeliile de odinioară.
Într-un timp record, două treimi din zidurile care înconjurau odinioară Babilonul au fost ridicate din nou. Întreg palatul lui Nebucudnsor a fost reconstruit înainte de “Războiul Golfului”.
Alt lucru pe care a încercat să-l facă Saddam, deși Irakul are o populație predominant musulmană, a fost să reântoarcă țara la idolatria străveche. Ca o curiozitate Saddam a reconstruit totodată și vechiul teatru grecesc care nu a existat pe vremea babilionienilor, ci a fost construit de Alexandru Macedon.
Într-un timp record, două treimi din zidurile care înconjurau odinioară Babilonul au fost ridicate din nou. Întreg palatul lui Nebucudnsor a fost reconstruit înainte de “Războiul Golfului”.
Alt lucru pe care a încercat să-l facă Saddam, deși Irakul are o populație predominant musulmană, a fost să reântoarcă țara la idolatria străveche. Ca o curiozitate,
Saddam a reconstruit totodată și vechiul teatru grecesc care nu a existat pe vremea babilionienilor, ci a fost construit de Alexandru Macedon.
Primul ,,Festival,, pus la cale de către Saddam a avut loc în incinta acestui “teatru” reconstruit pe locul și în dimensiunile vechiului edificiu.
Pentru construirea oleoductului a fost săpat un tunel la o adâncime de doi metri, care are o lungime de 1,5 km. Indignaţi, arheologii irakieni şi experţii UNESCO susţin că în aceste condiţii unele edificii se pot prăbuşi.
Procesiunea s-a încheiat cu un tribut închinat zeiței “Istar”, zeița mamă a Babilonului, careia i s-a acordat meritul de a fi patronat renașterea cetății. Un barbat irakian s-a închinat asatfel înaintea unei femei care o întruchipa pe Iștar și cuvinte rostite în limbile franceză, arabă și engleză au proslăvit această cetate eternă aflată sub patronajul lui Sadam Hussein, care mai târziu (peste vreo 20 ani) a fost atunci condamnat la moarte și executat.
Toate aceste modificări majore ale sitului arheologic, în lipsa unui plan de conservare şi protejare a ruinelor, au făcut ca Babilonul să fie acceptat de UNESCO în patrimoniul mondial. Un alt impediment este şi înscrierea numelui dictatorului pe cărămizile ruinelor restaurate.
Totuși se constată în ultimul timp că Statele Unite au început să se implice în continuarea restaurării acestor ruine pe care în oarecare măsură și chiar ei le-au distrus. Vom vedea însă cu ce consecințe, deoarece zona este extrem de bogată în resurse de petrol. Recent a fost pusă în funcțiune și o conductă petrolieră care trece, culmea chiar pe sub ruinele Babilonului.

BLESTEMUL CASTELANULUI UGRON
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de esuceveanu in 2012-12-31 12:49
Circulând pe DC 113, dinspre Luduş către Sarmaş, la câţiva kilometri înainte de a intra în satul Zău de Câmpie, judeţul Mureş, se poate zări la dreapta, printre copacii aflaţi în un vârful unui deal, turnul unui castel rural. Este castelul fostului baron Istvan Ugron, astăzi se pare al nimănui. Este ruinat de nepăsare dar nu chiar o ruină, adică mai poate fi restaurant şi valorificat. Dar se pare că asta a fost soarta sa, să fie construit, dintr-un capriciu, dar fără să aibă niciodată o utilitate efectivă, ci doar să dovedească inutilitatea multor ambiţii omeneşti, provenite din mândrie, exploatare a semenilor şi visuri deşarte.
Apropierea de Castel te face să visezi la vremuri demult apuse. Ajuns în sat, doar gropile drumului de acces spre Castel, te trezesc la realitate. Totuşi o dată ajuns la poarta Castelului constaţi că totuşi a meritat din plin efortul.
Baronul Ugron Istvan era un bogat proprietar funciar din Transilvania (şi se pare că nu numai), dar și diplomat de anvergură, o vreme ministru de Externe al Imperiului Austro-Ungar, după care ambassador în capitala Rusiei la Sankt Petersburg, unde a cunoscut fiind apoi copleşit de dorinţa de a cuceri inima uneia dintre fiicele ţarului Nicolae al II-lea Romanov al Rusiei, familie imperială urmărită de un groaznic blestem cum se va remarca după câţiva ani.
Castelul de la Zau de Câmpie căruia apoi i s-a zis şi “Castelul-calendar”, fusese construit în mijlocul pădurii Bârsana, la comanda baronului maghiar Ugron, între anii 1909 şi 1911, după proiectul lui Lajos Pákey, cu respectarea unuia dintre stilurile architectonice specifice vechilor castele medievale franceze, dar în acelaşi timp şi original, căci ambiţia acestuia era ca reşedința să devină un palat de vară cu totul şi cu totul deosebit care… credea el o să placă iubitei sale din Familia imperială a răsăritului slav. Pentru acest scop, timp de doi-trei ani, o echipă de constructori aduşi din Italia, alături de săteni care au fost obligaţi să muncească acolo gratuit, cu uneltele şi cu animalele lor, au ridicat şi edificat imobilul.
Ansamblul castelului Ugron de astăzi, mai cuprinde încă parcul dendrologic, o umbră a fostei grădini nobiliare. Rezervaţia naturală de bujori de stepă, întinsă pe 3,1 hectare, datează din anul 1932.
Imobilul a fost construit după principiul unui calendar astfel are 365 de ferestre, patru turnuri care reprezentă cele patru anotimpuri, 52 de camere corespunzător celor 52 de săptămâni ale anului, şapte terase conform zilelor unei săptămâni şi 12 holuri, după câte luni alcătuiesc într-un an. Desigur este vorba de castelul lui Ugron din satul Zau de Câmpie, construit sub imboldul unei poveşti de iubire, conform datelor şi cifrelor conţinute de calendar.
Se pare însă, că zidirea castelului nu s-a realizat sub cele mai bune auspicii, căci soarta a vrut altceva, el a purtat numai ghinioane baronului proprietar Istvan Ugron şi astfel castelul său din Transilvania a avut un altă destinaţie decât cea dorită de ctitor, el servind în cele din urmă în cu totul alte scopuri, găzduind în final casă de copii orfani sau abandonaţi, iar de câţiva ani se pare că autorităţilor care-l au în administrare, nu le mai pasă de soarta acestei clădiri aflată acum în curs de ruinare.
Potrivit Legendei, baronul Ugron a construit Castelul cu intenţia clară de a-l oferi în dar fiicei ţarului Nicolae al II-lea al Rusiei, de care se spune era îndrăgostit nebuneşte. Baronul a tot încercat (fără success însă) să o convingă să se căsătorească cu el, însă deşi acesta “acceptase” să-i îndeplinească unele dorinţe, aceasta din urmă şi cea mai importantă s-a dovedit imposibilă.
Blestemul Romanovilor a migrat si în Transivania? Refuzul tinerei prinţese, membră a familiei imperiale a Rusiei, de a locui acest castel, se pare că a fost dictat de propriul ei destin, acesta strâns legat de cel de al familiei sale, destin ce se pare că s-a transmis în continuare ca un blestem şi asupra acelor persoane şi obiecte cu care frumoasa prinţesă a Rusiei a intrat în legătură, precum: baronul Istvan Ugron, Castelul Calendar şi chiar locatarii acestuia.
Povestea de dragoste a celor doi nu a fost uitată până în zilele noastre, dar transmisă prin viu grai, până astăzi au ajuns mai multe variante. Unii sătenii povestesc că şi fata era îndrăgostită de baron, doar că el nu s-a ridicat la înălţimea pretenţilor prinţesei, care i-ar fi cerut baronului Ugron, să… paveze aleea Gară – Castel şi astăzi cu greu circulabilă, cu… monede din aur.
Îndrăgostitul baron ar fi solicitat constructorilor să satisfacă hatârul iubitei sale, doar că pe la jumătatea drumului… împăratul de la Viena a oprit lucrările pretinzând ca monedele să fie puse pe cant, ca nimeni să nu păşească pe chipul ori coroana împăratului, căci aceasta ar reprezenta o lipsă de respect şi loialitate faţă de acesta. Ugron ar fi încercat… doar că cu toată marea sa avere, acum nu i-ar fi ajuns monedele pentru întreg traseul.
Presupuse efecte colaterale ale blestemului legat de familia Romanovilor
Văzându-se astfel neputincios şi incapabil să îi îndeplinească capriciile femeii iubite în ciuda averii sale imense (aproape 400 de iugăre plus 1.500 de stânjeni de teren agricol), acestea fiind doar proprietăţile deţinute în zonă, baronul a încetat o vreme să îi mai facă curte mofturoasei prinţese, mai ales că condiţia fixată de împăratul austriac nu putea fi îndeplinită.
- Acesta ar putea fi primul efect al blestemul care o urmărise pe prinţesa rusoaică.
Sătenii din Zau de Câmpie cred deci că deşi era dragoste mare între cei doi, baronul era prea sărac pentru a se înălţa la pretenţiile capricioasei odrasle imperiale. Apoi… revoluţia din Rusia anilor 1917 - 1918 a ucis întreaga familie a ţarului, deci inclusiv pe adorata prinţesă.
- Suferinţa baronului a fost atât de mare, încât acesta cu inima frântă din amor a rămas celibatar pentru tot restul vieţii. şi putem considera o continuare a blestemelor ce o vizau iniţial pe nefericita prinţesă şi familia sa.
Cum timpul a rezolvat amoroasa problema a lui Ugron, într-o manieră cunoscută, adică zdrobindu-i acestuia sufletul, situaţia l-a determinat pe baron să se retragă total din viata publică. Ajunsese să vină tot mai rar şi doar vara la Castelul Calendar, destinat din start iubitei sale, probabil pentru că-i amintea de ea şi de soarta ei şi atunci îngrijea de grădina şi arborii acesteia, unde copleşit de melancolie îşi plângea dragostea neâmpărtăşită.
- Mai târziu, prin 1935, în castelul său de la Zău de Câmpie, s-a instalat un nepot al baronului Ugron împreună cu soţia sa. Aici au trăit fericiţi doar câţiva ani, ca apoi după decesul neaşteptat al soţiei sale, tânărul moştenitor a plecat din castel urmărit de ghinion ce părea săi fi adus locuirea aici. Se poate că motivul să fi fost tot un efect al vechiului blestem transmis acum şi asupra Castelului şi al locatarilor/ /proprietarilor săi.
- În anul 1945, la 28 de ani de la moartea alesei lui, nu departe de Zău de Câmpie, Istvan Ugron murea şi el singur, fără copii, ducând pe lumea de dincolo suferinţa, durerea neâmplinirii şi probabil dorul de reântălnire şi această suferinţă prelungă poate fi considerată un efect al vechiului blesteme.
Nu este exclus ca imobilul nobiliar, la care au fost siliţi locuitorii satului să muncească gratis, să-şi fi atras supliment la “porţia “ de blesteme.
Nedorit de către adevăţii moştenitori După decesul proprietarului şi după instalarea regimului communist al României de după Cel de al doilea război mondial, moştenitorii acestuia au donat acest edificiu, Statului Român. Au preferat astfel să se descotorosească de el. Statul Român ar fi dorit transformarea lui în sanatoriu T.B.C., dar lipsa surselor financiare (de fapt totuşi a interesului), a făcut ca sanatoriul să rămână permanent doar la stadiul de proiect.
În timpul comunismului din România după preluare mobilierul Castelului a fost mutat la Turda. Nici până astăzi, autorităţile locale de la Zău de Câmpie nu l-a mai readus la Castel.
Spre cinstea lor, locuitorii din Zău de Câmpie nu au jefuit şi nu au devastat castelul, conform… prostului “obicei al pământului”. În aceste condiţii, la Castel s-au instalat birouri ale autorităţilor locale.
Prin 1958, Castelul a găzduit câţiva ani o şcoală profesională agricolă şi spaţii de învăţământ pentru şcoala generală. Castelul a mai fost depozit de cereale. Cinci ani mai târziu, această şcoală fiind desfiinţată, în incinta clădirii s-a instalat un orfelinat pentru copii nedoriţi. În zilele noastre aici un centru de plasamament aflat în subordinea Consiliului Jueţean Mureş, care adăposteşte vreo 70 de fete orfane.
Din vremea preluării lui şi până de curând, castelul fusese totuși relativ bine întreținut, dar după încercarea de revendicare a acestuia de Maria Ioana Ugron, urmaşa baronului Ugron, după 2006, lucrurile s-au schimbat în rău. Urmaşii lui Istvan Ugron revendică 238,62 hectare de teren şi 16 case, inclusive alte foste proprietăţi imobile în Zău de Câmpie dar… şi Castelul. Pădurea din împrejurimi este acum retrocedată. Cum spuneam deoarece de la acea dată nu s-a mai făcut nici o lucrarea de întreţinere la Castel, astfel starea lui se agravează pe zi ce trece. Zidurile exterioare ale castelului se prezintă astăzi jalnic, iar balcoane se pot prăbuşi in orice moment.

Din acest motiv, cei care doresc revendicarea castelului (se pare că donat de proprietar Statului Român, din motive de el ştiute), ar trebui să ţină seama de riscurile la care se expun, solicitând un imobil, despre care se poate presupune că poartă germenii şi povara unui vechi blestem, imobil care nu a fost până acum de real folos nimănui niciodată şi mai ales pe care nici nu l-au construit cu proprii lor bani.

BLESTEM ASUPRA FAMILIEI IMPERIALE DE HABSBURG
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de esuceveanu in 2012-11-29 22:02
La sud de Portul Dubrovnik (Croaţia), la câţiva km în largul Mării Adriatice, se află insula Lokrum (Lacroma), situată în Marea Adriatică, cu o suprafaţă de aproximativ 200 hectare, cunoscuta şi sub numele de „insula regilor”. Insula a fost menţionată încă din anul 1023. Denumirea de „Lokgrum” are la origine cuvântul latin „acrumen”, care însemnă fruct acru şi se crede că ar putea proveni de la tradiţia locală de a se tot aduce, aclimatiza şi cultiva pe insulă cele mai diverse plante exotice din diferite zone ale mapamondului. Tradiţia a devenit cunoscută în vremea Republicii Dubrovnik.
Pe această minunată insulă, a fost înălţată în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, cu sprijinul Vaticanului, o mânăstire creţtină romano-catolică, care putea primi până la 90 de călugări. Vreme de aproape două veacuri, călugării acestei vechi mânăstiri au dus multă vreme o viaţă tihnită, feriţi de numeroasele şi marile tragedii ale Europei, în primul rând epidemiile şi războaiele.
Dar… la un moment dat (prin 184…), insula Lacroma inclusiv mănâstirea, a fost vizitată pe neașteptate, de către regele Ludovic I - al Bavariei proprietar al Insulei şi frate al arhiducesei Sofia, mama Împăratului Franz – Iosef al Austriei), care după un sejur de doar câteva zile, a dispus imperativ trupelor militare care-l însoţeau, să-i evacueze imediat pe călugări şi să demoleze mânăstirea, pentru a se construi pe spaţiul acesteia imobile pentru odihnă şi agrement (exclusiv pentru capetele încoronate din familia Habsburg, rudele şi invitaţii lor, dar… cum spuneau oamenii din zonă, într-un… “loc de dezmâţ“.
Disperaţi, după evacuarea din propria lor mânăstire, călugării rămaşi… pe drumuri, s-au adunat în oraşul Dubrovnik din vecinătate, unde la marginea unei păduri, au oficiat, o slujbă religioasă, sub cerul liber şi după ce s-au rugat marelui şi bunului Dumnezeu, să-i sprijine pentru a trece mai uşor prin această grea încercare, după care l-au… implorat pe Dumnezeu să-i pedepsească aspru pe cel/cei care a/au desfiinţat lăcaşul religios şi i-a alungat de pe Insulă, pe toţi cei care aveau şi vor avea sub stăpânire Insula Lacroma, sau se vor bucura bucura de şederea lor acolo.
Primul care făcuse uz de această insulă a fost Arhiducele Maximilian Ferdinand de Habsburg, viitorul Împărat al Mexicului, care şi-a construit aici un palat, în anul 1859, înconjurată de o grădină superbă cu plante deosebite, care a constituit viitoarea grădină botanică înfiinţată oficial peste un secol (1959) şi unde astăzi se pot admira diverse plante specifice zonelor sudice, dar şi soiuri de vegetaţie originare tocmai din Australia ori America de Sud. Actuala grădină botanică din insula Lokrum este prezentată astăzi “la pachet”, cu o rezervaţie naturală silvică specială (pădure şi vegetaţie), constituind astăzi o replică la superba grădină botanică din Dubrovnik (Arboretum din Trsetno), catalogată ca fiind una dintre cele mai frumoase din lume.
În continuare, vreme de peste o jumătate de veac, teritoriul aceastei insule (şi se pare inclusiv fostul locaş de rugăciune), a avut drept proprietari mai multe capete încoronate, ori numai în curs de încoronare (arhiduci ai Austriei), care s-au folosit de ea după cum le-a poftit inima, mai toţi însă sfârşind tragic, prin moarte violentă.
Se crede astfel, că Dumnezeu i-au ascultat pe călugării alungaţi odinioară din Lacrona şi i-a pedepsit pe mândrii habsburgi, pentru multele nedreptăţi şi marile abuzuri săvârşite de aceştia de-a lungul celor şapte secole de domnii, multe dintre ele absolut samavolnice.
După cum se ştie, încă din secolul al XII-lea, habsburgii deţineau în Europa o poziţie foarte importantă, iar vreme de 700 de ani, au dominat ţările din jur, au tot purtat războaie, au făcut o diplomaţie şi o politică generală foarte agresivă, au exercitat numeroase şi diferite presiuni, iar prin căsătoriile lor bine gândite şi-au extins treptat influenţa, asupra teritoriilor anexate, fără ca adversarii să le poată face o adevărată şi eficientă concurenţă .
După numai câţiva de ani de folosire discreţionară a insulei Lacroma, în special de către Familia Imperială Habsburgică şi protejaţii acesteia, în scopuri absolut private, dar mai cu seamă de către membrii familiei împăratului Franz Iosef, în familia acestuia au avut loc mai multe şi mari tragedii, care au condus în cele din urmă chiar la prăbuşirea Imperiului Austro-Ungar deci şi a dinastiei Habsburgilor la finalul Primului Război Mondial, după cum urmează :
- Împăratul Maximilian de Habsburg al Mexicului, a murit în anul 1867, executat la Queretaro din Mexic, de către revoluţionarii mexicani.
- Apoi, Regele Ludwig al II-lea al Bavariei şi el cu rudenii în familia habsburgilor, numit
în epocă “Regele Nebun”, nepot al fostului rege Ludovic I al Bavariei, suferind de demenţă (ca de altfel şi fratele său mai mic prinţul Otto), cuprins de una dintre crizele sale, s-a sinucis în anul 1886, înecându-se apele lacului Stemberg din vecinătatea castelului său de la Berg, unde fusese “arestat la domiciliu” de o grupare de complotişti, în frunte cu Principele Luitpold, frate al tatălui său şi unchiul lui, care a devenit apoi Regent al Bavariei.
La tronul Bavariei i-a urmat apoi (teoretic) fratele său Principele Otto, dar având în vedere antecedentele sale medicale, mult mai grave decât ale lui Ludovic al II - lea cum am spus, doar sub regenţa lui Luitpol (Leopold), care a rămas în funcţia aceasta până în preajma Primului Război Mondial.
- Prinţul moştenitor (al tronului Austriei) Arhiducele Rudolf, fiul al împăratului Franz Josef şi a împărătesei Elisabeta, s-a sinucis în cursul nopţii de 30 - 31 ianuarie 1889, în Castelul (de vânătoare) de la Mayerling, după ce în prealabil a ucis-o pe aleasa inimii (amanta), tânăra baronesă şi artistă Vetsera, după ce i se refuzase de către tatăl său, acceptul căsătoriei cu ea. După această mare tragedie, pe locul castelului de vânătoare de la Mayerling s-a înfiinţat/instalat o mânăstire.
- Apoi împărăteasa Elisabeta a Austriei (zisă şi Sissy), soţia împăratului Franz Josef şi regină a Ungariei, a fost asasinată (prin înjunghiere) de către un… dement (italianul Luigi Luchieni), la data de 10 septembrie 1898, în faţa Hotelului “Beau Rivage” din Geneva.
- La aceste decese, s-ar mai putea adauga şi moartea dubioasă a arhiducelui Victor Karl Ludwig, frate al împăratului Austro-Ungariei Franz Joseph.
- În sfârşit, dar nu şi în cele din urmă, ultimul membru al dinastiei habsburgice, care mai stăpânise insula Lacroma care ajunse la o faimă sinistră, ca pe un fel de feudă din trecute vremuri, fusese Arhiducele Franz-Ferdinand von Habsburg. Acesta devenise moştenitor al tronului Imperiului Austro-Ungar, ca urmare a sinuciderii Arhiducelui Rudolf.
Arhiducele Franz-Ferdinand a căzut victimă în urma atentatului de la Sarajevo (Bosnia-Herţegovina) ce avusese loc în ziua de 28 iunie 1914 şi pus în aplicare de către sârbul Gavrilo Princip, atentat care se numără printre cele mai importante asasinate şi săvârşite în era noastră, care a condus direct la începerea Primului Război Mondial, inclusiv la destrămarea Imperiul Austro-Ungarei şi care a schimbat ăn mare măsurăl configuraţia statală a Europei de până atunci.
Arhiducele Franz-Ferdinand se afla alături de soţia sa Sofie, Ducesă de Hohenberg, soția (morganatică) a Arhiducelui, în jurul orei 1130, într-un autoturism, oferit de o oficialitate locală (contele Harrach), în trafic pe străzile din Sarajevo, către Spitalul din Sarajevo, obiectiv aflat pe lista de vizite din oraş, însă Sojka Leopold şoferul ceh al contelui, greşise strada şi a oprit pentru a se întoarce.
Destinul a făcut ca în locul în care şoferul executa manevra de întoarcere se afla “întâmplător” şi atentatorul sârb Gavrilo Princip, agent al sinistrei organizaţie teroristă sârbă numită “Mâna Neagră”, organizaţie care asasinase la Belgrad cu câţiva ani în urmă (1909) şi pe Regele Serbiei, Milan Obrenovici, alături de soţia sa regina Draga Obrenovici.
Profitând de acest prilej, apărut la puţin timp după ce grupul de atentatori ratase un alt atentat anterior (cu grenade), asupra Prinţului Moştenitor, acesta a folosit prilejul nesperat, a scos imediat pistolul şi a împuşcat mortal de la 1,5 metri pe ambii membrii ai cuplului imperial.
Asasinul nu a mai avut însă timp să mai scoată fiola cu cianură pentru a o sparge în gură, căci a fost brusc imobilizat de către oamenii de alături şi de poliţişti şi arestat.
Drept consecinţă, la exact o lună (28 iulie 1914), Austro-Ungaria i-a declarat război Serbiei, ca apoi, la 1 august 1914 Germania să declare război Rusiei iar la 4 august 1914, Anglia să declare război Germaniei şi la 3 august 1914, Germania să declare război Franţei, făcând astfel ca după conflictul declanşat de aceast asasinat, devenit apoi European (Primul Război Mondial).
Automobilul blestemat Cum aflăm dintr-o menţiune a lui Traian Tandin, automobilul (cu număr de înmatriculare A – 11 – 18) aparținând din anul 1913 contelui Harrach, a fost considerat de mulţi istorici ca o “mare purtător de nenorociri”, fiind din acest motiv exclus din albumele auto.
După atentat, ca să scape de maşină, contele proprietar al acesteia l-a făcut cadou generalului Potiorek, dar… de la această dată generalul a renunţat la ea.
De atunci, vreme de 13 ani, autoturismul a trecut, începând cu data de…13 mai, în posesia mai multor persoane, cauzand succesivilor proprietari sau pasagerilor accidente grave, în urma cărora au murit sau au fost răniţi zeci de oameni nevinovaţi.
S-a crezut că blestemul călugărilor din Lacroma se transmisese până şi „automobilului roşu“, care până la data atentatului de la Sarajevo, nu crease nimănui vreo problemă.
Automobilul, model - 1910, robust, elegant şi luxos, fusese construit cu multă migală (la comandă) în Atelierul fraţilor Graf, alături de mecanicul Stift, conform exigenţelor contelui Harrach din aristocraţia imperială. Maşina avea şase locuri: două in faţă, două în spate şi alte două suplimentare la mijloc (pe o strapontină rabatabilă). Automobilul putea depăşi viteza de 55 km/h şi avea capacitatea cilindrică de 5.812 cmc.
Dupa atentat, maşina trecuse cu tot cu şoferul ei, în slujba unui general din Marele Stat Major al Armatei. Sub acest al treilea proprietar, automobilul zdrobise doi ţărani lângă Sarajevo, ca apoi în cursa următoare, la trecerea peste un şanţ, şoferul să fie proiectat din maşină şi să moară. În mai 1916 “ucigaşul pe roţi” condus de un nou şofer, a lovit un car cu boi luând cu acest nefericit prilej viaţa altor doi ţărani şi lăsându-l infirm de şofer.
Un jurnalist, corespondent în Primul Război Mondial, care se deplasase de mai multe ori cu această mașină pe front, menţiona că avusese numai ghinioane de fiecare dată când se urcase în acest automobil.
Al patrulea proprietar este un guvernator al Bosniei proaspăt instalat în funcţie. Acesta a avut parte de patru accidente în doar două luni şi ca să “scape”, mai repede de el îl revinde doctorului Srskish, devenit al 5-lea proprietar. Cum nimeni nu mai vroia să se angajeze şofer pe această maşină, doctorul este nevoit să-ţi conducă singur celebrul „automobil roşu“. Însă la nici jumatate de an, în drum către o petrecere, maşina s-a răsturnat strivindu-l pe medic !
Automobilul roşu a fost, mai departe, vândut unui mare latifundiar bosniac, devenit astfel al 6-lea proprietar. Dar, acest bogat bosniac da faliment în scurt timp, apoi se sinucide.
Al şaptelea proprietar este Peter Svestik, acesta om cultivat, lipsit total de prejudecăţi. Dar, după doar vreo săptămână de la achiziţie, noul proprietar, a pierdut controlul maşinii în timp ce parcurgea o intersecţie şi… acest „automobile al diavolului“ a întrat în coliziune cu o altă maşină, în care se aflaseră 6 persoane, în urma accidentului una murind pe loc şi alte patru fiind grav rănite.
Marcat de acest eveniment, Peter Svestik îl vinde (aproape pe gratis) unui medic rural, dar aflând ce automobil şi-a cumpărat doctorul, majoritatea pacienţilor a renunţat speriaţi la el, acesta fiind obligat a-l vânde în foarte scurt timp.
Cel de al 9 - lea proprietar, un comerciant elveţian, aflând apoi istoria „ucigaşului roşu“, l-a revândut de urgenţă.
Al zecelea proprietar fusese un sportiv, pe nume Bunti, bărbat puternic şi fără frică. În vara anului 1926, acesta pleacase cu maşina într-un tur al Munţilor Dolomiţi. Însă după numai o săptămână, o ştire cutremuratoare a infiorat Viena, căci ziarele din capitala austriacă relatau despre un alt accident produs de „diavolul rosu“, condus de cunoscutul Bunti, care intrând în coliziune cu un alt autoturism, a căzut într-o prăpastie cu cei şase pasageri, care au murit pe loc, mai puţin Bunti, care a decedat însă în ziua următoare.
“Celebritatea neagră” a monstrului pe patru roţi, a ispitit totuşi şi pe un nou (al 11-lea) proprietar, anume pe ungurul Tibor Hirschfeld. Acesta convins fiind că ghinioanele maşinii s-ar trage probabil de la culoarea… “sângelui imperial”, revopseşte caroseria în albastru, înlocuind şi fosta tapiţerie roşie, sperând ca astfel să-l poată revinde la un preţ bun.
La volanul “noului” automobile, proaspăt „renăscut“, Hirschfeld se deplasează la nunta unui amic, oferindu-se să transporte pe alţi cinci prieteni care voiau să participe la nuntă. Se spune ca pe drum, în timp ce noul proprietar povestea pasagerilor teribilele aventuri ale automobilului, când istorisirea devenise mai interesantă, în faţa aparuse alt automobil, cu care intrase în coliziune, astfel patru pasageri şi proprietarul fostului „automobil roşu“ îşi pierd viaţa în mod tragic.
Cum de acea dată, chiar nimeni nu a mai avut curajul să încerce a se folosi de automobilul cu sinistra faimă de “ucigaş”, el a fost expus într-un muzeu după readucerea la starea sa iniţială.
Continuarea blestemului asupra Habsburgilor s-a făcut simţită şi după dispariţia Imperiului Austro - Ungar, o dată cu dinastia de Habsburg, de după Primul Război Mondial .
- Prima victimă de după Primul Război Mondial, a Blestemului în legătură cu Lacroma, poate fi considerat Carol al I-lea. de Habsburg, ultimul Împărat al Austro-Ungariei, devenit… în
anul 1916, “Groparul Austro-Ungariei” care a murit la patru ani de la detronare, în vârstă de numai
34 ani (în Madeira-Portugalia), ca urmare a unei simple pneumonii, după încercase fără success, ani în şir, să revină în Austria, sau în Ungaria, ca monarh constituţional, ori cel puţin ca persoană privată.
- A doua victimă (mai cunoscută), de după Primul Război Mondial care s-a abătut asupra unor membrii din celebra familie de Habsburg, a fost se pare Arhiducele Leo Karl-Albrecht (de Austria). Acesta s-a născut la 5 iulie 1893 în oraşul Pula (în limba croată), sau Pola (în italiană), din Austro – Ungaria, oraş aflat astăzi în Croaţia, care fusese capitala Istriei din Roma Antică şi fusese al doilea fiu al Arhiducelui Karl Stephen de Austria (în germană Erzherzog Karl Stephan von Österreich), fost membru marcant al Casei de Habsburg şi Grand Amiral al Marinei şi a soţiei acestuia, Arhiducesa Maria Theresia - Prințesă de Toscana.
Adaptându-se dezvoltării (în secolul al – XIX) a naţionalismului european, Arhiducele Karl Stephan din Casa de Habsburg-Lorena, a stabilit (în acord cu Cancelaria Imperială), ca această ramură a familiei de Habsburg (ramura de Lorena), să adopte identitatea şi loialitate poloneză desigur în combinaţie cu loialitatea faţă de Familia Habsburg, asigurând astfel Familiei, loialitate faţă de Polonia şi polonezi. Astfel el a urmărit ca cei urmaşii lor să înveţe de la o vârstă fragedă limba poloneză şi a încercat să le insufle acestora sentimente de patriotism polonez.
Arhiducele Karl Albrecht s-a căsătorit cu Maria Klothilde von Thuillières von Montjoye-Vaufrey şi cele două surori mai tinere urmau să se căsătorească cu membrii ai familiilor nobile lituaniene Radziwill şi Czartoryski.
Karl-Albrecht, a devenit astfel, un ofiţer polonez devotat, care nu a renunţat niciodată la loialitatea sa faţă de Polonia, deci nici după Primul Război Mondial, astfel că la 28 aprilie 1939, după invadarea Poloniei de către de către trupele Wermahtului, a murit (în vârstă de 45 ani), ca ofiţer polonez în urma torturilor GESTAPO-ului, poliţia secretă a Germaniei lui Hitler.
- Următoarea, şi se pare ultima, ultima victimă de după Primul Război Mondial, a blestemelor căzute asupra habsburgilor se pare că a fost fratele mai mic al lui Leo Karl-Albrecht, adică Arhiducele Franz Wilhelm (de Austria), sau mai târziu Wilhelm Franz von Habsburg-Lothringen (în limba ucraineană Васильasupra Вишиваний), fost colonel de carabinieri “Sich” în Ucraina (de vest) şi poet, care s-a născut ca şi fratele său tot la Pula Austro-Ungaria (de fapt pe proprietate a familiei din insula Lošinj), la data 10 februarie 1895.
Wilhelm însă..., „sa răzvrătit” şi în locul polonezilor, a preferat mai curând să se identifice cu ucrainenii, de fapt rivali tradiţionali ai polonezilor. În mintea sa, el a format de-a dreptul o fascinaţie pentru ucraineni şi cultura ucraineană, iar ca tânăr scăpat de sub dominaţia familiei sale, el a călătorit incognito prin satele de huţuli din apropiere Carpaţi şi din Bucovina (Ţara dintre Cheremosh şi Prut). Acest interes al său pentru populaţiile ucraineane relativ sărace, i-a atras simpatia lor şi i-a adus porecla de... "Prinţul Roşu".
În cele din urmă Habsburgii, s-au hotărât să accepte şi să încurajeze acest interes al Arhiducelui Wilhelm, sprijinindu-l chiar, să joace semioficial rol de lider al unei părţi a poporului ucrainean, într-o manieră asemănătoare cu cea în care tatăl său şi fratele mai mare, a fost sprijinit pentru tematica politică: habsburgii şi polonezii.
Activităţile sale pentru eventualitatea dezvoltării unei naţiuni ucraineane autonome, a fost aprobată de către tatăl său, sa, care s-a ambiţionat apoi ca Wilhelm să devină rege al Ucrainei.
În timpul Primului Război Mondial, Arhiducele Wilhelm a comandat un detaşament cu trupe alcătuite din ucraineni din Halychyna, servind ca locotenent de carabinieri „Sich” ucrainene.
În timpul ocupaţiei germane şi austriece a Ucrainei din anul 1918, Wilhelm el a comandat un regiment „Sich” ucrainean de carabinieri, care au eliberat Ucraina de Sud de bolşevici.
În timpul şederii sale în Ucraina, Wilhelm, a devenit mediatorul disputelor, între cei doi mari aliaţi, Austro-Ungaria şi Imperiul German.
Habsburgii au sperat ca Ucraina să ducă o politică autonomă de aliat, în scopul de a contracara puterea germană.
În consecinţă, ei l-au programat pe Wilhelm să devină în cele din urmă Rege al Ucrainei şi au sprijinit eforturile sale de a-şi câştiga popularitate în Ucraina, precum şi pentru a promova patriotismul ucrainean.
Promovat la gradul de căpitan, Wilhem a devenit comandant al "Grupului Battle arhiducele Wilhelm", creat de către ultimul împărat habsburgic, Carol I, cu condiţia, să aibă circa 4.000 de militari ucraineni, soldaţi şi ofiţeri sub comanda sa.
Trupele sale au ocupat o suprafaţă mică cu trupe cu trupe „Sich” de zaporojeni şi a fost însărcinat cu susţinerea cauzei naţionale ucrainene, prin orice mijloace. Acestea au fost realizate de către oficialii etniei, ca de exemplu: crearea unui ziar şi angajarea în activităţi culturale cu ţărănimea din zonă. Wilhelm s-a integrat cu uşurinţă, alături de ţăranii locali, care au admirat capacitatea lui de a trăi… pur şi simplu ca fel ca soldaţii săi. În zona de ocupaţie a lui Wilhelm, ţăranilor li s-a permis să-şi păstreze terenurile „preluate” de la proprietarii lor în 1917 şi a împiedicat ca armatele habsburgice să rechiziţioneze cereale de la ei.
De fiecare dată însă, lui i-a fost amânat avizul oficial al Împăratului de de la Viena, care a refuzat nu o dată cererile lui Wilhelm din “motive diplomatice”.
Cu toate acestea, Împăratul Carol I, a rezistat deseori presiunii Germaniei de a-l “elimina“ pe Wilhelm din Ucraina. Wilhelm şi soldaţii săi au fost eliminaţi totuşi în cele din urmă (în octombrie 1918), din Ucraina, forţaţi de Revoluţie şi se transmutase în Bucovina.
Prin intervenţia sa, în octombrie 1918, două regimente de militari ucraineni au constituit cea mai mare parte a garnizoanei din Lemberg (Lvov ).
Aceastea era situaţia la 1 noiembrie 1918, dată când s-a prezentat Declaraţia Republicii Ucraina Naţională de Vest.
După dizolvarea Împeriului Austră-Ungar, Wilhelm a ordonat oamenilor săi să se transfere din Bucovina la Liov pentru a lupta ăn favoarea cauzei ucrainene şi el însuşi a părăsit Cernăuţii, după ce forţele armate ale României au ocupat Bucovina. Deoarece s-a declarat de către preşedintele Ucraina Naţională de Vest şi că serviciile sale nu au fost necesare, el s-a retras într-o o mănâstire din apropiere. Deşi habsburg, el a considerat o datorie lupta pentru cauza ucraineană, dar activitatea sa era considerată de către duşmanii săi polonezi, drept.... complot austriac.
După Război, el a promis loialitate faţă de Republica Populară Ucraina, iar în anul 1919, a fost promovat colonel şi a lucrat pentru Ministerul Apărării al Ţării. În semn de protest, faţă de Tratatul de Pace, semnat de Petlura cu Polonia, în 1920, tratat pe care el l-a considerat o trădare a Ucrainei de Vest, el a demisionat, şi a trăit câţiva în exil la Viena şi Paris.
Din acest moment, el a fost considerat (de serviciile de informaţii franceze şi poloneze) ca „lider de necontestat al ucrainenilor” şi un candidat viabil pentru… tronul Ucrainei. Astfel de planuri au înfuriat autorităţiile Republicii Populare Ucrainene, care discreditate pentru alianţa cu Polonia (a continuat să primească subvenţii de la guvernul polonez), a văzut în Wilhelm un important rival.
Încercercând să evite invazia planificată de Wilhelm în Republica Populară Ucraineană, Uniunea Sovietică a invadat Ucraina în noiembrie 1921. Asta a provocat întreruperea primirii în continuare de către adepţii lui Wilhelm a subvenţiilor financiare germane şi concursul lor pentru proiectul său a căzut. Sub numele său ucrainean Vasyl Vyshyvani, el a părăsit ăn 1922 Austria plecând în Spania, de unde a sperat (fără succes) să obţină sprijin financiar, de la vărul său, regele Alfonso al XIII-lea. pentru aventura sa ucraineană.
Văzând că în toate intenţiile şi tentativele sale, Ucraina nu a reuşit să obţină rezultate, Wilhelm a plecat la Paris, unde s-a angrenat în activităţi hedoniste, inclusiv de relaţii libere cu oamenii, dar în 1935, a fost implicat într-o situaţie juridică cauzată de amica lui (Paulette Couyba), care a folosit (fără ştirea lui Wilhelm), numele său într-o mare escrocherie de sute de mii de franci, ca apoi din cauza procesului prea intens mediatizat, să fie nevoit a se refugia la Viena.
Acolo, prin mijlocul anilor 1930, Wilhelm şi-a reluat activităţile naţionalist - ucrainene. A stabilit astfel contactul cu unii vechi camarazi de arme din Galiţia „Sich”, anume cu Konovalets Yevhen şi Melnyk Andriy, care conduceau pe atunci Organizaţia Naţionaliştilor Ucraineni. Deşi în tinereţe el nu a fost antisemit ci dimpotrivă, Wilhelm a început să adopte anti-semitismul sub infuenţa unui grup al Partidului Nazist, condus de cunoscutul Alfred Rosenberg, care pleda pentru un stat aliat ucrainean.
Când... prin anul 1941 a devenit clar pentru Wilhelm, că naziştii nu vor sprijini independenţa Ucrainei, el a întors spatele naziştilor, în favoarea spionajului britanic, ca apoi în ultimii săi ani să activeze ca spion francez, în defavoarea Uniunii Sovietice.
În anul 1947, Wilhelm fusese arestat la Viena de către serviciul de contrainformaţii al Armatei Sovietice (de ocupaţie) apoi dus la închisoarea Lukyanivka de la Kiev. În timpul detenţiei sale el a ipretins să vorbească doar limba ucraineană la interogatoriile ce i se luau.
La 12 august 1948, autorităţile de la Kiev, au hotărât să-l transporte pe fostul arhiduce Wilhelm în Ucraina de Vest, pentru o a suporta o detenţie de 25 de ani de închisoare, dar... la 18 august a aceluiaşi an, a decedat fiind bolnav de tuberculoză (netratată), ca apoi să fie îngropat undeva ca un câine, mormântul său nefiind marcat pe sol, tocmai pentru a face pe viitor practic imposibilă identificarea sa ulterioară.

LEGENDE ALE COMORILOR ASCUNSE IN PAMANTUL ROMANESC
     media: 5.00 din 2 voturi

postat de esuceveanu in 2012-11-01 14:26
De-a lungul timpului întreg poporul nostru, de la vlădică la opincă, după cum spusese odată un istoric, a tot fost nevoit a-şi ascunde de numeoase ori averea, tezaurizată în aur ori sub alte forme în pământul Ţării, de cele mai multe ori în munţi, dar la vreme de urgenţă în orice loc, la câmpie sau sub ape, în pereţii clădirilor ori în alte locuri, mai ales că bogăţiile noastre atrăgeau ca un magnet atât “poftele” migratorilor aflate în trecere necontenită pe pământurile noastre către vestul Europei, pe puternicii imperiali ai Europei sau vecinii noştrii: cum au fost romanii din mai vechi vremuri, habsburgii, otomanii sau ruşii de mai târziu şi nu în cele din urmă vecinii maghiari din vest.
Deci transformarea averilor în aur şi obiecte preţioase, apoi asigurarea lui prin îngropare în sol, de fusese întotdeauna o necesitate, metoda devenind chiar o tradiţie pe meleagurile noastre.
Dar aurul românilor mai avea o caracteristică şi anume aceea că de cele mai multe ori el era “blestemat”, adică ascuns şi nu oricum ci sub “protecţia” unor grele blesteme, care să să-l asigure, sau cum am putea spune astăzi să-l secretizeze. Atât de “secretizat” era astfel aurul românilor, încât de cele mai multe ori nici cei care-l ascundeau nu-l mai găseau, ori nu mai aveau parte de el.
Cea mai sigură ascunzătoare a aurului pentru strămoşii românilor, dar şi al unor popoare sau populaţii migratoare, care din motive numai de ei ştiute (dar bănuite), l-au dosit pe pământurile noastre, au fost de cele mai multe ori numeroasele peşteri din Carpaţii Transilvaniei. Atât de multe peşteri existau (există) în munţii noştrii, încât dacă e să cauţi comorile ascunse, trebuie să ai mai o imensă răbdare, ceva similar… ca atunci când doreşti să cauţi ”acul în carul de fân”.
Dacă nu se ştie cu precizie unde sunt pitite comorile… cel puţin există numeroase legende, astfel că mulţi locuitori ştiu ei… că undeva, în anume locuri neştiute cu precizie, dar bănuite, s-ar găsi acele comori, pe care unii chiar le caută de generaţii. Ba mai mult decât atât, unele comori ori numai părţi din ele s-au găsit totuşi, de-a lundul secolelor, astfel chiar că dacă eşti “necredincios în materie de poveşti”, este totuşi foarte greu să refuzi a crede legendele locale care mai circulă şi astăzi cu privire la comori fabuloase, transmise prin viu grai dar sau prin vechi scrieri sau inscripţii.

Legendele aurului dacilor Cele mai multe legende legate de comorile Carpaţilor sunt de bună seamă cele referitoare la aurul dacilor. Primele ştiri cu privire la aurul dacilor le aflăm chiar din surse istorice şi abia apoi din legende locale. Istoricii confirmă că aurul dacilor nu era doar cel ce a fost ascuns şi găsit sub apa râului Sargeţia, ci şi în unele din numeroasele peşteri ale Daciei de odinioară. Semnalarea lor prin inscripţii cu desene pe stânci era făcută după străvechi obiceiuri.
Se mai precizează în unele scrieri, că prin ascunderea aurului de către Decebal mai cu seamă în peşteri, acesta a lansat (pentru eternitate) garanţia ascunzătorii sigure. Şi tot acele vremuri, peşterile şi grotele de tot felul aflate de obicei în stânci calcaroase şi greu accesibile, reprezintau locul ideal de ascuns comori. Regii şi preoţii Daciei au sporit garanţia sectretului, organizând ceremonii şi ritualuril sacre, pe platourile din munţi, pe lângă peşteri, ori de-a lungul principalelor cursuri de apă, unde în apropiere se aflau şi ascunzătorile.
Exista la daci o gamă largă de indicare/codificare a locului de ascundere a comorilor. Un prim semn indicator era şarpele, iar în Transilvania era şi lupul ori cerbul. Asemenea semne se mai pot zări şi astăzi, încrustate pe piatra stânci. În zona Tismana semnul era şarpelui spre Peştera Mânăstirii şi Peştera Fuşteica de la Izvarna. Spre nord, în munţi, se poate vedea semnul cerbului la Peştera lui Iorgovan din Ciucevele Cernei, iar piciorul ridicat indica direcţia de deplasare.
În Mehedinţi, dacii foloseasea cam aceeaşi codificare şi semnalizare de drumuri ale aurului. Peştera de la Ponoare este semnalizată spre lacul Zăton cu semnul Dragonului, iar cea de la Izverna Mehedinţului cu semnul şarpelui.
Cea mai veche menţiune scrisă despre comorile de la Tismana o aflăm din relatarea „Minunii şarpelui împietrit”, a primului biograf al Sfântului Nicodim de la Tismana, ieromonahul Ştefan.
Totuşi mari cantităţi din aurul dacilor a fost descoperite de romani şi trimise la Roma. Dar oare căt de mare este cantitatea de aur al dacilor rămas nedescoperit şi astăzi ?
Pentru că străvechile inscripţii de pe stânci care nu sunt complete, ele conduc undeva, dar cu greu se poate spune unde, de cele mai multe ori pe piste false sau întrerupte. Şi uneori chiar dacă prezuntivele ascunzători din direcţia indicată de semnele încrustate pe stânci există, ele au uneori doar rol de dezinformare a căutătorilor de comori, conducând la ascunzători cu mici cantităţi de aur (comoara falsă), care să stopeze avântul unui eventual căutător mai perspicace, căci obiceiul pistelor false, era o practică obişnuită în epocă.
De la istoricul Nicolae Densuşianu, aflăm despre Piatra Tăiată şi megalitul „Mama”, aflat pe dealul faţă în faţă cu mânăstirea Tismana. Locurile unde se află ele, până astăzi locuite permanent, devin treptat puncte de interes strategic. Astfel a ajuns Steiul Coziei, un loc de adăpost al armelor, uneltelor şi mai târziu al obiectelor preţioase. În latina vulgară, „coza” erau tăciunii preotului, iar Steiul Coziei a fost un loc important pentru preoţii vremii aşa cum fusese Peştera lui Zalmoxe, sau Peşterii Fuşteica de la Izvarna, al cărei nume vine de la cuvântul „fustus”, adică toiagul preotului.

Legeda aurului din Pestera Polovragi În acest loc avea să se retragă pentru o vreme şi Zamolxe, liderul spiritual al dacilor. Oare în aceasta pestera Zamolxe a avut o misiune de a acţiona pentru creşterea sa spirituala, pentru ca apoi să daruiască poporului sau harul de a proteja Tezaurul. El a fost, si… încă mai este încă pastratorul misterului comorii. Exploratorii pesterii de la Polovragi care s-au aventurat de-a lungul ei pătruns-o cale de 17 kilometri dar nu i s-a gasit înca capatul (capetele). Poate de aceea – zic unii localnici, aici undeva, in miezul masivului Căpăţânii, ar fi una dintre cele mai mari comori din câte s-au vazut – pe care încă nimeni nu a reusit s-o gaseasca. S-ai gasit ce a acceptat Zamolxe sa se gaseasca: oale de lut, unelte ale dacilor.
Căutatorii de comori continuă să vină aici la Polovragi, ne raspunde ghidul, au cu ei detectoare de metale, pe care le dosesc prin bagaje, se prefac ca sunt vizitatori incantati de minunatiile pesterii, apoi se furişează prin cotloane.
Pestera este cea mai mare grotă din intregul spaţiu al Muntilor Parang si Capatanii. Are mai multe nivele, accesibile şi dedesubt curge o apă. Este destul de bine aerisita, cu apa multă, un loc ideal pentru refugiu. Peretii pesterii sunt incarcati de figurine: un dac rugându-se, Decebal, pasari maiastre, animale de apa, chipul lui Iisus. Din tavan picură apa “Lacrimile lui Zamolxe!”.
Dar Pesterea Polovragi nu este singura “vistierie” din zona. La Cheile Oltetului, in Gorj, se află zeci de grote în care s- ar putea fi Comoara dacilor, dar poate şi ale comori.

Legendele aurului migratorilor La începutul evului mediu, poate şi înainte, din motive de ei ştiute, cineva, nu se ştie cine a îngropat averea sa, si poate a altor apropiati, care a ramas acolo, secole de-a rândul în pamânt. Cel/cei care l-au îngropat ar putea face parte unor grupuri de populatii germanice precum vizigotii, ostrogotii sau gepizii
Intamplător doi copii, prin 1797, au descoperit ascunzatoarea de pe dealul Magura de langa Simleul Silvaniei,. Era o parte a tezaurului, care datorita functionarilor austrieci ai salinei din apropiere a făcut-o sa ajungă imediat la Viena, ei informându-i pe cei ce se ocupau de colectiile imperiale din capitala Imperiului Austric.
Ulterior în aceeaşi zonă s-a mai descoperit mai recent, o altă parte a a aceluiaşi tezaur în anul 1898, care a ajuns însă la Budapesta. Ambele parti ale comorii ingropate in deal contin piese fragmentate. Arheologii sunt sigurii ca pe undeva mai exista sau au existat odată alte piese din tezaur, care nu au ajuns la organele oficiale imperiale.

Tezaurele de la Apahida În vremea migratiilor, prin secolul al V-lea dupa Hristos gepizii, în drumul lor spre apus, si-au ingropat la Apahida capeteniile, impreuna cu doua tezaure, mai frumoase decat cel vizigot de la Pietroasele, dupa cu spun specialistii.
Pe scheletul unui barbat asezat intr-un sicriu de lemn, cândva imbracat cu o haina, din care au ramas multe podoabe din aur, unele cu pietre semipretioase, o fibula, trei catarame din aur, o bratara masiva, mai multe pandantive. Au mai fost gasite trei inele, unul cu sigiliu, altul decorat cu trei cruci si al treilea inscriptionat cu numele celui care-l purtase: Omharus. Au mai gasit arheologii si cani de argint, si benzile care ornamentau un vas pierdut.
Peste alti 80 de ani, în anul 1968, un grup de muncitori sapau o groapa, la 300-400 de metri de locul unde se descoperise primul mormant. S-a găsit şi aici scheletul unui barbat, si o dată cu el un al doilea tezaur gepid. Muncitorii au vazut ca e aur si au raspandit prin sat o parte din tezaurul gasit. Cum autoritatile vremii au aflat de descoperire, au fost chemati arheologii de la Cluj, care au dezgropat un tezaur mai bogat decat cel descoperit mai devreme. Au fost gasite podoabe de vesmant din aur precum margele, o catarama, limbi de curea, arme, piese decorative pentru harnasament,după cum aflăm de la Anca Maria Luca.
Cine garantează că acestea sunt singurele comori îngropate în zonă cu acel prilej ?

Legendele aurului din zona Soholod Ţinuturile Soholodului sunt şi ele considerate drept un tărâm al comorilor nedescoperite. Populaţia vorbeşte ceea ce ştie din strămoşi. Întotdeauna oamenii locului au sperat să scape de sărăcie prin găsirea unor comori ascunse în pământurile lor. Speranţa asta îi face mai optimişti ca de altfel şi multe ale meleaguri ale românilor din şi de peste Carpaţi.
Tezaurul lui Matei Basarab Povestesc sohodolenii că şi cu Matei Basarab, pe la 1634, tot la fel a fost. Şi-a ascuns tezaurul în Steiul Coziei iar ei l-au trecut munţii ca să nu-l prindă oştirile lui Leon Vodă. Când s-a întors cu sprijin unguresc, şi-a recuperat comoara şi a redevenit mare domn, dând sohodolenilor o fâşie de munte lată cât s-o poţi cuprinde pe jos într-o zi şi lungă cât s-o poţi cuprinde într-o zi călare. Şi drept este că, dacă pleci dimineaţa cu calul din Sohodol, seara te prinde tocmai dincolo de Munţii Oslea în Măneasa Retezatului. Atât ţine teritoriul Tismanei şi astăzi: până dincolo de Cerna pe primele creste. Semnele graniţei încă nu le-a stricat vremea.
Legenda aurului de la Steiul Coziei Legendele locului ne spun că tot un înalt preot şi monah a folosit şi peşterile din Steiul Coziei pentru a ascunde tezaurul împreună cu ceata lui de călugări. Era, cuviosul Nicodim de la Tismana. Din relatările localnicilor aflăm şi care să fi fost raţiunea acestui demers. Ei presupun că, de îndată ce în vremea aceea bănci pentru a se depune bănetul nu erau iar hoţii umblau la drumul mare, este evident că „sfântul” a fost nevoit să procedeze la ascunderea avuţiei cetei lui.
Faptul că în final Mânăstirea Tismana a fost construită ne arată că ascunzătoarea din Steiul Coziei a fost utilă şi bine gândită.
Alte comori din Soholod Partea cea mai nostimă a poveştilor despre comorile din Steiul Coziei este că unii sohodoleni mai caută după ele şi astăzi! Dar este vorba de alte comori. După pacea de la Passarowitz, din anul 1718, Banatul şi Oltenia revin austriecilor. Era normal ca atunci boierii să-şi ascundă obiectele lor preţioase din casă neştiind ce vremuri vor veni. După recuperarea Olteniei de către otomani, prin pacea de la Belgrad din anul 1739 şi trecând vremurile tulburi, boierii şi-au recuperat comorile ascunse. Dar oare toţi boerii au mai trăit sa-si recupereze averile ascunse sau au apucar să transmită sercretul urmaşilor ?
Se presupune că unii boieri au murit în timpul războiului dintre turci şi austrieci. Cuiva trebuie să fi lăsat aceştia vorbă şi apoi, nu toţi şi-au ascuns comorile în peşteri.
Unii sohodoleni spun că s-a găsit în Steiul Coziei un cazan cu cincizeci de kilograme de aur. Nimeni nu confirmă că ar fi văzut cazanul cu bani de sub troiţa de la Salca Pocruii. Unii spun că s-a scos comoara când membrii familiei regale au vizitat Mânăstirea Tismana în vremea lui Emil Constantinescu. Dar fiind întrebaţi dacă cred asta, niciunul n-a spus da!
Cine doreşte să afle amănunte legate de arestarea căutătorilor de comori din anii 1977-1978, descoperă şi singura comoară adevărată de la Sohodol. Ea este reprezentată de aceste frumoase şi interesante povestiri, de legendele despre comorile din Steiul Coziei şi de aventura căutării din anul 1942, sub bagheta istoricului Ion Conea şi a tânărului rege Mihai, a topitoriei de aramă ascunsă sub dealul Tihomir.

Legenda aurului boierului Dadulescu In comuna Stejari, boierul Aurică Dadulescu ar fi ingropat un cazan plin cu monede de aur pentru ca se dispusese confiscarea averilor. Ca sa nu uite unde l-a ingropat, a plantat in acea zona un scorus. Era o regula: cine ingroapa o comoara sa faca o troita si un blestem. Dadulescu le-a facut si pe acestea. Urmasii boierului spun ca blestemul ar fi fost acela ca cine va gasi comoara, daca nu va construi o biserica sau manastire, sa moara. Banii nu au fost descoperiti nici pana in prezent, desi urmasii boierului s-au trezit de foarte multe ori cu gropi sapate in jurul copacului.

Legenda comoarii de la Tehomir Intre satele Văieni si Sohodol se afla un deal numit Tehomir, nu prea inalt, inconjurat de piraie. Despre acest loc se spune ca ar ascunde vistierii antice, la care s-ar fi adăugat aurul vistiernicului Stoica. Aceasta, dupa retragerea austriecilor din Oltenia, care a fost ocupata de turci, vistiernicul a plecat spre Sibiu, ascunzându-şi comorile la Tehomir. Aici s-ar afla multi bani si obiecte turnate din aur, harnasamente, arama si armament. Se mai spune că şi austriecii, probabil fără ştirea împărăţiei, ar fi ascuns aici o suta de care cu arama, inchizindu-le in peşteri şi galerii. Ar fi fost ingropate şi utilajele folosite la extractie. Exista planuri legate de acest tezaur, unul gasindu-se si la sirbi.
In timpul domniei regelui Mihai I s-au facut sapaturi in aceasta zona. Se mai spune ca cineva, facind reparatii la Cula Glogovenilor, ar fi gasit intr-o nisa o ladita de lemn in care erau planuri ale comorilor. Planurile au ajuns la rege, care i le-a dat lui Nicolae Iorga pentru a le traduce. Poate ca de acolo a avut si planul cu troita de la Salca Pocruiei, de unde localnicii spun ca regele Mihai ar fi luat o comoara dupa Revolutie. Cind au inceput sapaturile la Tehomir, a venit la fata locului chiar regele, iar dupa doua saptamini de sapaturi s-a gasit un tub de aeraj in care era un schelet uman. Se crede ca omul ar fi fost omorit cind s-a ingropat comoara, pentru a nu divulga secretul.

Legenda comoarii lui Lazar Dusan Pe la anul 1300, de o parte şi de alta a Dunării trăiau comunităţi de români şi sârbi. Voievodul Serbiei, Lazăr Duşan, a traversat fluviul cu o parte dintre comori, pentru a le ascunde in zona Coşustei. Această comoară fiind mai mare, a fost împărţită in mai multe locuri. Se vehiculează ideea ca în regiunea numită "La pimnîţi", el ar fi îngropat sapte cazane cu aur. Peştera in care se spune că a fost ascunsă comoara se află in Padina Lupeasca, unde se mai pot vedea şi astăzi diverse semne dăltuite în piatră. Despre comoara bine ascunsă nu se mai ştie nimic. O parte ar fi fost ingropată la "Paltinul trasnit" de la hanul „Pământul Roşu“. În aceeaşi zonă, pe râul Bratosin, a fost ascunsă o alta parte, restul fiind îngropat la Piatra Încălecată, într-o peştera mică in faţa căreia se află trei stânci mari. Se mai spune că în această zonă sint 24 de comori pentru care există hărţi şi planuri.

Legenda omoarii de la Virful lui Stan Vîrful lui Stan, sau Piatra lui Stan, cum îi mai spun oamenii locului, şi-a luat numele de la un haiduc ce a locuit la poalele lui. Importanţa locului era data de rolul de bună ascunzătoare şi, în acelaşi timp, de bun punct de observaţie. De aici se vede totul ca in palma, iar in zilele senine se poate vedea chiar Dunarea. De aceea, vârful a fost folosit şi pe vremea dacilor pentru semnalizarea primejdiilor. Un foc aprins aici se vedea pină pe Virful Godeanu şi de aici la Sarmizegetusa. In Poiana Sanunilor, un loc aflat lingă vârf, se mai văd şi acum urme de bordeie.
Batrinii spun ca în acest loc şi-ar fi ascuns dacii comorile, deoarece în jurul virfului sunt mai multe peşteri. Chiar şi o parte din tezaurul lui Decebal s-ar afla aici într-o peştera cu intrare mică şi trepte coboritoare. Peştera are mai multe galerii laterale. La comoara nu se poate ajunge pentru ca ar exista mai multe capcane.
Tărâm de legenda şi comori ascunse, platoul Mehedinţilor ofera vizitatorilor o vastă paletă de obiective turistice şi poveşti pe care le poţi asculta la tot pasul. Mănăstiri şi schituri ascunse in desişul codrilor, peşteri şi izbucuri, precum Bulba, Ponoare, Izverna sau Topolniţa, câmpuri de lapiezuri şi lacuri ce apar si dispar ciclic, râuri care curg pe sub arinişurile crescute pe maluri, poduri naturale şi paduri de liliac. La toate acestea se poate ajunge folosind drumul judeţean care leagă oraşul Baia de Aramă prin Ponoare de Drobeta-Turnu Severin sau cel care leaga oraşul Baia de Aramă de staţiunea Băile Herculane, pe la Obârşia-Cloşani.

Legenda bijuteriilor principesei Ghica Astăzi este doar o legendă greu de luat în considerare, datorită modificărilor de aspect spaţial al zonei. Comoara a fost dosită într-o padure, care a dispărut fiind tăiată., astfel orice repere privind situarea acesteia au dispărut. Au ramas doar expresii cam fără sens astăzi precum: “Dealu Comorii”, “Padurea Comorii” - care astăzi nu mai există ci doar nişte tufişuri, la Luncani se pare. Pe deal ar fost o batalie. Un grup de oşteni suedezi care au năvălit în curtea boiereasca, după aur, bani, merinde ş ice s-o mai găsi acolo. Dar nu au avut parte decât de lănci şi săgeţi, manuite de razesii vornicului Manolache. O data cu viata, ei si-au pierdut la 1712, în vremea lui Nicolae Mavrocordat si pistoalele, pe care le putem admira astăzi la muzeu.
Pe dealul cu pricina vedem astăzi biserica cu hramul Sfantului Ioan Botezatorul, ridicata pe la anul 1732. Acolo a odihnit netulburata o vreme sub altar, principesa lui Matei Grigore Ghica, Smaragda, până când un popa i-a deranjat osemintele. Un profesor (Sendrea) zice c-ar fi gasit la gunoi niste resturi de straie de-ale domnitei. Problema este ca nu se stie pe ce maini au apucat colierul, braul batut in nestemate, inelele de pe degete, căci aşa se îngraopau marii boieri.

Aurul de la Sânnicolaul Mare In 1799, un taran din Sannicolaul Mare, judetul Timis, Nera Vuin, sapa in curtea casei ca sa zideasca apoi ceva. A dat astfel peste comoara, la mica adancime in pamant. Negustorul caruia ii apartinea locul, pe nume Nacu, a incercat sa isi insuseasca tezaurul, dar taranul deja il vanduse unor negustori.
Negustorul a dat de stire la Pesta, autoritatilor de stat, care au facut tot posibilul pentru a-l recupera. Tezaurul a intrat in colectia imperiala de la Viena chiar din 1799. Tezaurul cantareste aproximativ 10 kilograme si are in componenta 23 de vase de aur: cani, o fructiera, doua bazine plate cu o catarama, doua cupe cu toarta in forma de cap de taur, pahare.
Au existat si legende in jurul descoperirii. S-a zvonit ca din tezaur ar lipsi anumite piese, maruntisuri. Apoi a aparut un conte Naco. El pretindea ca ar descinde din acel negustor Nacu, innobilat de imparat pentru ca ar fi cedat tezaurul. Nimeni nu a reusit sa descifreze daca provine dintr-un mormant sau e un tezaur ascuns de o invazie. Figurile incrustate pe vase nu au putut fi atribuite nici unei culturi, pentru ca imbina motive crestine cu simboluri pagane. Tezaurul provine din perioada migratiilor si a fost atribuit intai popoarelor germanice, apoi avarilor, bulgarilor vestici, pecenegilor si chiar coroanei arpadice. Pana la urma, unele ipoteze atribuie tezaurul unor mesteri veniti din Bagdad, dar care au lucrat vasele pentru un crestin. ( ANA MARIA LUCA)

Comoara din Pestera de la izvor Sub "Streiul Ponorii", aproape de biserica din Ponoarele, unde izvoraste un pirâiaş care punea pe vremuri in functiune una după alta, nu mai puţin de 13 mori de apa, pe valea botezată desigur - «Valea Morilor».
Linga izvor se afla şi o pestera in care se putea intra, idupa ce treceai pe o poteca ingusta, de lacul din care izvoraste piriul, puteai ajunge la un platou cu nisip, unde se afla o masa cu 13 scaune. Aici se adunau pe vremuri... haiducii si isi imparteau prazile, ori doar stateau la sfat.
Haiducii purtau haine de dimie alba, dar capetenia lor purta haine negre tot de dimie. Pestera era un foarte bun loc de refugiu, pentru ca de aici din apropierea « mesei », se desprindeau doua galerii, din care una mergea spre satul Baluţa, iar cealaltă cătrte Pamintul Rosu.
Se zice ca haiducii ar fi avut... trei saci plini cu galbeni, pe care i-ar fi ascuns intr-o incinta sapata in galeria dinspre Pamintul Rosu. Dar la un moment dat fiind tradati de unul dintre ei, ceilalti cu greu au reusit sa scape prin galeria care ducea spre Baluta, apoi fugind în Serbia. Comoara ar fi ramas ascunsa acolo, in pestera. Deoarece cu vremea, intrarea in pestera s-a surpat, astăzi se ştie doar locul de unde izvoraste piriul. Privind comoara, cine stie dacă a mai ajuns cineva la ea.

Comoara din Poiana Bosneagului Se spune ca in zona satului Cerna-Virf se ascunde o astfel de comoara, pe care haiducii au adus-o din Imperiul Austro-Ungar peste granita, pe la Izverna. Locuitorii detin o harta a comorii si spun ca nu a fost cautata de nimeni pina acum. Din planul satenilor reiese ca pe Valea Tarnitei, pina sus in culme, exista numai calcar, iar pe vale numai granit. Pe culme se afla semnele comorii si "scaunul cerbocului" - acesta fiind o piatra cioplita natural, sub forma de scaun. Din acest loc, la o distanta de circa 30 de metri, se afla o pestera cu intrarea blocata de o lespede. Se spune ca in pestera s-ar afla un butoi cu aur si multe lucruri unguresti de valoare. Locului i se mai spune si astazi "La scaun".

Legenda aurului de la Terpezita-Dolj Legenda dateaza de prin secolul al XIV-lea, din timpul invaziilor turcesti in Tara Romaneasca. “Atunci, cand au navalit turcii in satul nostru, intr-o duminica,toti tinerii, baieti si fete, erau la hora, intr-o poienita din apropierea padurii. Turcii i-au omorat pe toti. De teama sa nu fie batjocurite, unele dintre fete s-au aruncat intr-o fantana”.
“Turcii aveau cu ei cufere pline cu monezi de aur. Ca sa nu le mai care dupa ei, in timpul invaziei, catre nord, le-au ingropat alături de morţi, intr-o groapa comuna, urmând sa dezgroape aurul la intoarcere. Murind in timpul bataliilor, aurul a ramas acol, dar nu se mai ştie locul.
Locuitorii comunei doljene Terpezita sunt convinsi însă ca undeva in apropierea satului, la marginea unei padurici, este ingropata acea comoara blestemata. Ei cred ca cuferele cu aur asteapta sa fie descoperite de sute de ani, insa daca persoanei care le gaseste “nu i-a fost scris sa se imbogateasca”, atunci aceasta moare pe loc.
Satenii spun ca, o data pe an, in noaptea din ziua urmatoare macelului, in poienita respectiva, se vede o lumina mare, iar “monedele de aur joaca in hora”.

Legenda comorii din Plostina Dealul Prigoroiu, situate la Ploştina ar fi locul cu mai multe comori ingropate printre care un tezaur de trei “cazane”.
Cele trei cazane se gasesc in culmea Prigoroiului in locul numit hotarul Lupoii si sunt legate cu lant intre ele iar capatul lantului se afla sub o piatra ingropata la mica adincime iar din acel loc se vad cele trei cruci de la biserica din Zegujani de la biserica din Lupoaia si cea de la clopotnita din Porcasa. Cum cobori din culmea Prigoroiului spre ogasul fantanii ruginii in stinga sunt trei pomi mari doi peri si un nuc. La primul par se afla un cazan ingropat cu aur, la al doilea par se gaseste un burduf de bivol plin cu bani, iar la nuc o caldarusa cu aur si argint. De asemenea deasupra de stiubeiul din fata Prigoroiului sunt multi bani ingropati.

Aurul Brancovenilor de la Manastirea Iezer “Muntii astia sunt plini de comori”, zic, mai tot timpul cu mandrie, oamenii de prin partea locului. “Nu le-a gasit nimeni, si nici n-o sa le gaseasca. Sunt ascunse bine si poarta asupra lor si blesemele celor care le-au ascuns...”
Muntii laudati nu sunt altii decat cei ai Capatanii, de pe meleagurile valcene. Fără a fi spectaculosi prin inaltime sau altceva au fost catalogati mai tot timpul - pe nedrept “munti de vaci”.
Pe vreme frumoasa, din Olanesti - asta insemnand la vreo 20 de kilometri distanta de Ramnicu-Valcea pleaca la munte tot felul de grupuri. Ar putea trece drept turisti, daca nu ar fi inarmati cu tot felul de lopeti, tarnacoape, franghii, saci si tot ce vrei si ce nu vrei. Merg linistiti si au un aer conspirativ. Localnicii ii dibuiesc imediat si-i iau in ras. Dar parca nu e rasul lor... Mai ales acum, ca de vreun an incoace au aparut si italieni. Astia au aparatura sofisticată, niste detectoare de metale pretioase, eheeii...
La Iezer, se spune, comoara lui Altân-Bey, sau Altân-Oglu, cum îi ziceau turcii principelui Constantin Brancoveanu, care în traducere înseamnă “Prinţul Aurului” ar fi fost incredintata maicilor mănâstirii de la Iezer, acum aproape 300 de ani.
Figura marcanta a istoriei, Brancoveanu (1688-1714) a fost prins, pe toata perioada domniei, intre marile dispute pline de orgolii dintre habsburgi si otomani. Când relaţiile cu austriecii s-au ameliorat, Brancoveanu a primit, in 1695, titlul de “principe al Sfintului Imperiu”, dar problemele au inceput din partea turcilor. Domnitorul a incercat sa castige si sa pastreze bunavointa inaltei Porti, pe care o platea cu multe pungi cu aur. Asta i-a adus, in 1699, domnia pe viata. Dar şi aşa Poarta Otomană l-a pus pe Brancoveanu in mai multe situatii grele şi periculoase. In anul 1703 Brâncoveanu a fost “invitat” pe neasteptate la Poarta si acuzat de necredinta fata de sultan. Cu diplomaţie, dar mai ales cu bogate daruri, a izbutit sa se intoarca.
Aceasta intamplare a reprezentat insa un puternic semnal de alarma pentru Altân Bey. Indiferent de soarta lui, aurul trebuia sa ramana in tara. Se pare ca acesta a fost momentul in care, pentru protectia comorilor, principele le-a incredintat unor supusi credinciosi.
Dupa tragica moarte a lui Brancoveanu si a descendentilor sai, la 1714 - moarte decisă de Înalta Poarta, Manastirea Iezer a fost învăluită de turcii trimişi cu misiunea de a confisca toate averile lui Brâncoveanu. Cronicile spun ca ca maicile au refuzat sa dezvaluie locul unde era ascunsa şi au fost cu toate masacrate, iar manastirea arsa din temelii. S-a presupus ca aurul Brancovenilor a ajuns astfel tocmai pe mainile celor de care il protejase. Dar nu exista nici o confirmare. La fel de bine ar putea fi inca la Iezer, sub protectia muntelui si a lui Dumnezeu.

Pahomie, schitul haiducilor lui Sava La peste 20 de kilometri de la Iezer urcând tot mai greu, drumul ajunge pe fostul teritoriu al haiducilor. Aici se-ajungea doar calare si numai daca aveai curaj. Drumul forestier de la Cheia spre Muntele Buila, taiat peste ani, se sfarseste brusc, intr-o stanca. Ai zice ca, gata, muntele si-a asezat singur o bariera de netrecut. Pe peretele imens de piatra se impletesc doua cascade. Peisajul e spectaculos, infricosator, salbatic şi departe de orice asezare omeneasca, loc al vântului si-al fiarelor padurii. Bun loc de popas şi adunare al haiducilor, nicidecum al drumetilor obişnuiţi.
Sub peretele de stanca, facand parca un corp comun cu piatra, se află însă un schit zis, “Schitul Pahomie”, intemeiat de… un haiduc si-un preot. Loc de rugaciune, dar si ascunzătoare.
Legenda, inclusiv izvoarele istorice îi numesc ctitori pe Pahomie Monahul si Sava Haiducul. Se pare (conform cronicilor), ca preotul Pahomie ar fi de fapt marele ban Barbu Craiovescu “dispărut” in pribegie, insotit de “capitanul de care” Sava, care, de altfel, i-a si salvat viata din cauza unor grave neintelegeri cu domnitorul Mihnea cel Rau.
Zăbovind mai multa vreme in munti, nevoit fiind sa-si hraneasca oamenii si caii, capitanul Sava… a devenit apoi haiducul Sava.
Anul 1684 este cel care Schitul Pahomie apare atestat documentar. Tot cronicile spun ca, odata pornit in pribegie, fostul ban Craiovescu si-a luat asupra-i parte din imensa sa avere, transformată în aur si bijuterii. In stanca schitului a fost practicata o galerie, cat pentru un singur om şi acolo ar fi fost ascunsa comoara celui care avea sa devina “Sfintul Pahomie”.
Sava, devenit haiduc, alaturi de oamenii sai, ar fi sporit comoara din stinca.
În cele din urmă Pahomie a murit, iar haiducii au îmbătrânit şi s-au pierdut in negura vremii. Comoara ramasă in grija calugarilor, a fost pastrată de-a lungul veacurilor. Se mai zvoneşte că după apariţia in zona a vanatorilor de comori, calugarii au pitit mai bine aurul, undeva in interiorul stancii, sapand un put pe care ulterior l-au acoperit cu pietre si pamint.
Dar prin 1880, schitul a ramas in paragina, ultimii scălugări murisera si nimeni nu a mai călcat la fostul schit Pahomie, pana prin 1952, când, din vechiul schit mai rămăseseră doar ruinele bisericii, iar stanca era acoperita de iedera. Schitul a fost apoi in intregime reconstruit.
Noaptea, spun oamenii pe care obsesia comorii le tulbură multora cugetul, se-asterne peste stâncă un un fel de aburi violet. Totuşi, se pare ca acum cineva sapa totusi “discret” stanca pentru cautarea comorii. Mare parte din iedera veche de sute de ani, a fost tăiată si stânca este sfredelesc, mai mult… ca respectivul cautator de comori ar fi chiar înalt ierarh bisericesc, cum aflăm de la Oana Costea.

Obsesiile dictatorului Ceausescu pentru comori Fostul dictator comunist al României, Nicolaie Ceauşescu, a fost şi el pasionat (obsedat ?), de comorile ascunse în pământ din vechi sau mai puţin vechi timpuri.
Una dintre pasiunile acestuia se referă la studiul documentelor vechi legate de viaţa domnitorului Brâncoveanu, dar şi alte comori ascunse, însă nu în cele din urmă şi Tezaurul României ajuns la Moscova şi nerecuperat până astăzi.
Cum pe Ceauşescu îl interesau cam toate comorile îngropate în România el înfiinţase chiar un departament secret în acest scop. Din acest punct de vedere avea ceva în comun cu Brâncoveanu, care şi el înfiinţase o cancelarie secretă, specială pentru studiul vechilor hrisoaver, pentru a fi localizate eventuale tezaure ascunse în cursul timpului, iar în secolul al.- XVIII - lea, domnitorul Alexandru Ipsilanti lansase şi el o campanie de sapaturi private conditionat ca jumatate din bunurile descoperite să-i revină. Rezultatul acestor săpături nu se cunoaşte.
Blestemul Saftei Brâncoveanu În anul 1632, când Matei Brancoveanu a fost numit domn sub numele de Basarab, s-a zvonit că acesta ar fi descoperit o comoară, iar în anul 1688, Constantin Brâncoveanu şi-a cumpărat, cu 600.000 de taleri, domnia "pe viaţă".
Dar în 1714, voievodul, fiii sai şi ginerele au fost decapitaţi din ordinul sultanului turc, care aflase şi el zvonurile şi voia numaidecât comoara.
Exista bănuiala că sub Aşezămintele Brâncoveneşti din Bucureşti s-ar găsi galerii secrete care ar putea duce la comoară şi că din acest motiv Ceauşescu ar fi hotărât demolarea acestor cladiri. Imi amintesc şi eu zvonurile care circulau în Bucureştii de pe la 1986 sau 87 cu privire la blestemele ascunse sub zidurile “Aşezămintelor Brâncovineşti” din Bucureşti.
Dictatorul fiind ateu şi neatens de misticism se pare că nu crezuse niciodată în blesteme. Sau poate ar fi crezut, dacă ar fi îndrăznit să-i atragă atenţia la aşa ceva. Oricum dintotdeauna au fost mulţi oameni pe care lăcomia îi făcea nu credeau în “pecetluirea” comorilor cu blesteme.
S-ar putea ca acestă pasiune bolnăviciasă, să-i fi determinat soarta lui Ceauşescu şi chiar familiei sale. Legende, ipoteze şi mărturii au început să circule după moartea lui Ceauşescu.
În cartea sa "Un Bucureşti mai puţin cunoscut", autorul, Silviu Dragomir, menţionează că dictatorul a solicitat să fie înştiinţat când se va ajunge la subsoluri. Se zice că nu s-au găsit zisele tuneluri, dar… cine ştie.
Moartea violentă a soţilor Nicolaie şi Elena Ceauşescu a născut astfel legende. Se spune că execuţia acestora s-ar datora blestemului Saftei Brâncoveanu, fiica Marelui Ban Tudorache Balş şi soţia Banului Grigore Basarab Brâncoveanu. Safta Brâncoveanu a semnat, pe 28 august 1835, un contract de construire a unui spital lângă Biserica Brâncovenească din Bucureşti, care la 14 octombrie 1838, a fost deschis bolnavilor cu numele de Spitalul Brâncovenesc. Pentru a marca ctitoria, Safta a comandat o construcţie în marmură, pe care a montat-o pe frontispiciul bisericii şi se spune, printre altele, că semnul conţinea şi un blestem la adresa celui ce ar îndrăzni să se atingă de construcţie.
În 1984 însă, din ordinul lui Ceauşescu, spitalul a fost demolat, din acesta scăpând de distrugere doar piatra cu blestemul.
Inscripţia conţine, conform muzeografilor, un blestem care cere Divinităţii ca acela care se va atinge de ctitorie să fie omorât de cei din neamul, său într-o zi de sărbătoare.
Şi ca o coincidenţă stranie, Ceauşescu a fost împuşcat chiar de Crăciun în 1989 şi a condus (domnit ?) timp de 24 ani, exact cât şi Constantin Brâncoveanu. Doar că dictatorul Ceauşescu nu s-a dovedit un sfânt ci dimpotrivă.
Legenda aurului Obrenovicilor Milan Obrenovici, prinţ al Serbiei, după un conflict legat de domnie cu fratele său Mihailo (devenit Principe al Serbiei), prin deceniul al şaselea al veacului al XIX-lea, a trecut Dunărea în Principatele Unite cu vreo 80 de cai încărcaţi cu grele poveri, conţinând o mare parte din tezaurul Serbiei, cuprinzând, bijuterii, pietre preţioase, perle etc,. cu scopul de a-l ascunde, faţă de alţi membrii ai familiei.
Cum Plaiul Cloşanilor este una dintre zonele cu cele mai multe pesteri din România, multe dintre ele niciodată descoperite, deci ideală sursă pentru mii de ascunzatori în aceşti munţi ciuruiţi ca un svaiter, prin care curg mii de izvoare care ies afară din pământ, pentru ca apoi să reintre din nou în stâncă, fiecare dintre ar putea piti câte o comoară.
Se crede că această uriaşă comoară, prinţul ar fi adăpostit-o într-una dintre numeroasele şi tainicile peşteri din depresiunea numita Valea Perilor – Cerna Vârf. Astăzi populaţia din zonă, cunoaşte povestirile, transmise de-a lungul timpului, devenind legendă.
La dosirea tezaurului, ar fi muncit vreo trei ani, o zidari italieni, ajutaţi de soldaţi sârbi, care au reuşit să pregătească o ascunzătoare ingenioasă, tainică, greu de descoperit. A fost zidite una sau mai multe galerii ale unei peşteri realizându-se încăperi secrete, unde s-a asigurat cea mai mare cantitate de aur. Apoi s-a blocat un izvor, care a inundat ulterior intrarea formând un lac.
O altă variantă, mai plauzibilă, spune că ascunzătoarea ar putea fi Peştera Izverna, unde este deasemeni un lac. La încheierea lucrarilor, prinţul Obrenovici i-a invitat pe cei 300 de militari şi civili pe un teren, unde le-a oferit mâncare şi băutură, dar cu acest prilej a strecurat in butoaiele cu băutură o otravă, lichidând astfel lucratorii. S-ar fi salvat totuşi un paznic şi de la el s-a aflat de comoară.
Obrenovici a fost ucis de turci la revenirea în Serbia căzând în Dunăre. Turcii i-au recuperat cadavrul şi au găsit mai multe hărţi asupra sa. Unele dintre ele sau chiar toate erau false tocmai pentru derutarea eventualilor căutători ai comorii. S-ar putea ca harta cea adevărată să fi rămas doar în mintea sa, pe care a dus-o cu sine în mormânt.
Şi asurul Obrenovicilor a fost căutat multă vreme cu insistenţă la ordinal lui Ceauşescu, fără a se şti dacă s-a găsit comoara sau măcar parte din ea, dar ca la un moment date le s-au interrupt brusc, şi faptul că la locul căutărilor au avut loc mai multe accidente grave şi ciudate.
Tunelul catre nicaieri Drumul din Cheile Cheii continua, dincolo de Schitul Pahomie şi mai abrupt şi mai greu ccesibil. Urcând, în timp urechile incep sa ţi se înfunde, probabil ca la zborul cu avionul la mari altitudini. Este chiar în mijlocul muntelui şi peisajul se schimba spectaculos.
Drumul (forestier ?), lat cât cu două benzi de circulaţie este în continuare taiat in stanca. Este normal ca drumul să ducă undeva. Dar… surpriză, dupa o curbă bruscă, apare un tunnel lung de vreo sută de metrii. Tunel adevărat, sapat in munte, betonat. Este clar că s-a lucrat din greu, vreme de vreo câţiva ani fiind consumate multă forţă de muncă şi importante fonduri financiare. E lung de vreo suta de metri, dar nefolosit şi neintretinut. Cel mai ciudat este ca pare parasit şi ici-colo a inceput sa se surpe. La capatul celalalt te afli parca într-o alta lume. Poţi continua drumul înca vreo doua sute de metri, după care… nu duce nicaieri. Tunelul, la care s-a muncit atata vreme, cu atatea eforturi, bani, vieti sacrificate (caci au existat si accidente) are drept capat doar un peisaj superb.
Si totusi, in spatele acestei povesti incredibile, se afla tot obsesia unei comori. Aşa spune lumea. Varianta oficiala era ca, s-a construit drumul catre o exploatare forestiera. Batrânii dau din cap că este o poveste de adormit copii. Drumul fusese “comandat” de Ceausescu, căci aflase că dincolo de Cheile Cheii, sub stanca unui varf, fusese o veche mina de aur a dacilor.
Drumul există, tunelul la fel. Despre existenta vreunei mine insa nimeni nu are vreo certitudine. Unii zic ca sunt legende, altii sustin ca ar fi intr-adevar o veche mina parasita, altii ca ar fi doar ruinele unei cetati dacice.

Si… alte legende bucovinene privind aurul lui Ureche Despre o presupusă comoară de pe Dealul Comorii de la Horgesti aflăm din cartea istoricului Eugen Sendrea “Istoria comorilor din Bacau”.
Se zvoneşte că în subsolul dealului acela sterp pe care pasc oile, s-ar afla “oarece”… putini cu galbeni şi uneori acolo noaptea joacă luminiţe şi şi se ridică aburi albicioşi.
Într-un vechi hrisov, gasit acum vreo trei secole în sumanul unui moribund este înscris :
“Fiule Zaharie Ureche, Sanatate voua si pace. Iubitii mei, eu ma vad la ceasul mortii si din aceasta nu voi iesi ca rana mare am capatat de la un leah din Gios de Episcopia Radautului, intre Satu-Mare si Saba dinspre Dornesti pe un pisc de deal din cea parte de apa Sucevei la Cetatuie sau la santul Liteanului, ca acolo a avut crunta batalie. Sa ai sama la trei gropi la Soci in tinutul Bacaului: in cea din mijloc am pus doua putini cu bani mai mult aur si argint. Sunt si altele. Sa dai popii Manolache sa faca biserica la Soci si din acei bani sa cumperi morile de la Cocu Stirban si indata sa vii la Neamt la popa Toader. De ma vei gasi mort, la Sfanta manastire sa ma ingropi si la popa vei gasi toate lucrurile mele. Grabeste-te de vino sa ma gasesti viu. Ursu Ureche, iunie 23 leat 1702. Starostele Cernautiului”
Aceasta scrisoare a trecut prin multe maini şi a ajuns la muzeu. Multi or sapat dupa comoara lui Ursu Ureche, despre care se spune ca s-ar trage din neamul domnitorului Stefan cel Mare. Dar fara folos, dupa cum sta marturie dansul flacarilor vestitoare din culmea dealului. Si-n vremea noastra i-a mână ispita pe unii, sa vina cu detectoarele de metal si cu buldozerele. Dar îi descurajează întinderea prea mare a dealului dar numai deocamdată.
Un bătrân localnic este cel care ştie multe poveşti cum aflăm din menţiunile scrise de Andreea Caşcaval. Despre neamul lui Gosav, ciobani cu stare se spun multe.

Legendele comorilor de la Castelul Stânca-Roznovanu Castelul Roznovanu (care astăzi nu mai există), fusese amplasat în mijlocul unei păduri, la distanţă de 16 kilometri de Iaşi şi la o distanţă de circa 3 km de râul Prut, în apropierea drumului internaţional DN24 (E 58) Iaşi – Sculeni, către Republica Moldova. De la drumul E 58, după ce treci de satul Vulturi (vreo doi km, se virează la dreapta spre pădure, pe un drum de pământ, puţin peste 1 km şi ajungi într-o poiană unde vei vedea o antenă de telefonie mobilă, alături de o cruce înaltă de vreo 7 metri din lemn de stejar cu rol de monument.
Aici în zona numită Stânca, se aflase până în 1944, cel mai mare palat rural din Moldovei veacului al XIX-lea., care avusese o uriaşă celebritate în epoca sa de plină glorie. Iniţial, aici prin 1630, familia marilor boieri moldoveni Rosetti (Ruset), a zidit un conac boieresc, pe care la începutul secolului XIX-lea. marele vistiernic al Moldovei, Iordache Rosetti la transformat într-un falnic palat, înconjurat de ziduri de apărare puternic fortificate, apoi a plantat în jur o vastă şi minunată grădină, îngrijită de un grădinar german, apoi devenind celebră pe tot parcursul existenţei castelului. Despre Iordache Rosetti, scriitorul memorialist Radu Rosetti povestea că "a lăsat cea mai mare avere teritorială ce s-a văzut vreodată în Moldova".
Această celebră reşedinţă boierească s-a bucurat ulterior de o imensă faimă, nu doar pentru luxul, grădina şi confortul acesteia, ci şi prin oaspeţii care s-au perindat între zidurile sale între care celebrul mareşal şi prinţ imperial rus Potenkin, mare zurbagiu şi petrecăreţ, fost amant al înpărătesei Ecaterina a III-a Rusiei, un mare amator de petreceri costisitoare cu muzică, dans, multă băutură şi femei, care se visa un fel de rege al Daciei supusă Împărăţiei Ruse, care dăduse tonul marilor petreceri boiereşti în Moldova, a băutului fără măsură şi a adulterelor în serie după tipic rusesc şi care a organizat frecvente petreceri în mai toate palatele boiereşti “mai răsărite”, din ţinutul Iaşilor.
Tot aici s-au aflat generalii Kuşnicov şi Krasna-Miloşevici, care au urmat unul după altul la conducerea Divanului Moldovei între 1808-1812, perioadă când Moldova era sub ocupaţie rusească. Kuşnicov de pildă nu s-a dat dus o vară întreagă de la castelul Stânca Roznovanu. Aici petrecuse destulă veme şi generalul Kisseleff, guvernatorul militar al Rusiei, al ambelor principate române între 1829-1834. La castelul Stânca s-a dat la începutul veacului XIX–lea un celebru bal în cinstea domnitorului Alexandru Moruzzi, ce l-a costat pe acesta enorma suma de 1.254 parale, iar după treizeci de ani s-au organizat alte două baluri la fel de fastuoase dintre care primul în anul 1833 dat în cinstea zilei ţarului, de fapt în cinstea conducătorilor ruşi ce ţinuseră Moldova în ocupaţie 1828 – 1934, iar următorul în anul 1834 în onoarea ambasadorului Musir Ahmed Paşa, sosit la Iaşi.
Palatul, locuit de soţii Nunuţă şi Adela Roznovanu, l-a găzduit la 22 aprilie 1871 pe Principele Carol I al Principatelor Unite, cu prilejul unei vizite în Moldova, ocazie cu care se zice i-ar fi venit acestuia ideea privind construcţia Castelului Peleş de la Sinaia. Castelul Stânca a mai găzduit la 25 iulie 1907 o recepţie în onoarea principesei Maria, iar zece ani mai târziu, în 1917, o alta în onoarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria.
Castelul avusese ca orice reşedinţă boierească care se respecta şi o capelă a familiei, de fapt o bisericuţă, care a fost construită o dată cu castelul, chiar în parc. Castelul era înconjurat de groase ziduri din piatră şi grele porţi din stejar greu de escaladat (cucerit) fără mijloace speciale şi o numeroasă armată.
La Castel fusese câţiva ani locatară şi Adela, născută Cantacuzino-Paşcanu, devenită Rosetti-Roznovanu, şi apoi după divorţ, nevasta lui Grigore Kogălniceanu (vărul politicianului Mihail Kogălniceanu), se pare că nu i-a “priit” timpul petrecut în castelul care era socotit blestemat, căci a murit peste ani asasinată în vila sa din Iaşi şi jefuită de numeroasele sale bijuterii din aur, garnisite cu pietre preţioase, purtate în trecut de mari doamne şi domniţe ale Moldovei, cumpărate de la urmaşii acestora, după vânzarea mai multor moşii.
Acest castel avea o faimă sinistră, pentru că în fundul pivniţelor sale au suferit crunt numeroşi robi ţigani, din care unii au murit şi chiar au putrezit în fundul hrubelor rămănându-le scheletele fixate în lanţurile prinse de zidurile din piatră şi se zice că mai zac şi astăzi în funduri de galerii secrete şi uitate sub pământ, unde se pare se mai află şi astăzi.
Din minunatul castel, din biserica acestuia şi din minunata lui grădină, astăzi nu mai există chiar nimic. Ruinele castelului rămase în urma bombardamentelor, care au distrus şi biserica cu mormintele lui Neculai Roznovanu (mort în 1891), fostul soţ al Adelei şi unul din fii săi (Emanuel 1878 - 1931), au fost dezmembrate şi cărate piatră cu piatră, cărămidă cu cărămidă, de urmaşii foştilor robi ţigani ce locuiesc în satul Stânca (fost Cârpiţi) din vecinătate pentru a-şi ridica colibe, coteţe sau case, dar şi o biserică unde s-au dus şi rămăşiţele celor înmormântaţi în fosta capelă a fostei curţi boiereşti (Nunuţă şi fiul său Emmanuel). S-a furat chiar şi piatra din temelii şi din pivniţe, încât dacă nu ar fi monumentul cu cruce din zonă, astăzi cu greu s-ar mai putea identifica locul unde se aflase celebrul castel al Moldovei.
Dar… acest castel avea o faimă sinistră, pentru că în fundul pivniţelor sale au suferit crunt numeroşi robi ţigani, din care unii au murit şi chiar au putrezit în fundul hrubelor rămănându-le scheletele fixate în lanţurile prinse de zidurile din piatră şi se zice că mai zac şi astăzi în funduri de galerii secrete şi uitate sub pământ, unde se pare se mai află nedescoperiţi şi astăzi.
Enigmele comorilor Castelului Stânca Castelul de la Stânca a rămas în memoria oamenilor timpului, dar şi a celor contemporani, mai ales ca depozitarul unor uriaşe comori.
Castelul avea o cameră blindată la subsol cu comorile personale ale boierilor roznovani, foarte greu de prădat, despre care se crede că nu fusese golită în întregime, ci transferată în funduri de hrube din adâncuri numai de ei ştiute, dar apoi uitate căci cei ce le cunoşteu muriseră.
Dar era în primul rând tradiţia tezaurului eteriştilor, măcelăriţi de turci în lupta de pe malul Prutului, care ar fi fost ascunsă ori în subteranele domeniului de la Stânca ori alături într-o groapă secretă. Se zice că 14 harabale (căruţe) pline cu aur şi argint ar fi format conţinutul acestei comori.
O bătrână, care în 1821 fusese fată în casă, susţinea cu tărie că toate bogăţiile eteriştilor au fost introduse într-o hrubă situată între al doilea şi al treilea stejar, număraţi dinspre poartă. Dar... cum mai toţi căutătorii au săpat dinspre noua poartă şi nu lângă cea veche, se pare că între timp aceasta a fusese dată uitării.
Apoi ar mai fi vorba şi de aurul Roznovanilor, care aveau la subsolul castelului de la Stânca o cameră-tezaur blindată, despre care se crede că nu fusese golită în întregime, ci transferată în funduri de hrube din adâncuri numai de ei ştiute, dar apoi uitate căci cei ce le cunoşteu muriseră.
În timpul primului război mondial au venit la Lucia Greceanu (fostă Rosetti-Roznovanu) doi militari ruşi cu nişte schiţe vechi şi au făcut săpături în parcul castelului pentru a căuta comoara ascunsă aici de eterişti la 1821, dar fără succes, căci nu s-au găsit niciodată aceste comori de care s-a tot vorbit de-a lungul timpului.
Se spune că, în iunie 1941, de aici au dispărut de aici zeci de kilograme de aur în bijuterii, obiecte de artă etc. Tot atunci s-au jefuit de către Armata Română, urmată apoi de cea rusă, atât lucruri din interiorul castelului, cât şi şi vinul pivniţelor (vreo 13.000 litri).
În plus… conform unei ipoteze emisă de regretatul scriitor Aurel Leon, autorul unui roman de factură istorico - poliţistă numit: “Landoul cu blazon”, care se referă la asasinarea în 1920 a “prinţesei” Adela Kogălniceanu, fostă (prin naştere) Cantacuzino-Paşcanu, fostă soţie a moşierului şi politicianului Grigore Kogălniceanu, dar iniţial fostă primă soţie a prinţului Neculai (Nunuţă) Rosetti-Roznovanu şi astfel fostă castelană la Stânca, undeva… într-o hrubă secretă din pădurea de la Stânca s-ar putea afla şi imensa cantitate de bijuterii (contravaloarea a patru moşii vândute) şi a bijuteriilor de familie, sustrase de la domiciliul din Iaşi al acesteia, cu ocazia uciderei sale la vila ei din Iaşi (prin ştrangulare) şi care constituiseră mobilul crimei.
El credea că crima ar fi putut fi comisă de călugărul pustnic Calinic, care care o vizita deseori pe prinţesă la vila ei din Iaşi, strada Coroi, visa să întemeieze la Stânca în pădure o mănăstire “dintr-un lemn”. Ipoteza lui Aurel Leon, ar fi că acest călugăr Calinic, care obişnuia a scoate pietre din tenebroasele hrube secrete care străbat pădurea de la Stânca pentru a le recupera pentru noua sa mănăstire, cât şi pentru a căuta şi el legendara comoară a eteriştilor, acestea s-ar fi surpat, mai cu seamă ca urmare a ploilor din perioada de care făcusem vorbire şi care îngreunase cu mult pământul de deasupra lor.
Acolo în adâncul uitatelor vechi hruhe, alături de scheletele înlănţuite ale foştilor robi întemniţaţi îşi putuse pierde viaţa şi acest călugăr Calinic, îngropat, eventual alături de aurul prinţesei Adela şi tot astfel s-ar poate explica dispariţia definitivă şi fără urme atât a lui Calinic, cât şi a bijuteriilor bogatei prinţese asasinate, pentru care poliţia şi parchetul avea o descriere amânunţită a fiecăreia, dar care nu apăruseră niciodată nicăieri până astăzi în România, sau alte ţări ale Europei.

Evenimente siniste legate de comori ascunse Taranii din Viltori-Albastiu cred ca in satul lor este ingropata o comoara si ca deasupra ei, in unele zile, se ridica o flacara. Acum mai bine de 100 de ani, un localnic a sapat vreo zece metri ca sa ajunga la comoara. “Dupa ce ar fi scos vasul cu aur si ar fi pus-o “bine” in casa, a doua zi o aflase plina de serpi şi sopirle, spun localnicii. A a ingropat-o speriat la loc în aceeasi zi.
- Tot o comoara a cautat si tânăra fiica unui ţăran din satul Fenes, careia tatal ii spusese ca s-ar afla pe Dimbau, unde ungurii au ascuns aur. Ea a angajat 20 de barbati din satul Viltori care sa sape dupa comoara, dar lucrarile s-au oprit in fata unei porti de fier, iar dânsa a murit in urma unui atac de cord.
- Batrinii din Izvorul Craiului cred ca linga riu a fost ingropat un voievod… intr-un sicriu din aur, căci în Vinerea de Pasti, deasupra Izvorului se vad flacari galbene, iar in noaptea Invierii se aud batind clopote de sub Poduri, zona din preajma Virfului Vilcoi. Locul e considerat blestemat, iar nenorocirea se poate intinde peste cei care vor sa ia aurul.
- Un alt asemenea loc se afla linga Padurea Magura, in apropierea centrului Zlatnei. Un localnic spune ca l-a atras focul ce se ridica deasupra unei movile. A sapat doi metri si brusc, s-a trezit aruncat de “ceva”, la 30 de metri mai jos.

Motivul credintei în legendele comorilor Nu s-ar putea ca legendele comorilor din pământul României să nu fie credibile după ce s-au descoperit “pe bune” mai multe asemeanea tezaure până astăzi.
- In decembrie 2000, politia a reusit sa prinda citiva cautatori de comori si sa confiste trei detectoare de metale si 1.700 de monede din aur. Alte 2.700 de monede din aur de tip “lisimah” au ajuns in Franta, iar politistii au retinut nu mai putin de 12 indivizi care, inarmati cu lopeti si detectoare de metale, faceau sapaturi neautorizate.
- In iulie 2001, politia l-a arestat pe Ion Macovei, in virsta de 35 de ani, fara ocupatie, din Deva, in timp ce folosea un detector de metale in zona arheologica Gradistea Muncelului.
- In august 2001, politistii hunedoreni au arestat doua persoane care furasera, de pe santierul arheologic, 83 de monede din argint. Pe linga bani, anchetatorii au mai descoperit si o fibula din bronz, doua fragmente dintr-o brosa si un ban din aur, tip koson.
- De curând, pe Internet, pentru 3.600 de dolari erau oferite expeditii arheologice de doua saptamini pentru descoperirea tezaurelor dacice.
- Statistici (neoficiale) evaluează o medie anuala de 4.000 de cautatori de comori, iar politia locala sustine ca stie de existenta a nu mai putin de 70 de detectoare de metale performante aflate in posesia celor care misuna prin zona, in timp ce Muzeul Civilizatiei Dacice si Romane din Deva are doar un detector !
- În 1996, Ioan Pricajcan a descoperit peste 300 de monede din aur si argint, pe care le-a vindut Muzeului National de Istorie care i-a platit un milion de lei pentru fiecare bucata. In Occident, o casa de licitatie ar fi platit pentru o moneda aproape 2.500 de dolari. Imediat dupa descoperirea lui Pricajcan, “cautatorii de comori” au inceput sa bintuie prin Muntii Apuseni. Miza cea mare a acestora este comoara lui Decebal.
- La inceputul lui 1997, Interpolul prelua de la politia maghiara un cetatean roman cu domiciliul in orasul Orastie, care fusese arestat in Ungaria pentru ca se descoperisera asupra lui aproximativ 200 de kosoni (moneda de 9,8 grame si 24 de carate, evaluata la 10.000 de dolari).
- În jurul bisericii cu hramul Maicii Preciste, din buricul targului, la temelia acesteia, un elev in a X-a, pe nume Sorin Evu, care planta in primavara anului 1989 nişte arbuşti, a descoperit un tezaur, alcătuit din mone din aur napoleoni si ludovici.
Se vorbea despre un sipet intreg, care ar fi ramas inca nedezgropat. Preotul spune ca ar putea fi si alte comori sub biserica. Nu se ştie unde a ajuns aurul, pentru care are pretenţii şi biserica că de el nu mai ştie nimeni.
- În comuna Magura, la doi pasi de Bacau, în brazda Moisoaiei, o gospodina din sat, a apărut prin aprilie 1976 un ulcior in urma tractorului, cu mulţime de monede.
Vasul cu pretiosul tezaur ajunsese la muzeu. Cuprindea 2.830 de monede romane din argint (peste 9 kilograme) - emise de 17 imparati, acum două milenii.
- La Pades, Closani si Tismana sunt semne ca ar exista un tezaur cuprinzând galbeni ascuns chiar de Tudor Vladimirescu fost vataf de plai pe aici locul de unde a inceput Revolutia de la 1821.
Inainte de inceperea Revolutiei, Tudor a pus in siguranta comoara. Tudor Vladimirescu a avut multe datorii inainte de a muri, insa a fost in relatii foarte bune cu boierii Glogoveanu din Mehedinti, unii din bogatasii vremii.
Satenii spun ca Tudor si-ar fi ascuns comoara intr-o pestera, dar ca parte din aceasta a fost descoperita si luata de localnici. Istoricii spun ca ar exista o comoara in zona Pades, dar aceasta ar fi fost ascunsa de un principe sarb.
- Tpt la Glogova traia pe vremuri familia boierilor glogoveni. Nişte hotii (haiduci ?) l-au pradat, fugind cu banii. Fiind apoi urmariti de potera, ei au ascuns banii in scorbura unui plop urias, dar nu au mai apucat sa-i recupereze, pentru fiind prinsi si ucişi. Întâmplarea a afăcut ca un om de prin partea locului, mergind in padure dupa lemne, a lovit cu toporul chiar în acel plop. Din scorbura au inceput sa se scurgă bani. Omul i-a luat acasa. Primavara următoare, cu o parte din acei banii, cumparase doi cai şi apoi l-a trimis pe fiul sau, (de vreo 20 de ani), la arat cu caii în zona Luncii Motrului. Pe drum, însă caii s-au speriat si au rupt-o brusc la fuga, iar baiatul a cazut din caruta si a murit. El au inteles ca moartea baiatului i se trage de la banii necuveniţi si au hotarit sa sape o fintâna in locul unde aacesta a murit. Fintina a fost pictata si sfintita mai tirziu de preotul din sat. Ea mai exista si astazi si nu a secat niciodata, indiferent cit de mare a fost seceta.
- Cu secole in urma, staretul Isidor, de la Manastirea Sinaia, a ascuns argintarie si icoane de valoare din calea învadatorilor, austrieci.
Aceştia, aflati in razboi impotriva turcilor (1736 - 1739) intentionau sa ocupe Bucurestiul. Cum întâia asezare din calea cotropitorilor, care veneau prin defileul de la Posada, au ocupat manastirea din Sinaia, de unde calugarii au fugit. Staretul Isidor a adunat argintaria si odoarele din biserica, între care şi unele icoane de mare valoare, le-a pus in clopotul cel mare si le-a ingropat, dupa care a fugit in Transilvania. Austriecii au coborat pe Valea Prahovei pana la Ploiesti, dar fiind invinşi de turci as-au retras inapoi spre munti. Au lasat totuşi 400 de soldati in Manastire Sinaia, iar restul armatei s-au retras la Predeal. Dar au fost cu totul învinşi şi s-au retras în continuare.
Dupa ani, au venit la Nifon stareţul doi oameni din Transilvania, care i-au aratat un inscris ramas de la raposatul staret Isidor, in care descria obiectele depuse in clopotul cel mare, impreuna cu 2.000 de lei din argint turcesc. Toate acestea fiind “ingropate in apropierea manastirii langa drumul Brasovului dinspre apa Pelesu, la vale de fantanita, punand si o lespede de piatra peste dansele si dandu-se scurgerea apei pe deasupra lor...”.
Dar în timp dispăruse şi fantana şi drumul şi alte repere, astfel comoara de la Sinaia n-a mai fost descoperita.
- Prin 1912, un anume L. Manthner spunea ca cineva necunoscut a dat “intamplator” peste o comoara, pe un deal numit de localnicii din satul Moigrad, judetul Salaj, Magura. Dar acela el, cumparase aurul. Si o oferise Muzeului de Istorie din Cluj.
Dar arheologii aveau insa semne de intrebare, căci Manthner mai falsificase obiecte din aur si le vanduse drept relicve antice. Tezaurul pe care il adusese la muzeu avea multe piese, din multe perioade de istorie zbuciumata. Erau obiecte care care aratau a fi ca din perioada migratiilor. Unele aveau insa o lucratura prea moderna…
Arheologii de la Cluj au studiat indelung tezaurul si au trecut prin sita obiectele suspecte. In cele din urma a iesit la iveala adevarata comoara: o furca cu cinci dinti, din aur, un idol cu forma umana, un pandantiv inelar, patru idoli cu bratele in cruce, doua bratari deschise, margele si 204 inele. Toate de la sfarsitul neoliticului. Pandantivul este cel mai mare care a fost descoperit pana acum in Europa. Are aproximativ 764 de grame. Furca pentadent este si ea unicat in lume: e singura din aur.
- Prin iulie 1980, arheologii care sapau în castrul roman de la Hinova, judetul Mehedinti, au sapat un pic mai mult. Aproximativ la un metru si jumatate sub nivelul de locuit al romanilor au gasit relicve mult mai vechi, ale tracilor nord-dunareni din epoca fierului. In vasul ceramic preistoric au gasit aproape 5 kilograme de aur: o diadema, 14 bratari, 92 de piese de colier, 762 de margele, obiecte decorative pentru vesminte, 11 piese de sarma infasurata inform. Aurul provenea, au stabilit cercetatorii, din minele de langa Brad, judetul Hunedoara.
- În primavara anului 1959, nişte ţarani din Cucuteni ies la muncile câmpului si găsesc la jumatate de metru sub pamant aur. Abia dupa doi ani, in 1961, arheologii care lucrau la Cucuteni au aflat ca acolo nu se descoperise doar ceramica. S-au recuperat de la tarani nu mai putin de 70 de piese din aur, multe deteriorate, care cantareau impreuna 2 kilograme. Au presupus ca tezaurul era garnitura de ceremonie a unui print geto-dac, care a carmuit pe la anul 400 in. de Hr.
Muzeul de Istorie al Moldovei a cumparat tezaurul in 1971, el ajungand apoi la Muzeul din Bucuresti.
- In primavara lui 1928, un elev de scoala primara dintr-un sat prahovean, era la arat. Lama plugului a scos din pamant un coif geto-dac, din foaie groasa de aur, ce cantareste 770 de grame. Ii lipseste varful calotei. Ca el mai exista doar 4 exemplare in toata lumea.
- Comanda de piatră necesară pentru ridicarea unei clădiri a Seminarului din Buzau, a dus in anul 1837, la descoperirea de către lucrători a unei comoari ingropata prin secolul al V-lea, anume aşa-zisa Closca cu puii de aur, tezaur din vremea migratiilor şi atribuit gotilor. Ea a stat ascunsă o vreme în podul unei case din Pietroasa. Prin martie 1838, cei doi posesori ou vândut-o arnautului Verusi, care a fragmentat cu toporul cele 22 piese din aur. El fiind însă descoperit, comoara ajunge la Muzeul de Arheologie din Bucuresti, unde au fost expuse din 1838, dupa ce au fost restaurate la Muzeul National.
Mai departe este furata si distrusa partial prin 1872, iar hoţul moare in conditii ciudate. Totuşi din comoara initiala, n-au mai putut fi recuperate decat 12 piese incomplete si deteriorate.
Arheologii leaga vasul neobisnuit de ritualuri ale geto-dacilor.In 1917, tezaurul ajunge la Moscova, de unde este recuperat abia peste 40 de ani, in 1956.

CUM A DISPARUT TEZAURUL ROMANESC LA RUSI
     media: 5.00 din 1 vot

postat de esuceveanu in 2012-09-29 13:31
După ce în august 1916, regele Carol I a murit, Regatul României a luat decizia intrării în primul război mondial alături de Antanta. Armata română care era însă slab înarmată şi instruită se bazase, mai curând pe tratatele încheiate cu marile puterim decât pe propriile forţe. Cu toate că începutul a fost favorabil României, prin pătrunderea trupelor române în Transilvania, în scurt vreme, trupele germane, austro-ungare şi bulgare au preluat iniţiativa ocupând, până la sfârşitul anului, Dobrogea, Oltenia şi Muntenia, astfel guvernul şi Casa regală a României fiind nevoite să părăsească Bucureştiul şi să mute capitala Ţării în Moldova, la Iaşi.
În luna noiembrie, s-a stabilit şi mutarea sediului Bancii Naţionale a României, inclusiv a Tezaurului, deasemeni la Iaşi. Datorită faptului ca trupele austro-ungare îşi continuau înaintarea pe teritoriul de vest a României, la 12 decembrie 1916, Consiliul de Ministri a hatârăt transferul tezaurului Ţării în Rusia vecină, pentru păstrarea sa în siguranţă, pâna la terminarea războiului.
Tezaurul României, ce urma a fi păstrat la Moscova era alcătuit din: vechi acte şi alte documente, manuscrise, monede vechi, tablouri, cărţi rare, bijuterii regale, odoare mănăstireşti din Moldova si Muntenia (între care şi osemintele domnitorului Dimitrie Cantemir), arhive, depozite, colecţii ale multor instituţii publice şi particulare, acţiuni, obligaţiuni, titluri de credit, dar şi peste 90 tone de aur (în cea mai mare parte monede şi doar o zecime lingouri), în cea mai mare parte proprietate a Bancii Naţionale a României, dar nu numai. Toate acestea au fost încărcate într-un tren cu 24 de vagoane care a dus tezaurul în subteranele Kremlinului, alături de o parte a tezaurului Rusiei. Valoarea declarată a bunurilor româneşti din acel tren era de 1.594.836.721,09 lei (la valoarea leului de atunci) din care aur efectiv în valoare de 574.523,57 lei, arhiva evaluată la 500.000 de lei, iar restul, adică 1.593.762.197,52 lei, erau obligaţiuni, titluri de credit, tablouri, carţi rare şi o colecţia însă cuprindea 39.320 de piese, dintre care 35.000 monede şi medalii etc.
Fusese cea mai proastă opţiune, având în vedere viitorul probabil al Imperiului Ţarist, fapt confirmat în curând, căci în chiar anul următor (1917), în Rusia izbucnise revoluţia bolsevică, comuniştii preluaseră controlul fostului stat imperial, iar Rusia s-a retras din razboi, după care confiscase o dată cu tezaurul Rusiei şi tezaurul României. La puţin timp, partidul bolşevicilor începuse să cheltuiască din Tezaurul românesc de la Kremlin.
Conform protocolului încheiat intre Victor Antonescu, reprezentantul B.N.R. (Banca Naţionala Român) pe de o parte şi generalul rus Miloradovici, comandantul Frontului de Sud-Vest şi al Fortareţei Kremlin în decembrie 1916, tezaurul românesc depus spre pastrare la Moscova in decembrie 1916 şi în august 1917 urma sa fie păzit si supravegheat permanent (şi chiar a fost pazit) de către reprezentanţii autoritaţilor române precum şi de o gardă militară românească. Militarii ruşi doar au sprijinit şi ajutat gardă militară românească de la tezaur. Capitanovici şi Henegariu, reprezentanti ai B.N.R. şi spioni ai regelui Ferdinand al României, declaraseră ca ei vor lua aurul şi-l vor returna poporului român.
Conform documentelor însă, tezaurul românesc dus la Moscova in 1916 şi în 1917 nu apartine poporului român ci este proprietate privata a Familiei Regale din Romania acelei vremi şi a oligarhiei româneşti. O parte a acestuia este proprietate a Comunitaţii Evreiesti, BNR luand şi ducand in Rusia şi tezaurul Comunitatii Evreesti depus la Marmorosh Bank, cea mai puternica banca din România anilor 1916. Protocolul nu a fost iscalit la nivel de guvern nici de Rusia, nici de România, iar Victor Antonescu l-a iscălit el cu de la sine putere in numele regelui României.
În ianuarie 1918 Kremlinul era ocupat pur şi simplu de garnizoana românească, in subsolurile lui foiau peste o sută de agenţi ai serviciilor secrete românesti şi în jurul Moscovei se gaseau cateva mii de militari români. Funcţionarii B.N.R. şi gardă militara românească de la Kremlin, precum şi agenţii secreti ai serviciilor româneşti de spionaj, pentru paza Tezaurului.
Conform unui document (Nr. 116 din 16 ianuarie 1918), aflat la Arhivele Naţionale din Bucuresti, Lenin dispune: “Stimate tovarase, Consiliul Comisarilor Poporului a hotarât alocarea sumei de 5.000.000 de ruble Colegiului suprem Ruso-Român pentru problemele României si Basarabiei, cu amortizarea acestor sume din fondul românesc arestat la Moscova”.
Se ştie că Lenin a declarat că Tezaurul se va întoarce în mâinile poporului român când acesta va fi condus de un guvern democratic. Nu s-a întâmplat aşa nici în timpul regimului socialist, când, chipurile, la putere se afla proletariatul, nici după căderea comunismului. Nu s-au întors, spre a fi drepţi, în 1956, decât tezaurul de la Pietroasa - Cloşca cu puii de aur - câteva piese din tezaurele mânăstireşti, 1.350 de picturi şi desene, între care 120 semnate de Nicolae Grigorescu.
În 1921, guvernul de la Washington îl anunta pe cel de la Bucureşti ca pe piata aurului din Statele Unite au aparut piese cu marca tezaurului românesc depozitat la Kremlin. Adica sovieticii îşi faceau liniştiti cumparaturile din SUA, ca bani aveau de la români. Începe scandalul international, iar ruşii ne făcuseră propunerea sa cedam tezaurul “arestat” la Moscova, în schimbul recunoaşterii alipirii Basarabiei la România. Bucureştiul a refuzat propunerea şi solicită cu insistenţă tezaurul.
În cele din urmă în anul 1935, Uniunea Sovietica ne va restitui, din tot ce aveam la ei, doar arhivele şi osemintele lui Dimitrie Cantemir.
Revenim în 1956, când U.R.S.S. ne restituie “Cloşca cu puii de aur”, un numar de piese din tezaurele bisericilor şi 1.350 de picturi şi gravuri Cantitatea de aur restituita în acel moment cântarea 33 de kilograme, 690 kg de argint şi un număr de briliante.
În anul 1965, preşedintele Ceuşescu a fost la Moscova, la Brejnev, preşedintele de atunci al URSS, şi i-a cerut restituirea diferenţei de tezaur din 1917. Brejnev s-ar fi iritat şi spune ca acel tezaur a care a fost plimbat atunci prin toata Rusia s-ar fi pierdut în parte pe drum, menţionând: “O parte din aur a fost jefuit de armatele ţariste, care probabil l-au dat ţărilor străine”. Liderul sovietic a cerut insistent renuntarea la acest litigiu, amenintând ca, daca ar dezgroapa el morţii, ar scoate România cu mari datorii fata de URSS.
În 1995, statul român reia cererea de retrocedare a tezaurului “arestat” în 1917. Ulterior, se formeaza o comisie româno-rusa de istorici care sa studiaze chestiunea, adica valoarea datoriei Rusiei faţa de România. Oficial trebuie sa recuperam 93,4 tone de aur, în valoare actuala de 3,2 miliarde euro din tezaurul trimis la Moscova în 1917.
În ciuda zvonurilor că tezaurul ar fi fost epuizat de către Rusia, în parte sau integral, reprezentanţii B.N.R. afirmă că el s-ar afla integral la Moscova.
În 1934 a apărut prima lucrare de referinţă - Gr. Romaşcanu, "Tezaurul român de la Moscova". În vremea comunismului, subiectul tezaurului de la Moscova a fost tabu. Desigur a încetat să mai fie şi după 1990. În 1993, istorcii Viorica Moisuc, Ion Calafeteanu şi Constantin Botoran au publicat un volum de documente intitulat "Tezaurul României la Moscova", iar în 1994 a apărut ediţia a doua a cărţii lui Gr. Romaşcanu.
Desigur aceasta este doar o variantă (oarecum) oficială, dar nu unica.
Alta varianta În 2 martie 1918 (stil nou), Ardeleanu, Henegariu şi Capitanovici înainteaza un raport catre Fritsche, Comisarul Sovietic al Afacerilor Externe cerând aprobare de viza pentru cei 20 sau 30 de jandarmi români, înştiintandu-l ca acestia trebuiau sa se intoarca urgent în România pentru ca nu mai era nevoie de ei la Kremlin. Întreaga pază militară romaneasca a tezaurului (toţi cei 20-30 de jandarmi români) este aşadar convocata la Ardeleanu si Capitanovici şi eliberata din post nu de ruşi ci de catre români. Militarii romani care alcatuiau garda de la tezaur se intorc la Bucureşti, fara ca revenirea lor în tara (Atenţie !) sa produca vreo mirare şi fară ca nimeni sa se alerteze asupra faptului ca la Moscova tezaurul rămăsese fara oameni calificaţi sa-l pazească ! Singura explicaţie care se poate da acestui comportamanet absolut bizar al autoritatilor române este ca la ora la care paza militara româneasca a tezaurului parasea Kremlinul, tezaurul românesc nu mai era la Kremlin ci fusese furat de chiar autoritaţile române de sub nasul ruşilor şi depus probabil în bancile engleze. Faptul ca Henegariu, Capitanovici si ceilalti români vor ramane în continuare langa tipografia BNR în Kremlin si vor face politica comunista tiparind un fals ziar leninist este aceea ca ei ramasesera pe loc pentru a acoperi cât mai mult cu putinta furtul tezaurului.
În realitate tezaurul fusese furat demult de chiar românii detasati cu paza lui la Kremlin. Toate concluziile duc în aceasta directie. Depunerea cheilor de la încaperea tezaurului la consulatul României nu înseamna ca nu se facusera intre timp chei false. Gasirea unei modalitati de a scoate intr-o noapte din fortareata Kremlinului, pe fondul haosului care era la Moscova, cu ajutorul a catorva sute de militari romani îmbracaţi in uniforme ruseşti a catorva mii de lazi cu aur care puteau trece oricand drept lazi de munitie în acele vremuri tulburi, era floare la ureche. Aurul a fost sustras probabil intr-o noapte geroasa de ianuarie sau februarie a anului 1918, încarcat pe un slep sau vapor ancorat sub zidul Kremlinului şi dus la adapostul beznei într-o direcţie necunoscuta, pe apele râului Moscova. Interesant este ca lucrul acesta nu era ceva peste puterile omeneşti. Sa nu uitam ca in apropierea Moscovei cuprinsa de haos se aflau trupele albilor, alaturi de care se aflau armatele engleza, canadiana şi americana, plus cele cateva mii de militari romani „foşti prizonieri la ruşi". Odata intrat in perimetrul acestor trupe romaneşti şi occidentalo-americane, aurul românesc era în siguranţa.
Henegariu, Guiu, Boierescu, Capitanovici şi întregul grup roman continua sa activeze la Kremlin ca simpatizanti ai lui Lenin şi ai bolşevismului. Gazeta lor Foaia tăranului, este plina de invective la adresa „burghezo-moşierimii române care suge sângele poporului român" şi cer românilor sa se răscoale şi sa-l alunge pe regele Ferdinand de pe tronul Romaniei. Iata de exemplu ce scriau „bolşevicii" Guiu şi Henegariu in Foaia tăranului in 14 aprilie 1918, ziar editat la Kremlin în tipografia ...Regatului României: „Aici in Rusia, unde ne aflam acum, se pune fundamentul pacii intre cei nedreptatiti de veacuri, dar se pune totodata si fundamentul unei lupte crincene si necruţătoare impotriva acelora cari de patru ani de zile, pentru binele lor si al mosiilor lor, minau pe oameni, ca ciurdele de vite, în focul nimicitor impotriva acelora cari pe spatele bietului popor istovit de puteri si-au adunat comori si ridicat palate. Întiia oara proletarii Europei mijlocii fac din piepturile lor zid nestrabatut nu impotriva muncitorilor si taranilor altor tari, ci impotriva adevaratului jug: adevaratei robii, a capitalului, care afara de câstig nu cunoaste nici mila, nici dureri. Salutam neobositul razboi cu bogatasii. Proletari din lumea intreaga, uniti-va pentru lupta sfinta a celor dezmosteniţi, uniţi-va pentru „pacea colibelor si razboiul in contra curţilor domnesti". Tărani şi muncitori, luaţi puterea in mâinile voastre puternice, fiţi singuri stăpâni!" (Foaia Taranului, Kremlin, 14 aprilie 1918)
Cu toate acestea, „bolşevicii" Guiu şi Henegariu îşi petrec concediul din vara lui 1918 in Romania, unde nu numai că sunt foarte bine primiti de către autoritătile romane (poate chiar de regele Ferdinand!), dar primesc şi niste sume substantiale pentru a se reântoarce în Rusia la Kremlin ca „sa pazeasca" în continuare tezaurul. Mai mult chiar, „bolşevicul convins" Guiu, cel care tuna si fulgera contra burghezo-moşierimii romanesti şi împotriva regelui Ferdinand, revine în Rusia cu un paşaport pe alt nume: Iuliu Grigorescu, fapt care demonstrează el era spion roman. Mai tarziu, atat Guiu cat şi Pescariu şi alţi români de la Kremlin vor fi avansati în grad de autoritatile romane. Asta înseamna ca fusesera agenti ai serviciilor secrete româneşti şi avansasera ca ofiţeri, în ciuda faptului ca unele rapoarte ale Sigurantei îi infierau ca fiind „unii dintre cei mai înrâiţi bolşevici". Dupa anul 1921 însa, atât Guiu cât şi Pescariu şi ceilalti vor dispare subit de pe scena publică, iar cariera lor de „revoluţionari" se încheie brusc. Tot aşa de brusc dispare de pe scena istoriei şi garda româneasca a tezaurului precum şi toti românii de la Kremlin.
Sustragerea tezaurului românesc depus la Kremlin ar putea fi probabil cel mai mare furt de aur din istoria lumii şi cea mai mare operaţiune de manipulare a unui popor.
Capital Consulting LTD a incercat în anii 2005-2006 sa aduca în România ce a mai ramas nereturnat din tezaurul românesc dus in Rusia in 1916 si 1917 şi să lamureasca pentru totdeauna problema tezaurului românesc, însa încercarea sa s-a lovit de refuzul autoritatilor romane, care au respins demersurile Rusiei.
Dintr-o dată, guvernul roman a început sa ignore complet ofertele Moscovei, refuzând să raspundă la solicitarea acesteia sub pretextul ca tezaurul trebuia sa fie discutat ca problema oficială de stat şi nu ca problema particulară. Motivele reale însă pentru care Băsescu şi autoritatile române au ales să procedeze în acest fel sunt numeroase şi dureroase, dar cateva dintre ele primează. Primul ar fi acela ca în problema tezaurului a intervenit ceva extrem de neprevazut şi extrem de riscant pentru Bucureşti. Mai mult ca sigur spionajul românesc (şi poate chiar cel american) au avertizat Guvernul de la Bucureşti ca ruşii detineau documente inedite extrem de nefavorabile României în problema tezaurului, iar acceptarea acestuia de către România implica riscuri extrem de mari pentru noi.
Tezaurul trimis la ei in 1917 nu era proprietatea statului român ci reprezenta averile familiei Hohenzollern şi ale camarilei regale de la Bucureşti strâns unită in jurul Coroanei regale, plus economiile Comunitătii Evreieşti. Odata returnat, tezaurul va intra imediat, în mare parte, în posesia actualei Case regale şi în buzunarele adânci ale Hohenzollernilor, o mică parte urmând a fi restituit Comunitatii Evreeşti careia îi aparţine de drept.
În cazul tezaurului dus la Moscova în 1916 şi disparut fara urmă, există şanse de peste 80 la suta ca Rusia să dispună de suficiente date şi documente care sa confirme ca aurul a fost furat de comandourile secrete româneşti în 1918 sau in 1919 şi depus la bancile din strainatate. Unul dintre cele mai clare semnale în acest sens este faptul că Puterea de la Bucureşti a renunţat brusc la orice revendicare a tezaurului, Băsescu declarând că tezaurul este o problemă care ţine de istorie, care trebuie rezolvată de istorici şi nu mai are prea multa importanta partea ei materială.
Problemele României vor începe însă cu adevărat de abia dupa returnarea tezaurului. Atunci ruşii vor scoate la lumina documentele care atesta furtul aurului de către români şi le vor face publice.
Asa ca ar fi mult mai bine pentru România daca Rusia ar face publice documentele furtului tezaurului de la Moscova de catre români. Chiar daca va urma un proces internaţional rasunător din care România va ieşi cu pierderi ireparabile pe linie de imagine.
Nu ar fi fost nimic mai simplu pentru conducătorii de la Kremlin ca să ordone returnarea tezaurului către Bucureşti şi sa încheie ţigania care dura de peste 50 de ani. Ceva i-a facut însa pe ruşi sa se razgândească. Ceva ce depaşeste orice putere de imaginaţie !
Ceva ce noi doar bănuim astăzi şi îl luam deocamdata ca simpla ipoteza de lucru privitoare la soarta tezaurului românesc de la Moscova! Ruşii au descoperit ca tezaurul românesc fusese furat de la Kremlin de români !
Astfel ca s-a hotărât in 2003 redeschiderea proiectului, dar, de aceasta data, a fost mandatata o firmă germană, Capital Consulting Ltd. din Stuttgart, pe considerentul ca atât ruşii, cat şi românii au relaţii foarte bune cu germanii. Directorul firmei germane, Claus Rayhle, coordona la Stuttgart reprezentanta Institutului de Relaţii Externe de la Moscova, care avea în lucru acest proiect.
Probabil că în spatele refuzului românesc, s-ar putea ascunde teama Bucureştiului de a nu cădea într-o urâtă capcană. Este posibil şi foarte probabil ca Rusia să deţină la ora actuala informaţiile în sprijinul ipotezei ca parte mare din tezaur a fost furat chiar de români în ianuarie 1918 de la Moscova. Prefacându-se ca returnează tezaurul, este posibil să trimită din rezervele sale, 93 de tone de aur in România. Acest aur ar fi însă unul otrăvit, care ar juca rol de momeală cu care este atras şoarecele în cursă. Odată repatriat "tezaurul", există riscul ca ruşii ar putea etala în faţa României, dar mai ales a întregii lumi, argumentele şi dovezile că aurul a fost furat de români încă din 1918 şi fie ca vor face publice toate dovezile în acest sens şi vor compromite grav România pe plan internaţional, transformând poporul român într-un popor de escroci, de hoţi şi de profitori, fie vor accepta sa tacă şi vor şantaja la rândul lor Bucureştiul cu această problemă. Şi într-un caz şi în celălalt şantajul cu compromiterea României poate fi viabilă încă o durata de timp îndelungată, dacă nu chiar definitiv. Se pare că Bucureştiul cunoaşte bine acest lucru şi acesta ar fi motivul pentru care refuza la aceasta dată insiste pentru continuarea tratativele cu Rusia pe tema retrocedarii tezaurului românesc.

DISPARIITIA MISTERIOASA A TEZAURULUI DE LA TISMANA
     media: 5.00 din 1 vot

postat de esuceveanu in 2012-08-31 14:55

Manastirea Tismana, una dintre cele mai vechi din principatele româneşti şi cea mai veche din Oltenia, se află pe valea râului cu acelaşi nume din judeţul Gorj, între localităţile Târgu Jiu şi Baia de Aramă. Unele surse istoricie consideră că numele Tismana ar fi de origine dacică şi ar înseamna “cetate întărită”, iar pe lacest oc s-ar fi aflat odată o cetate a dacilor.
Lăcaşul de cult creştin-ortodox, mănăstire de maici cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, a fost ctitorit de Sfântul Nicodim, călugăr prin 1370.
Exista indicii că pentru această mănăstire, Voievodul Radu I, ar fi dispus sa se reteze vârful stâncii Starmina, pentru a se asigura astfel o platfor-mă pentru zidirea acesteia.
Sfântul Nicodim, ctitorul, îsi avusese sălaşul iniţial în peştera situată deasupra Crucii sfîntului lăcaş, pe peretele stâncos al muntelui, accesibil doar celor bine antrenati, precum pustnicilor din peşterile Ialomicioarei, şi ai micuţelor biserici rupestre ale Sălajului, Buzăului, Sibiulul, Varadiei sau Orheiului. În acelaşi timp cu activitatea sa cărturărească, Sfantul Nicodim mai ctitoreşte alături de Tismana şu alte mănăstiri: Vratna şi Manastirita de lângă Cladova, Vodiţa, Topolniţa, Cosuştea-Crivelnic, Gura Motrului şi Vişina.
Legenda mai spune că domnitorul Mircea cel Bătrân ar fi venit la Tismana şi a îngenuncheat în faţa lui Nicodim, înainte de bătălia de la Rovine, dar ruga i-a adus victoria împotriva turcilor, la 10 octombrie 1394.
Domnitorul muntean care nu a mai făcut acelaşi lucru înainte de bătălia de la Nicopole, alături de creştinii cruciaţi printre care şi români, au fost bătuţi atunci de otomani. În hrisovul emis de Mircea cel Bătâan la 27 iunie 1387, acesta menţionează: “Calugarilor de la Tismana sa nu le puna nimeni carmuitor nici eu insumi, Mircea Voievod, nici altul dintre cei de dupa mine, ci numai ei insisi sa aleaga pe cine vor binevoi, nici sa strice orandulala ,si datina lui Nicodim si porunca mea".
Cunoscuţii boieri Glogoveni care au facut, prin veacul al XVIII-lea o reparatie bisericii mănăstirii, au găsit de cuviinţă să-si ingroape mortii in pronaos şi să ceară să li se picteze chipurile de familie, făcând abstracţie de vechii ctitori.
Despre ce tezaur este vorba ? În anul 1939, o dată cu izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial, România s-a aliat cu Germania nazistă. Ca urmare a acestei alianţe, mareşalul Ion Antonescu a încheiat o înţelegere cu Hitler, iar ţara noastră a început să livreze Germaniei naziste diferite produse (în principal grâu şi petrol), care achitase contravaloarea în aur. Ca urmare a acestui fapt, rezerva de aur a Bancii Nationale a României sporeşte astfel în anul 1944 la 244,9 tone, cea mai mare din toata istoria ţării noastre.
Dar în anul 1944, guvernul român, presat de pericolul iminent al unei invazii sovietice la sfârşitul verii 1944, pregăteşte ascunderea tezaurului Ţării la Mănăstirea Tismana, în zilele de 14, 15 şi 16 septembrie 1944, la acea dată fiind prea târziu pentru mutarea tezaurului în străinătate (Spania), s-a decis ca aceasta rezerva uriaşă de aur a fost bine ascunsă după amenajarea unei grote a mănăstirii Tismana, unde se zice s-a aflat vreme de peste trei ani.
La data de 8 iulie 1944, guvernatorul BNR a mai luat şi ea în acest scop o decizie: “Domnii administratori Mihail Lozeanu şi Alexandru D. Neaga se deleagă ca - asistaţi de domnul cenzor Caribol - să supravegheze operaţiunile de transportarea şi depozitarea aurului la mănăstirea Tismana din judeţul Gorj”. În acelaşi document de fixare a responsabilităţilor, conducerea BNR mai cere şi acordul scris al guvernului pentru a evacua tezaurul cât mai rapid.
Valorile depozitate în grota de la Tismana cuprindeau: monezi în 1641 casete în greutate brută de 82.742,560 kg, din care 67.575,60258 kg aur; Lingouri tip internaţional: 1372 casete în greutate brută de 73.495,575 kg, din care 67.761,31306 kg aur; Lingouri tip standard: 1022 casete în greutate brută de 56.007,170 kg, din care 54.337,07480 kg aur. Total general: 4035 casete în greutate brută de 212.245,305 kg, din care 189.673,99044 kg aur.
Se pare că tezaurul fusese depozitat în zilele de 14, 15 şi 16 septembrie 1944, iniţial doar într-o pivniţă a mănăstirii. Ulterior tezaurul fusese apoi mutat într-o peşteră din apropiere, după amenajarea acesteia pentru aceasta, el cuprinzând cea mai mare parte a tezaurului bancar al României şi o mică parte din aurul Poloniei lăsat în păstrare conform angajamentelor asumate faţă de această ţară, în condiţiile deosebit de grele din 1939 (51 casete, în greutate brută de 3.057,450 kg).
Ca urmare, s-a dispus ca Marele Stat Major al Armatei să stabilească protecţia şi paza necesară astfel să disloce un batalion, cu ordin „să ocupe localitatea”. Astfel, din vara anului 1944 şi până în anul 1947, în valea Tismanei nu se va mai putea intra fără o legitimaţie. Şapte posturi fixe pe şoseaua principală, pe uliţele şi cărările adiacente, precum şi patrulele permanente din pădurile Eroni şi Pocruia, făceau din zona Mânăstirii Tismana un perimetru intangibil pentru orice străin care ar fi gândit să pună piciorul aici.
Cum ascunzătoarea din pivniţele mănăstirii nu ar fi fost suficient de sigură, s-a stabilit amenajarea unei “grote” după primul sifon din fundul galeriei centrale al Peşterii Mânăstirii. Ascunzătoarea era ingenioasă, căci, sifonul acvatic din care ţâşnea apa, s-a putut bloca cu blocuri grele din piatră. Peştera la intrare era destul de largă şi avea numeroase mici nişe în pereţii calcaroşi, iar un intrus ar putea presupune că pe acolo s-ar putea fi intrari secretă spre tezaur şi nu pe la izvorul cu apă.
Întreaga cantitate de aur a BNR din anul 1944, care cuprindea 244,9 tone, ar fi încăput se zice într-un volum de doar 12, 675 m³ iar dispersat în mai multe casete din lemn de esenţă tare, într-un volum de circa 42 de m³. Deci, din punct de vedere al volumului necesar, întregul tezaur era relativ simplu de depozitat într-o peşteră lungă de circa şapte metri, lată de trei metri şi înaltă de doi metri.
Astăzi acolo în grota care a adăpostit în trecut tezaurul, se află instalaţiile folosite pentru încălzirea centrală a mânăstirii.
Ce s-a îmtâmplat ulterior cu aurul de la Tismana
Referitor la aceasta sunt vehiculate mai multe variante :
-Adrian Vasilescu purtător de cuvânt al Băncii Naţionale şi consilier al guvernatorului acesteia Mugur Isărescu, susţine că aurul ar fi fost luat după 1947 de Uniunea Sovioetică, în contul despăgubirilor de război, datorate acesteia.
- În februarie 1947, sovieticii aflând despre acest tezaur de 244,9 tone de aur, l-ar fi confiscate apoi l-a transportat la Bucureşti, după care acesta a dispărut în condiţii nu tocmai clare. De precizat însă faptul, că în conformitate cu prevederile acordului sovieto-român, (parafat la Moscova în 16 ianuarie 1945), pentru pagubele de război, România a fost obligată să plătească URSS toată datoria de război în produse: pecum, lemn, fier, cereale etc.
Se poate concluziona astfel că acesta ar putea fi un alt tezaur furat României de vecinii de la răsărit, după cel din 1918 intrat în istorie, unde… a rămas de altfel.
- O altă variantă este că Tezaurul de la Tismana n-a fost luat ca pradă de război, ci că a fost dus la Bucureşti de către Armata Română, şi nu de cea sovietică. Este drept că ruşii ar fi ajuns cu armată peste câţiva ani în zonă, dar pentru muncă, căci se înfiinţaseră SOVROM-urile şi acestea ei trebuiau să-şi ia despăgubirile de război din pădurile şi pământurile noastre.
Dar şi aşa, se poate presupune că acest aur fusese folosit pentru a asigura rentabilitatea activităţilor legate de recuperare a datoriilor României faţă de Uniunea Sovietică. Prin Tratatele de pace de la Paris, din anul 1947, România a fost obligată să susţină financiar SOVROM-urile, care au funcţionat până în 1956 şi ele au fost desfiinţate, abia când resursele financiare ale României se epuizaseră. De menţionat că dacă în anul 1944, BNR poseda 244,9 tone de aur, în 1953 mai rămăseseră la BNR doar la 53,3 tone.
Încă din anul 1943, dupa bătălia de la Stalingrad, conducerea statului a hotarât mutarea tezaurului României de la Sinaia către Tismana, în condiţiile înaintarii rapide a Armatei Sovietice spre România. Ion Antonescu voise să-l transporte în Spania lui Franco de atunci (unde se stabilise fostul rege Carol al II-lea!), pentru a-l proteja de sovietici, dar şi eventual de "aliaţii germani”, care în presiunea posibilităţii înfrângerii, în cursul retragerii, ar fi putut să plece cu el.
Tezaurul a stat bine ascuns la Manăstirea Tismana cu toate că în sat se cam aflase tâlcul măsurilor extreme de siguranţă de pe Valea Tismanei, mai cu seamă după ce o maşină, supraîncărcată cu aur, rupe podul Sohodol din Lunca Tismanei şi se prăbuşeşte în albia acestuia. O ladă de 50 kg de aur s-a spart atunci iar un grup păstori au zărit lingourile de câte două kilograme împrăştiate în albia Sohodolului.
După aceasta dată, se ştie că de soarta tezaurului au dispus (desigur la ordin) trei persoane din Vâlcea: Adrian Mironescu, Petre Chirtop şi Ion Marina (desigur afară de cimducerea P.C.R.
- Adrian Mironescu-casier la B.N.R. fusese, în 1944, casier al sucursalei B.N.R. din Râmnicu Vâlcea. Aflând de intenţia guvernului Antonescu de a evacua tezaurul României de la Tismana mai departe în Spania, Mironescu (simpatizant al comuniştilor), încearcă să dejoace această tentativă transmitând planurile de evacuare a tezaurului... comuniştilor. În acest scop, el apeleaza la preotul Ion Marina (viitorul patriarh al României), ca prin intermediul acestuia sa fie informaţi comuniştii locali, cu care se afla în relaţii foarte bune. Dar el s-a adresat comuniştilor pentru a "salva" tezaurul, ci numai pentru a câştiga un capital un politic care să-l ajute în cariera sa politică şi profesională.
- Petre Chirtop, tâmplar de profesie, a fost secretarul comitetului judetean al P.C.R. din Vâlcea, dar între anii 1940-1945, el nu reprezenta totuşi o forţă politică căreia să-i soliciţi salvarea tezaurului României.
- Ion Marina (1900-1977), iniţial preot parohial rural în satul Băbeni, a deţinut apoi (între 1933-1945), funcţia de paroh al bisericii Sfântul Gheorghe din Râmnicu Vâlcea.
Marina fusese un activ membru naţional-ţăranist, el ţinând locul lui Mihail Roşianu la şefia organizatiei P.N.T., între anii 1942-1944, dupa mobilizarea acestuia din urmă în armata. Deasemeni el jucat un rol important în evadarea lui Gheorghiu-Dej, în 1944 din lagărul de la Târgu Jiu, pe care evenimentele de la 23 august 1944, l-au găsit în casa parohială a preotului Ion Marina din Râmnicu Vâlcea.
Dar viitorul patriarh Iustinian Marina a avut însă şi "merite" cu privire la tezaurul României de la Tismana. Asta pentru că după demersul lui Mironescu, preotul Marina a apelat la liderul comuniştilor vâlceni, Petre Chirtop.
-Dupa o alta opinie, tezaurul a fost dus de la mănăstire până la gara din Târgu Jiu cu ajutorul carelor cu boi (în care în ?). Trei lăzi cu aur s-ar fi "pierdut" în Baia de Fier, la casa unui profesor pensionar. Se mai spune ca, la Bucureşti, cei care au avut misiunea de a transporta aurul pîna în capitală, au fost lichidaţi pentru a se pierde orice urmă de informatii privind tezaurul. Deci, după unele opinii tezaurul a fost devalizat în întregime.
-După alte opinii, şi acest fapt ar fi neadevarat, stocul de aur al României crescând din august până în decembrie 1944 cu 25 %, şi a rămas constant până în decembrie 1946. Ar fi scăzut apoi în 1947, doar datorită faptului că au fost expediate în Elveţia, drept gaj pentru importul de cereale, 65 de tone de aur.
-Mai este o variantă care precizează că legenda tezaurului ar avea legatura si cu soarta lui Laurenţiu Patrşcanu. Se pare ca liderul comunist a avut ideea apărării Tezaurului de sovietici, prin emiterea de monede de aur. Metoda ar fi blocat inflaţia galopantă din acei ani. După mărturiile unui fost angajat al Bancii Nationale, chiar s-ar fi “bătut” chiar o serie de "cocoşei din aur", care au şi fost puşi în circulaţie. La Plenara P.M.R., din iunie 1948, Gheorghiu –Dej, a criticat politica monetară a lui Pătrăscanu, care a cerut ca statul să lanseze pe piaţă monede de aur, ceea ce ar fi condus la haosul inflaţiei şi la întarirea poziţiilor capitaliştilor.
Tezaurul Poloniei care a fost evacuat prin România (iritând profund Germania), din care s-a reţinut convertibilitatea zloţilor şi o parte a fost preschimbat în lei pentru refugiatii polonezi din România, a fost transportat prin Turcia în Anglia.

AURUL BLESTEMAT AL DACILOR
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de esuceveanu in 2012-07-31 15:07
DACIA a fost statul care a fiinţat cu două milenii în urmă pe teritoriul actual al României, dar pe spaţii extinse atât spre est cât şi spre vest. A fost un stat bine organizat, populat de daci, o ramură a tracilor (cei mai viteji dintre traci), iar la vremea când Mântuitorul Isis Hristos, aducea omenirii religia creştină, ajunsese aproape la culmea puterii şi bogăţiei sale, ca la peste un veac deşi atinsese apogeul dezvoltării sale, se apropia de momentul declinului.
Pentru Imperiul Roman, dacii reprezentau un popor barbar, căci… nu erau supuşii Romei, dar în anii aceea, de după anul “0” al erei noastre, Roma ajunsese să-i invidieze tot mai mult pe daci, mai cu seamă pentru bogăţia (aurul) acestora care, a cărei sursă parcă nu se mai sfârşea.
Romani cucereau cu prioritate ţările care le puteau asigura glorie şi bogăţie. Astfel ei cuceriseră ţări din Orientul Apropiat, care practicau un comerţ înfloritor deci profitabil şi le puteau aduce venituri prin fiscalizarea, ori ţări care produceau şi le aduceau resurse materiale (ex. Libia fusese grânarul Imperiului Roman) şi alte ţări le asigurau resurse minerale sau altele forţă de muncă (sclavi).
Cucerirea Daciei În acei ani (un secol după Isus Hristos), Dacia, dar mai ales aurul ei, pusese serios pe gânduri imperialii romani, care cum am mai spus, deşi la apogeul puterii sale, se aflau totuşi într-un început de criză economică, afectaţi de spectrul riscului prăbuşirii în viitor. Mai mult decât atât, imperialii erau tot mai iritaţi de ceva vreme, atât datorită amestecul tot mai des şi mai insistent al dacilor în chiar politica de la capitală, căci aceştia dispunând de mult aur (atât de iubit la Roma), sprijineau sporadic diferitele grupări politice, care îşi disputau puterea, amestecul lor ajungând până chiar la Palatul Imperial. În plus imperialii romani erau iritaţi şi de tupeul regilor Daciei, care nu o dată invadaseră cu oştile sale bine instruite şi periculoase teritoriul Imperiului, mai cu seamă la sud de Dunăre.
Ajuns, împărat, datorită calităţilor sale militare, Traian a preluat o Romă sărăcită de cheltuielile fără măsură ale lui Domiţian, ai cărei cetăţeni erau înglodaţi în datorii.
În acest context politică-social, se orientase ambiţiosul Traian, fost general roman de oşti, fiu al unui comandant de legiune de origine hispanică (celtiber) şi proaspăt întronat înpărat, să ia în considerare Dacia (ca punte de siguranţă în timp), atâta vreme cât la data aceea, armata Romei reprezenta încă cea mai puternică armată a lumii, în scopul de a rezolva pentru multă vreme de atunci înainte, viitorul unui imperiu cu clare tendinţe de a intra în declin. Dacă celelalte provincii romane produceau Romei bogăţii, care variau cantitativ funcţie de diferitele conjuncturi ale diverselor perioade (politice, climatice, sociale, molime, etc.), aurul Daciei pe atunci parcă nu depindea chiar de nimic.
Dacă la aurul dacilor mai “visaseră” şi alţi împăraţi anteriori, doar Traian s-a simţit capabil să-l transforme în realitate, datorită obsesiei lui Traian, de a-şi însuşi cea mai mare comoară a antichitatii. Astfel, prin anii 101 – 102 şi 105 - 106 e.n., Traian spirit inteligent, presat fiind şi de răspunderea stopării declinului care ameninţa colosul imperial roman, se instalase în fruntea trupelor cu gândul să asigure asfel, continuitate gloriei romane, linişte la graniţele impertiului şi să-l pedepsească pe agresivul şi mândrul rege Decebal al Daciei.
Pentru Imperiul Roman, ajuns atunci aproape de apogeul politicii sale expansioniste, cucerirea Daciei şi instalarea legiunilor în munţii săi reprezenta şi un fapt de maxim interes strategic. Prin cucerirea şi anexarea Daciei, Roma ar fi stabilit astfel la graniţa de răsărit, un avanpost important împotriva atacurilor venite din partea dacilor liberi aliaţi cu popoarele iraniene precum sarmaţii, sciţii si roxolanii, după cum a demonstrat-o mai târziu Istoria Europei.
Dar ce fapt ţelul său principal era însuşirea legendarului aur al dacilor, care ajunsese să obsedeze profound pe marii nobili al Romei, dar şi de a exploata minele de aur din munţii Daciei.
Decebal regele Daciei, în cele din urmă încolţit de romanii care puseseră în mişcare eficienta lor maşina de război, profitând de vitejia şi organizarea foarte bună a armatei dacilor, a rezistat eroic o perioadă de timp, dar în cele din urmă, copleşit de uriaşa armată a romanilor după ce suferise mari pierderi, şi-a schimbat tactica, a trecut la punerea “în siguranţă” a tezaurului regal, îndemnând ca acelaşi lucru să-l facă şi nobilii Ţării (tarabostes), apoi s-a retras în munţi cu trupele sale fidele, pentru a continua ascunşi în munţi lupta de rezistenţă, care astăzi s-ar numi luptă de partizani, sau mai noi de guerrilă.
Mari cantităţi din aurul tezaurului regal a fost îngropat astfel în mare secret şi în mai multe locuri diferite, prin folosirea de metode foarte ingenioase şi apoi a fost “protejat” cu grele blesteme, probabil oficiate de preoţii daci ai zeului “Zamolxe”, iar unii dintre cei care au participat la aceste operaţiuni de tăinuire au fost lichidaţi, din raţiuni de… “secretizare”.
Dacia o dată cucerită, oştile romane s-au instalat aici pentru multă vreme, în primul rând pentru a scoate maximum de profit. Într-o luptă finală de urmărire şi lichidare fostul rege Decebal s-a sinucis, alături de ultimii fideli care-l însoţeau. Astfel s-a pierdut şi secretul marii părţi dintre tezaurul ascuns. În acea perioadă s-a produs şi romanizarea populaţiei dace. Resturi ale trupelor lui Decebal au luptat din munţi ani în şir, dar cu timpul, numărul lor s-a redus iar insistenţa cu care i-au urmărit romanii i-a făcut să dispară total.
De-a lungul ocupaţiei, trimişii Romei au făcut tot posibilul să descopere rapid şi cât mai mult din aurul ascuns de Decebal, să repună în funcţie mineritul aurului din munţii Carpaţi (exemplu mina de la Roşia Montană), iar pentru înlesnirea jefuirii noii provincii, au construit ca de obicei un vestit drum către Cetatea Eternă (Roma), care a cuprins şi uriaşul pod peste Dunăre la Turnu Severin (Drobeta), pentru realizarea căruia l-a adus aici şi pe vestitul arhitect şi constructor Apolodor din Damasc.
Se mai poate presupune că blestemul aurului dacilor s-a manifestat şi transmis până în sud-estul Siberiei, atunci când (în iarna anului 1920), a dispărut după o explozie în străfundurile celui mai adânc lac din lume (lacul Baikal), celebrul Tren cu Aur, expediat de amiralul Kolceac şi care conţinea mare mare dinTezaurul ţarilor ruşi (peste 200 tone aur), dar se pare să fi cuprins şi parţi din Tezaurul României, pus la adăpost de către guvernul României, în anul 1918 la Moscova, şi care se zice că ar fi conţinut şi părţi din tezaurul dacilor dar şi a altor tezaure ale popoarelor migratoare, descoperite în pământul României, cum ştim tezaure încărcate de vechi blesteme.
De atunci şi până astăzi se tot caută aurul de pe fundul lacului. S-au descoperit şi fotografiat vagoanele trenului de pe fund, dar tot felul de evenimente caudate şi deosebit periculoase au făcut ca aurul să nu poată fi scos la suprafaţa. Excepţie a făcut un lingou găsit în urma unei avalanşe de pietre descoperite pe mal în sol de un lucrătoar al căilor ferate în 1967.
Aurul dacilor Medicul de campanie al lui Traian descrie că romanii au scos din Dacia o cantitate de aur echivalentă cu 1.650 de tone şi una dublă de argint. Istoricii au corectat însă cantitatea (l-au redus la o zecime), da şi aşa cantitatea de aur rămânea imensă sdică 165 de tone aur şi 330 tone argint). Ca urmare Traian a organizat apoi luni întregi de sărbătoriri cu jocuri de galdiatori, a împărţit alimente şi a construit Forul, Biblioteca şi Columna traiană, toate asigurate prin aurul capturat de la daci, după cum menţionează autorii antici.
Cum de cele mai multe ori diferitele obiecte din aur erau de obicei însoţite de monede de tip “koson”, dar şi de tip "Lysimach"acesta era cea mai clară dovadă privind originea dacică a acvestora. Monedele „koson”, denumite după inscripţia „koson” scrisă cu litere greceşti, sunt singurele monede din aur care au circulat în spaţiul dacic. Enigmatice, cu influenţe greceşti şi romane, provenienţa lor nu a fost încă stabilită cu certitudine.
După vestita trădare a lui Bicilis, care făcea parte dintre apropiaţii regelui Decebal despre care unele surse istorice spun că fusese un scrib grec şi nu o căpetenie trădătoare, spre Roma au început să se deplaseze mii de care încărcate cu aur şi argint.
Istoricul Dio Cassius, menţiona că după înfrângerea Daciei şi ocuparea Ţării : "S-au găsit şi comorile lui Decebal, cu toate că erau ascunse sub apa râului Sargetia...
Tot Dio Cassius, in "Istoria Română", povesteşte despre 165.000 kilograme de aur si mai mult decât dublul acestei cantităţi, de argint, Decebal, regele dac, îşi pusese capăt zilelor, iar "cel de-al şaptelea Deceneu", urmas direct al Marelui Preot de pe vremea lui Burebista, se refugiase in păduri, împreuna cu un grup de "tarabostes", nobili daci, încercand sa mai salveze o parte a fabulosului tezaur. In tragedia acelui sfarsit de lume, codrii Orastiei se umplusera de fugari... Plinius cel Tanar, in "Epistole", scrie ca, in Cetatea Eterna, romanii au mancat si au baut o suta de zile, fara intrerupere, sarbatorind in acest fel cucerirea Daciei. Astazi, in tacerea padurilor de pe muntele sfant Cogaionon, cum se numea pe atunci culmea Gradistei, nu se mai aud nici blestemele preotilor daci, nici vaietele femeilor cu pruncii ucisi si barbatii decapitati. La Roma se canta si se dansa in pietele publice, iar la marginea Imperiului, in indepartatii Munti ai Orastiei, umbra mortii asternea jalea peste oameni si locuri... "Trebuia sa moara un popor, ca sa se nasca altul!" - exclama padurarul filosof. Pe drumul de intoarcere spre vale, aceeasi calauza iti mai arata nenumarate urme ale vetrelor de "covacie", adica ateliere dacice de fierarie, unde se lucrau nu doar sulite, scuturi si sabii, ci si doage de butoi, lame de plug sau coase. Barbatul adauga: "Toti muntii astia forfoteau de oameni, pe atunci, mult mai mult decat astazi. In pesterile de calcar de aici si in adancul padurilor si-au ascuns dacii averile pe care le-au mai putut salva dupa caderea Sarmizegetusei. Le-au pecetluit cu blesteme si le-au transmis din gura in gura, din tata in fiu, sute de ani. Asta vorbesc oamenii prin partile noastre! Kosonii, monedele de aur dacice, statuetele din aur masiv, totul a ramas ascuns pana acum vreo doua veacuri. Dar nu si-ar fi inchipuit nimeni ca o sa vina peste noi nebunia care se petrece de cativa ani incoace !".
Sursele antice povestesc despre tezaurul extraordinar al lui Decebal, pe care acesta l-ar fi ascuns în albia râului Sargetias, punând nişte oameni să abată cursul râului şi să sape o groapă, după care ar fi dat ordin ca oamenii să fie ucişi pentru a se păstra secretul bogăţiei ascunse sub valuri. Căci Decebal, prin mijlocul captivilor lui, abătu râul, săpă albia lui şi punând într-însa mult aur şi argint, precum şi alte lucruri de mare preţ şi care puteau suferi umezeala, puse peste ele pietre şi grămădi pământ; după aceea aduse din nou râul în albia lui, iar în peşteri, tot cu ajutorul acelor captivi, ascunse veşmintele şi alte lucruri de felul acesta.
După ce făcu acestea, el ucise pe captivi, ca să nu spună nimănui nimic. Dar Bicilis, un soţ de-al lui, care ştia ce se lucrase, fu prins şi dădu pe faţă toate acestea...
Cele de mai sus fuseseră scrise la vreo 200 de ani după cel de-al doilea război daco-roman. Nu se ştie dacă ele reprezintă adevărul istoric, dar o realitate a rămas: după acel război, imperiul şi-a refăcut finanţele, un an romanii au fost scutiţi de impozit. Traian a organizat timp de 123 de zile sărbători la Roma şi a construit o serie de edificii măreţe.
Dar oare numai acesta era tot aurul strămoşilor noştri ? Unii oameni de ştiinţă, evaluând producţia de aur din Munţii Apuseni la 15-20 tone/an (exploatarea era intensă şi străveche, să nu uităm că aur din minele de lângă Brad s-au găsit şi în tezaurele antice din piramidele egiptene, fapt demonstrat prin analize chimice), au estimat stocul de metal galben acumulat de daci la circa 1.000 tone ! Atunci unde este restul ? Desigur, Decebal nu a ascuns tot tezaurul în acelaşi loc. Prin ascunzătorile dacilor se aflau de obicei kosoni, fapt ce confirmă a fi ale acestora.
În cei 166 ani de ocupare romană a Apusenilor, mineritul local al aurului s-a dezvoltat prin noi metode tehnologice de extragere şi prelucrare a preţiosului metal. Există date istorice care dezvăluie faptul că, pe întreaga perioadă a ocupaţiei romane, s-au extras din minele cde aur ale carpaţilor, nu mai puţin de 500 tone de aur, respective, 950 tone de argint care au plecat pe vestitul drum roman (ale cărui urme fiinţează şi astăzi) către capitala Imperiul Roman, pentru a consolida economic Imperiul care reâncepuse să înflorească.
În acest scop, romanii au adus în zonă coloni de origine traco-iliră, specializaţi în prelucrarea avansată a aurului. Minele erau conduse de un funcţionar numit chiar de împărat, denumit Procurator Aurarium, a cărui reşedinţă era la Zlatna.
Dacă evaluarea la 1.000 tone a tezaurului dacilor este măcar aproximativ reală, înseamnă că romanii au mai fost păcăliţi o dată de înţeleptul Decebal, chiar şi după moarte, Bicilis jucând, probabil, rolul de a distrage atenţia asupra adevăratului tezaur.
Cele mai multe ascunzători sunt probabil în Sarmisegetusa, fosta capitală a statului dac, munţii Orăştiei, Ţara Haţegului, dar pot fi aproape oriunde în Carpaţi. .
Desigur nu tot aurul care se află în prezent ascuns în solul fostei Dacii a făcut parte din tezaurul regelui Decebal sau din aurul ascuns de preoţii lui Zamolxis (zeul supreme al dacilor), sau de tarabostes foştii nobili bogaţi ai Daciei. În pământul fostei Dacii se mai pot găsi şi tezaure îngropate de popoarele sau triburile migratoare care au traversat pământul actul al României de-a lungul timpului. Uneori acest aur a fost îmgropat provizoriu, dar din diferite cauze, dar în cele din urmă a rămas ascuns pentru totdeauna. Acest aur fusese deseori îngropat cu “protecţia” diverselor blesteme, având în vedere că practica blestemelor la comori ascunse nu era specifică numai dacilor, ci multor altor popoare.
În timpul marilor migratii barbare, în Carpaţi, s-au ascuns multe tezaure, probabil mai multe decât în orice parte a Europei. Tezaurul de la Pietroasa, descoperit in Muntenia si ajuns la Bucuresti, dupa nenumarate peripetii, este cel mai cunoscut tezaur din acele vremuri, atribuit vizigotilor din secolul al IV-lea. şi pare-se nu are egal în Europa. De o frumuseţe fara seaman frumusete si rafinament sunt si tezaurele gepidice, cel mai cunoscut fiind cel de la Apahida.
* În secolul XVI, la vărsarea Streiului în Mureş, un pescar a scos de pe fundul apei câteva monede de aur. Mai sus, într-o boltă zidită, ar fi găsit 40.000 galbeni şi bucăţi de aur nativ. Unul dintre beneficiarii comorii a încercat să vândă câte ceva la Alba Iulia, dar cum a aflat cardinalul Martinuzzi, acesta şi-a însuşit totul, rotunjindu-şi astfel substanţial averea. Mai mult pentru a păstra secret faptul a pus să fie ucişi toţi “fericiţii” descoperitori. “Atât de secret” a păstrat cardinalul taina, încât a început să cheltuiască brusc fără măsură, reconstruindu-şi castelul de la a Vînţu de Jos şi cumpărând cu nemiluita cai, bijuterii şi alte obiecte de lux, atrăgând astfel atenţia asupra lui. Drept urmare, împăratul Ferdinand de Habsburg l-a trimis în zonă pe generalul Castaldo, care l-a lichidat pe Martinuzzi, dar nu a mai găsit decât 2.000 de monede de aur. Un cronicar povestea că la Gherla, pe un alt domeniu al lui Martinuzzi, s-au găsit 1.600 kg. aur nativ şi 250.000 florini.
* Cronicile mai vorbesc şi de nişte butoaie cu monede vechi de aur ajunse în posesia domnitorului Petru Rareş al Moldovei.
* La 1716, un clujean (Pavel Varga), s-a îmbogăţit brusc şi lăsase testament în care pomenea de o mare comoară din care luase doar câte ceva, dar că ce rămăsese care ar fi putut îmbogăţi toată populaţia Transilvaniei, locul fiind în continuare necunoscut.
* Prin 1800, copilul unui ţăran găsise 264 monede de aur pe Dealul Anineşului.
* În anul 1804, un preot din Vâlcele descoperise la rădăcina unui fag bătrân, vreo 400 de kosoni. Apoi, în aceeaşi vară, s-au mai găsit 35, respectiv 987 monede tip koson.
* La 1970, un lucrător a găsit un koson.
* Arhivele Transilvaniei amintesc, o intamplare ciudata... Pe la 1785, ţaranul David Albu din Chitid, participant la Rascoala lui Horea, Closca si Crisan, incepe sa viseze diferite locuri din regiune, unde ar fi ascunse comori, dar nu mai apucase sa verifice adevarul fiindca se muta in lumea celor drepti. Reveniti pe aceleasi locuri, cu alti tineri, ei dezgroapa circa 400 de monede din aur masiv de tipul numit mai tarziu "Koson" si un tezaur cu monede de aur, tipul "Lysimach".
* In seiful unei intreprinderi nationalizate din Hunedoara erau gasiti trei kosoni din aur masiv care au ajuns in cele din urma la Muzeul Judetean din Deva, unde au ramas pana in ziua de azi.
* La inceputul lui 1997, Interpolul prelua de la Politia maghiara un cetatean roman cu domiciliul in orasul Orastie, care fusese arestat in Ungaria pentru ca se descoperisera asupra sa circa 200 de monede dacice din aur, de tipul "koson", ce nu fusesera declarate la vama. Interpolul a restituit Romaniei relicvele arheologice si romanul a fost repatriat sub escorta.
* Un taran sarac, cu gospodaria izolata in marginea platoului Luncanilor, a declarat descoperirea unei caldari pline cu monede de aur, chiar in gradina sa... Barbatul vaduv, trecut de 70 de ani, astazi, a pus comoara la dispozitia autoritatilor, cerand contravaloarea in bani.
* Aceasta echipa ar fi descoperit (conform spuselor lui Petrisor Demian care cunoaste toti batranii satului si a stat cu ei de vorba), peste o mie de kosoni dacici, insa documentele de arhiva consemneaza ca au fost predate trezoreriei doar 987 de monede, ce au fost topite de Monetaria Principatului şi transformate în lingouri. Sub aceasta forma, aurul dacic a luat calea Vienei, in tezaurul imperial... Petrisor Demian argumenteaza cu insufletire: "Inca de la inceputul veacului nostru devenise evidenta importanta istorica a monedelor dacice de tip "Koson" si "Lysimach".
* O dovada constituie faptul ca amploarea comertului cu monede pe piata Orastiei a ajuns in acea perioada la cunostinta autoritatilor maghiare, care l-au delegat pe procuratorul domeniului Hunedoara, Paul Trk, sa se deplaseze la fata locului. In primul sau raport catre trezorerie, acesta semnala ca descoperirile monedelor din aur masiv "sunt cu mult mai mari decat acelea declarate de localnici"...
* In urmatorii ani, pe Valea Gradistei apar jandarmi unguri, cu pana de cocos la palarie, care incep sa supravegheze zona, sa faca perchezitii si chiar arestari. Taranii suspectati ca ar detine "kosoni" erau pusi sa inhaleze fum de usturoi ars pana marturiseau totul. In acest fel, autoritatile au reusit confiscarea altor cateva sute de monede din aur pur. In 1804, Monetaria Principatului Transilvaniei, aflata la Alba-Iulia, trimite un comisar imparatesc in regiune. Acesta plateste trei tarani din comuna Sibiselu Vechi sa faca sapaturi in Muntii Orastiei, sub directa sa supraveghere, in anumite locuri pe care politia imperiala le aflase de la alti sateni torturati.
Aurul astfel descoperit era tratat ca aur de trezorerie, deşi acesta aveau o valoare arheologica si numismatica, fapt care le-ar fi sporit pretul.
Este o realitate că careia zvonurile despre legendarele tezaure dacice nu au incurajat inmultirea cautatorilor, până la inceputul secolului trecut când căutările s-au înteţit.
Motivul ar fi, aparitia infricosatoarelor povestiri despre nenorocirile intamplate celor care descoperisera deja cateva ascunzători de comori. In afara de "legenda sarpelui", se spune ca regele Decebal, inainte de-a muri, si-a blestemat semenii sa fie pedepsiti de Zamolxe daca vor dezvalui cuiva de sange strain ascunzatorile, iar profanatorii de tezaure sa nu se poata bucura, nici macar o zi din viata, de un singur koson furat! Asa se face ca, timp de doua sute de ani, de la primele descoperiri consemnate, pe Valea Gradistei taranii s-au temut cu adevarat de blestemul lui Decebal.
Astăzi, majoritatea rezervelor naţionale de aur sunt cantonate în Munţii Metaliferi (nume deloc întâmplător pentru aceşti munţi situaţi în sudul Apusenilor), în cadrul aşa-numitului Cadrilater de Aur, o suprafaţă de aproximativ 500 kilometeri pătraţi, cuprinsă între localităţile Săcărâmb, Căraci, Zlatna şi Baia de Arieş.
Perioada de maximă de extracţie a aurului din această zonă a fost atinsă în vremea Imperiului Austro-Ungar, cu deosebire între sfârşitul secolului al XVIII-lea şi anul 1918.
Mineritul de adâncime se practica îndeosebi în raza localităţilor Săcărâmb, Crăciuneşti, Câinel, Ruda-Bran, Căraci, Baia de Criş, Ţebea, Almaşul Mare, Zlatna, Roşia Montană, Vulcoi Corabia şi Baia de Arieş. Mineritul se făcea doar prin forţa braţelor, minereurile bogate în aur fiind desprinse cu târnăcoape din măruntaiele muntelui şi încărcate în coşuri de răchită aşezate pe spinarea unor catâri. Minereul era mărunţit în celebrele şteampuri cu apă, după care era colectat pe ţesături din lână sau blănuri de oaie, tot ca pe vremea dacilor.

BLESTEMUL AURULUI LUI MARTINUZZI
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de esuceveanu in 2012-06-30 15:20
Cine a fost Martinuzzi ? Gheorghe (ori George) Martinuzzi, era se pare originar Croaţia unde făcuse parte din mica nobilime. Familia care purtase iniţial numele de Utesenić, Utjeienović (sau Utjessenovicz), a trăit între anii 1482 – 1551.
Între 1510 - 1526, Gheorghe Martinuzzi deţinuse o dregătorie înaltă, anume cea de tezaurar, echivalentul vistiernicului din celelalte două principate româneşti. Atunci princepe al Transilvaniei era Ioan I. Zapolya (zis şi rege al Ungariei Răsăritene). Între 1526 şi 1540, Martinuzzi ajunge abate de Cluj-Mănăştur, iar ulterior episcop de Oradea, după care guvernator al Transilvaniei (între 1541 şi 1551). În această perioadă Martinuzzi l-a sprijinit efectiv pe Ioan al II-lea Sigismund Zapolya, minor pe atunci, să devină rege după decesul tatălui său.
Martinuzzi a avut permanent un comportament politic duplicitar, oscilând între imperiile Otoman şi Habsburgic. Trecut în tabăra Habsburgilor, Martinuzzi a obţinut titlul de cardinal, din partea papei de la Roma, la insistenţele lui Ferdinand I rege al Ungariei (Apusene) între 1526 - 1563 şi împărat al Germaniei între 1556 – 1564, după ce fusese recompensat în prealabil de noii săi stăpâni cu Arhiepiscopia de Strigoniu, cu titlul de voievod al Transilvaniei.
Dar... Gheorghe Martinuzzi (Fráter György) a fost ucis la 17 decembrie 1551 pentru înaltă trădare, de către contele Gianbattista Castaldo, acesta acţionând la ordinul Curţii Imperiale de la Viena, ca urmare a faptului că Martinuzzi începuse să ducă tratative secrete cu sultanul otoman, în chiar perioada în care oştile acestuia se deplasau spre Transilvania, pentru a-i alunga pe Habsburgi, care abia obţinuseră (în vara anului 1551), stăpânirea Principatului Transilvan, tot cu sprijinul lui Martinuzzi.
Castelul lui Martinuzzi Ruinele fostului castel al lui Martinuzzi le putem afla în localitatea Vinţu de Jos (din judeţul Alba), situată pe malul stâng al râului Mureş, la aproximativ 10 km de Sebeş pe drumul naţional DN7, ori la 15 km de Alba Iulia circulând pe drumul judeţean 107C şi drumul naţional DN1. Ruinele castelului se află cam la circa un kilometru spre stânga de la drumul care străbate comuna (venind dinspre Deva).
Celebrul castel nobiliar de odinioară de la Vinţu de Jos, fostă reşedinţă a lui Martinuzzi, dar astăzi cum am mai spus doar o ruină, nu a fost în permanenţă reşedinţă nobiliară. Înaintea anului 1235, localitatea Vinţu de Jos abia începuse a intra în documentele istorice. Prin 1248, aici au fost colonizaţi grupuri de saşi pe acest pământ fertil din lunca Mureşului. Amplasamentul noii aşezări era bine situat, la încrucişarea vechilor drumuri romane, cu albia (navigabilă) a celui mai mare râu din Transilvania. Saşii obţinuseră atunci mai multe şi importante privilegii, asemănătoare cu cele ale Sibiului, aşa-zisă capitală a Universităţii Săseşti.
Datorită stării lor materiale prospere şi bine protejaţi prin înlesniri atestate de documente regale, saşii au înălţat câteva construcţii monumentale, între care totdeauna, cele mai importante au fost bisericile şi o mănăstire.
Biserica reformata din Vintu de Jos Biserica parohială, vizibilă astăzi în vecinătatea ruinelelor castelului, spre nord-est, îşi are originea chiar din vremea de după uriaşul dezastru provocat în anul 1241 de invazia tătarilor. Ea este mai puţin ruinată, dar deaseasemeni părăsită precum castelul din Martinuzzi din vecinătate.
Lăcaşul de cult, destul de mare ca volum, a fost construit în secolul al XIII-lea, în stilul goticului timpuriu, fiind atestat încă din 1264, ca biserică romano-catolică.
După 1561, când comunitatea locală a saşilor a renunţat la catolicism, convertindu-se la Reformă, biserica a fost consolidată şi restaurată. Astăzi datorită faptului că saşii nu se mai află pe aceste meleaguri încărcate de istoria acestora, biserica este nefolosită, abandonată şi lăsată să se ruineze.
Biserica nu mai are astăzi ferestre, iar turla s-ar putea prăbuşi în viitorul apropiat. Alături de acestă biserică, greavii, ambiţioşii fruntaşi ai elitei săseşti, au înceaput construcţia altor clădiri reprezentative. Apoi după anul 1300, în urma unei importante donaţii, primită de la văduva unui greav, locul ruinelor de astăzi a fost oferit pentru construcţia unei mănăstiri dominicane. În acest scop au fost aduşi şi câţiva călugări dominicani (aparţinând ordinelor numite cerşetoare), constrânşi de sărăcie, dar foarte activi în ceea ce priveşte păstrarea şi propagarea ideilor Bisericii catolice. De observat că Mănăstirea dominicană de la Vinţu de Jos, era unica care nu era situată în perimetrul unei localităşi si a funcţionat vreme de un veac în condiţii de maxima prosperitate.
Se pare că Mănăstirea, nu a fost construită şi finalizată doar cu eforturi locale, ci şi cu sprijinul unor ateliere de specialitate regale, ba chiar cu aportul Casei regale de Anjou, prin regele Ludovic I (1342-1382) şi mama sa Elisabeta, văduva regelui Carol I Robert.
Mănăstirea a fost ulterior ruinată în urma incursiunilor turceşti din 1438 si 1442. După distrugerile grave şi în situaţia economico-politică al acelor timpuri, Manastirea a intrat apoi în declin. În 1524 se mai aflau acolo doar patru călugări, ca după câtiva ani mai târziu să rămână doar un singur călugăr dominican (fratele Toma), dar şi acesta a fost mutat (alungat) la Sebeş, iar de acolo la Sighişoara.
În aceste noi condiţii, pe care probabil tot el le-a realizat, nobilul Nikolaus Kozar de Zwd (Kocsárdy, Kosári) s-a instalat acolo şi apoi (pe la 1532) a transformat fosta mănăstire într-o reşedinţă nobiliară rurală. Transformări de mănăstiri catolice în castele laice s-au practicat destul de frecvent în epocă, în conjunctura crizei Bisericii catolice, datorată Reformei, desigur raportată la situaţia concretă a fiecărei mănăstiri. Mai mult, asemenea proceduri s-au remarcat chiar înaintea Reformei.
Acesta a vândut apoi aşa-zisul castel (care profitase şi de o danie de la regele Ioan I Zápolya) în jurul lui Ştefan Mailath, alt personaj istoric important, implicat şi el în evenimentele de la începuturile Principatului transilvan, ca în continuare, să ajungă în stăpânirea lui Radu Paisie, domnul Ţării Româneşti (1540-1545). Prin 1545 însă, după moartea voievodului muntean, castelul ajunge apoi în proprietatea lui Gheorghe Martinuzzi, deja episcop de Oradea şi guvernator al principatului autonom al Transilvaniei, care l-a refăcut şi extins total transformând-ul, de astă dată într-un veritabil castel nobiliar în stil renascentist considerat, de un document italian, a fi un delizioso, după unele aprecieri din epocă.
Astfel la doar vreo 20 după ce fusese mănăstire, edificiul a devenit cel mai valoros castel din Transilvania construit în stilul Renaşterii. Reconstruit cu fortificaţii ca o cetate, fusese înconjurat de înalte ziduri şi valuri de pamânt, cu şanţuri adânci pline cu apă şi pod ridicător, ca în timp de razboi acesta sa fie foarte greu de asediat. Aceste lucrări de construcţii, au fost conduse de un arhitect pe nume de Dominico de Bologna, dar nu au fost total încheiate.
Tot aici între zidurile propriului castel, Gheorghe Martinuzzi a fost asasinat în 18 decembrie 1551, de către oştenii generalilor austrieci Castaldo şi Pallavicini.
Saşii au insistat apoi, fără success, pentru restituirea fostei lor manăstiri, îndeosebi la împăratul Ferdinand de Habsburg, concurentul lui Zápolya la coroana Ungariei, dar cum prezenţa castelului a fost o mare ispită pentru noua autoritate politică a nou născutului principat autonom al Transilvaniei, şansele de a se recupera noul imobil proaspăt reconstruit au fost zero.
În anul 1553, Cetăţuia a fost ocupată oficial de către oamenii voievodului Transilvaniei Andrei Báthory. Apoi după cel din urmă locatar care fusese soţul Margaretei Mailath, una din moştenitoarele de drept şi care va stăpâni Castelul de la Vinţu până după anul 1559, după care au urmat apoi Gáspár Békes (1569-1575), Ştefan şi Cristofor Báthory (1575-1578), din nou Margareta Mailath, recăsătorită acum cu Ioan Iffiú (1578-1594).
Administraţia fiscală imperială va avea castelul în proprietate în ultimii ani ai secolului, răstimp în care a fost locuit, între 1595 - 1597 şi de către Aron Vodă, exilatul domnitor al Moldovei şi apoi de către logofătul lui Mihai Viteazul.
Castelul va intra în proprietatea lui Gabriel Bethlen la începutul sec. al XVII-lea. Lucrarile de reamenajare, sistate după moartea lui Martinuzzi, reâncep acum dupa planurile lui Giacomo Resti, în urma cărora edificiul va fi transformat într-un castel care este prezentat in lucrările de istoria arhitecturii ca fiind cel mai valoros castel renascentist din România.
Apoi, castelul care după cum am văzut a trecut prin mai multe mâini, aici a fost şi locul unde a fusese ucis (prin otrăvire) în 1597, Aron Tiranul, fost domn al Moldovei, arestat de oştile transilvănene la ordinul principelui Sigismund Bathory. În secolul următor, reşedinţa ajunge în mâinile marelui principe transilvănean Gabriel Bathory, care termină refacerea castelului, în stil renascentist, acesta devenind o bijuterie de artă a vremurilor respective.
Ca urmare a expediţiei lui Gheorghe Rákoczi I în Polonia, în mijlocul secplului al XVII-lea armata turco-tătară trimisă de Poarta Otomană pentru a pedepsi Transilvania atacă Vinţu, ocupă castelul, îi da foc şi distruge localitatea. După ce Principatul a încetat să mai existe, Vinţu de Jos intră în posesia fiscului, iar în 1715, Castelul este dobândit de Episcopia Ardealului.
Episcopul Sorger Gergely, este cel care a construit în anul 1733, actuala poartă de intrare în stil baroc, pe a cărei frontispici se găseşte o pisanie pe care o putem vedea şi citi si astăzi.
În anul 1792 castelul cade iar prada focului, dar nu mai este reconstruit în totalitate. În secolul XIX unele dintre clădiri mai erau locuite, aici născându-se scriitorul Kemeny Zsigmond (1814-1874), familia lui fiind atunci pro-prietar a ceea ce ramăsese din Castel.
De atunci fostul castel este într-o continuă stare de degradare. La începutul veacului trecut, căzuse o mare parte din acoperiş, zidurile nu mai avea geamuri şi uşi, iar proprietarul distileriei din localitate, cel care închiria această clădire istorică, o utiliza drept adăpost pentru porci. Prin anii 1930, sătenii au demolat majoritatea clădirilor şi bastionul de sud-vest, pentru a recupera astfel materialele de construcţie rezultate. În momentul de faţă se mai află la verticală doar aripa de nord a castelului (rămas şi el fără acoperiş), lângă ea un turn şi poarta în stil baroc, în colţul de nord-est un turn şi rămăşiţele casei scării a clădirii care se sprijinea pe acesta, ruinele turnului din vest şi resturile zidului care înconjura curtea interioară la nord-est şi sud-est.
Fantoma locului Legenda locului menţionează că, uneori, noaptea, mai apăre/apăruse stafia guvernatorul Martinuzzi, care revine la ruinele castelului pentru a-şi căuta comoara. O altă povestire locală mai menţionează şi o femeie (se pare rudă a guvernatorul Martinuzzi), care aparuse uneori îmbrăcată în negru, dar pe care nimeni nu o cunoştea, care zice-se trăia prin ruinele castelului, şi mergea duminical la Biserica reformată din localitate, dar care la un moment dat a disparut fără să mai reapară. Se mai zice că într-o noapte ar fi venit şi cardinalul-guvernator, care ar fi luat-o cu sine.
Aurul lui Martinuzzi Poveştile despre aurul lui Martinuzzi au început să circule mai ales după moartea acestuia. Conform cronicarului medieval Wolfgang Lazius, cea mai mare parte din imensa avere a celebrului Martinuzzi, ar fi provenit din confiscarea unei comori descoperite în apele râului Strei din zonă.
Lazius menţionează că în anul 1543 (1549), un grup de pescari români care pescuiau cu luntrile pe Mureş şi ajunşi şi în apele râului Strei au observat pe fundul râului mai multe obiecte sclipitoare. Unul dintre aceştia scufundându-se, a scos de sub apă mai mulţi galbeni. Apoi aceştia continuând să cerceteze mai cu atenţie zona, au descoperit în adâncuri o bolta zidită şi surpată în parte datorită pătrunderii rădăcinilor copacilor crescuţi pe malul apei. De acolo s-ar fi extras vreo 40.000 de monede din aur (însumând peste 300 de kilograme) care purtau efigia regelui Macedoniei, Lysimach.
Cronicarul mai adaugă că în afara monedelor, acolo mai existaseră şi "sloiuri de aur", care ar putea fi probabil, aur topit, scurs şi răcit liber, adică fără a fi turnat în forme.
Zvonul despre această descoperire a ajuns imediat şi la cardinalul Martinuzzi, care a ordonat arestarea pescarilor, confiscarea comorii şi efectuarea unei anchete. I-a supus apoi pe torturilor, pe aceşti “norocoşi” pescari, apoi deşi aceştia au mărturisit şi precizat locul în care au găsit comoara, a poruncit în continuare uciderea tuturora, pentru a se păstra taina aurului.
Conform cronicarului, cercetările ulterioare de la faţa locului, au dus la descoperirea hrubei subterane şi a altor câteva mii de monede de aur (aproape 100 de kilograme).
Cum după puţină vreme guvernatorul Martinuzzi şi-a cumpărat mai multe domenii, reconstruind masiv şi castelul de la Vintu de Jos, aceasta contribuie la ideia că sursa financiară ar putea fi această mare comoară, fapt ce a atras invidia invidia şi chiar duşmania adversarilor sai, care au început să comploteze activ împotriva lui.
Însă la doar doi ani după acest eveniment, castelul a fost scena unui incident sangeros. Fráter György cade victima unei conspiraţii a generalilor Castaldo si Pallavicini, care îl acuza de tradare in fata împaratului Ferdinand al Austriei si astfel obţin acceptul de a-l ucide.
Planul este dus la capat, astfel in 18 decembrie 1551 guvernatorul este atacat si injunghiat pe la spate de către secretarul sau, Marco Aurelio Ferrari, platit de Castaldo. Deşi în vârstă, Martinuzzi s-a apărat cu îndărjire cu atacatorul lui si nu a putut fi doborat decat cu sprijinul oamenilor lui Pallavicini.
Dupa moartea acestuia castelul a fost jefuit, acolo gasindu-se doar vreo 2.000 din monedele de aur, din tezaurul descoperit in apele Streiului.
I. Marţian, membru al Comisiunii Monumentelor Istorice pentru Transilvania, preciza în Buletinul Societăţii Numismatice Române din anul 1921, „...nu mai încape nici o îndoială că s-a descoperit, undeva, în preajma râului Strei, o bogată comoară din monede de aur ale regelui Lysimach şi altele cu inscripţia Koson, despre care se credea că ar fi chiar comoara regelui Decebal ascunsă în albia Streiului".
Comoara de la Gherla Un alt cronicar medieval pe nume, Wolfgang Bethlen, arata ca in cetatea Gherlei, unde se afla un alt domeniu aparţinand cardinalului Martinuzzi, s-ar fi găsit o mare parte din tezaurul confiscat de Martinuzzi. Mai aflăm din însemnarile de dată mai recentă ale profesorului Iacob Marza (unde relateaza drama petrecuta in 1551 la castelul din Vintu de Jos), ca la Gherla, s-ar fi găsit tot cu acelasi prilej, o masă mare de argintărie, cuprinzând patru vase aurite, cupe, coliere, inele, minunate covoare aduse din strainătate, precum şi o mare cantitate de pietre preţioase.
Blestemele legate de aurul dacilor si de castel Pe Martinuzzi un individ lacom şi crud, capabil să calce pe cadavre pentru a-şi realize dorinţele, blestemele l-au ajuns o dată cu achiziţia castelului de la Vinţu de Jos. După aceasta au urmat alte şi alte ispite, cărora Martinuzzi nu le-a putut rezista. Între acestea a fost şi aurul dacilor care se ştie era încărcat şi el din vechi timpuri cu grele blesteme.
Putem enumera câteva presupuse blesteme
- Probabile vechi blesteme ale dacilor care ar fi ascuns aici una dintre comorile ce alcătuiau tezaurul Statului Dac, pentru a fi utilizate ulterior, pentru lupta pentru eliberare, dacă ar fi să credem că această comoară ar fi aparţinut regelui Decebal, conform unor speculaţii, care… foarte probabil ar putea fi adevărate. Se ştie că multe alte vechi comori atribuite dacilor descoperite în Ardeal, au avut drept urmare ciudate decese în serie asupra celor care le-au descoperit, transformând în victime pe cei care s-au bucurat de ele, inclusiv familiilor acestora. Mai mult efectele s-au transmis chiar şi asupra celor care a ajuns mai târziu în posesia unor piese din conţinutul acestora.
Se spune în tradiţiile populare ale multor popoare că protectia comorilor îngropate este incredinţata unor puteri malefice, care pot fi puse în acţiune prin mijlocirea unor cumplite juraminte, care aduc nenorociri si chiar moartea celor care nu le iau în seamă.
Se ştie că dacii şi-au ascuns tezaurele, protejându-le cu grele blesteme.
- Blestemele pescarilor ucişi de cardinalul-guvernator Potrivit menţiunilor cronica-rului medieval Wolfgang Lazius, "episcopul Martinuzzi avea o avere insemnata", sporita în mare parte prin confiscarea unei comori descoperite de niste pescari. Acesta menţionează însă că în cetatea Gherlei s-ar fi găsit o însemnată parte din comoară, dând detalii că la Gherla s-au descoperit peste 872 funţi de aur nelucrat (un funt este egal cu 636 de grame), 20 funţi sloi de aur, 1385 funţi argint nelucrat, 466 funţi sloi de argint şi 4000 de galbeni de la Lysimach.
De la acesta comoara, conform legendelor, ar fi intervenit moartea cardinalului Martinuzzi, pentru ca ar fi fost blestemat de pescarii ucişi de Martinuzzi, care au gasit comoara in raul Strei (de fapt şi ei victime ale blestemului dacilor), sa nu isi gaseasca niciodata linistea.
- Presupuse vechi blestemele ale călugărilor victime ale samavolniciilor nobilului Nicolaus Kozar de Zwd (din anul 1532), care i-a ecvacuat din mănâstirea catolică din Vinţu de Jos (construită prin donaţii din suflet), care va transforma manastirea într-o reşedinţă. Blestemele s-ar fi putut adresa, după vechile obiceiuri, atât celui care din lăcomie a comis abuzul cât şi a celor care vor beneficia în viitor de viitoarea reşedinţă, obţinută prin abuzuri.
- Blestemele amanţilor împărătesei Maria Tereza, despre care, se zice că si-ar fi pierdut viaţa de-a lungul timpului în incita acestui sinistru castel din transilvania.
Legende înfricăşătoare legate de Castelul Martinuzzi, au ca “eroină” pe însăşi Maria Tereza împărăteasa Imperiului Habsburgic şi sunt plasate temporal la jumătatea secolului XVIII-lea. Aceste legendele care circulă de veacuri în zonă îi atribuie vestitei împărătese crunte omoruri, având ca victime se pare, tocmai bărbaţii pe care celebra Maria Tereza îi folosea pentru tainice distracţii amoroase, în deplasările sale discrete, dar fapte despre care nu dorea să se afle vreodată. Împărăteasa, deseori deghizată, intra în Castel însoţită de bărbaţii agreeaţi pe poarta Castelului, petrecea o vreme cu aceştia, după care-i conducea către o încăpere capcană situată la etaj şi îi poftea să intre acolo. Însă, după ce amorezul (care o satisfăcuse sau nu pe împărăteasă), trecea pragul şi ajungea pe la mijlocul camerei împărăteasa acţiona o manetă, care deschidea brusc o trapă în duşumele acesteia şi bărbatul se prăbuşea la subsol în nişte săbii sau lănci fixate cu vârful în sus, unde îşi pierdea viaţa. Legendele mai spun că încăperea cu săbii comunica printr-o galerie direct cu râul Mureş şi cadavrele ajungeau apoi în apă. Sătenii din zonă au convingerea că aceste legende, se bazează pe realităţi şi susţin că singura parte care a rămas în picioare din castel este tocmai pavilionul cu pricina.
- Posibile şi probabile blesteme ale victimelor care si-au pierdut viaţa în întunericul, umezeala hrubelor acestui castel de-a lungul timpului atât în vremea lui Martinuzzi, dar cu siguranţă şi a celorlalţi proprietari ai acestuia, de-a lungul timpului.
Castelul Martinuzzi ca de altfel majoritatea castelelor rurale din satele Transilvaniei (şi a celorlalte principate), poseda şi închisori în beciurile acestuia, unde erau închişi şi deseori torturaţi de obicei iobagii de pe moşii care se revoltau, dar şi alţi slujbaşi (liberi) care greşeau, faţă de stăpâni şi faţă de oamenii lor şi chiar unii nobili aflaţi în relaţii de duşmănie cu seniorul local, care avea în evul mediu drepturi aproape nelimitate pe teritoriul propriei feude.
- Blestemele familiei lui Aron Vodă (Tiranul) căzut victimă în chiar castelul lui Martinuzzi, furiei voievodului Transilvaniei, principele Sigismund Bathory, otrăvit, după cum ne spune cronicarul Mihail Weiss din Braşov, care îi consideră executanţi ai asasinatului pe oamenii lui Ştefan Josica, cancelarului Transilvaniei, din porunca lui Sfan Batory, fostul său „prieten”.
Aron Vodă a fost, înhumat în vechea bisericuţă a Mitropoliei ortodoxe din Alba Iulia, aflată la sud de biserica cea mare ctitorită de către Mihai Viteazul în 1597, când rămăşiţele sale pământeşti vor fi mutate aici. În toamna anului 1600, sfântul lăcaş mitropolitan a fost distrus de maghiari, inclusiv, mormântul lui Aron Vodă Tiranul, fapt relatat de către Mihai Viteazul într-o scrisoare trimisă de el, la 3 februarie 1601, marelui duce al Toscanei.
El precizează cu multă indignare în epistola sa, că „încă şi în biserica mea, pe care o clădisem mai înainte au intrat şi au dezgropat oasele lui Aron Vodă, care de atâta timp era înmormântat şi ale altor boieri de-ai mei şi le-au zvârlit afară. Aşa neomenie nu au făcut nici păgânii”.
Aron Emanuil Vodă, fostul domnitor al Moldovei zis (nu fără motiv) în epocă şi Aron Tiranul, a domnit în Moldova de două ori (cea de a doua oară între 18 septembrie 1592 şi 24 aprilie 1595) şi a comis de-a lungul acestora numeroase abuzuri şi mari cruzimi.

Enigmele comorii eteristilor de la Castelul Stânca-Roznovanu
     media: 5.00 din 1 vot

postat de esuceveanu in 2012-06-01 20:26
Eteriştii erau membrii unei organizaţii pe nume Eteria, al cărei ţel fusese eliberarea grecilor de sub ocupaţia şi asuprirea turco-otomană.
Ce a fost Eteria ? A fost o organizaţie politico-mililitară de tip masonic, înfiinţată în anul 1814 la Odessa. Se numea “PhilikeHeteira” (Societatea Prietenilor), iniţial fiind susţinută financiar de trei mari negustori greci: Nicolos Scufos, Athanasie Tzakaloo şi Emmanuel Xanthos. Conducătorul Organizaţiei a devenit din anul 1820, generalul rus de origine greacă Alexandru Ipsilante, fiul fostului domnitor (fanariot) al Moldovei, Constantin Ipsilante. Scopul Organizaţiei era eliberarea ţinuturilor greceşti de sub asuprirea Imperiului Otoman. Organizaţia ţintea să atragă în luptă şi Principatele româneşti şi alte popoare aflate sub asuprirea turcilor precum: Serbia, Bulgaria, Albania şi pentru aceasta spera în sprijinul Rusiei, sprijin pe care deocamdată Rusia îl acorda, doar tacit datorită conjucturii internaţionale dar pe care-l spera ulterior că va deveni efectiv, după primele succese pe plan militar al Eteriei.
În primăvara anului 1821, s-a încropit primul nucleu militar al organizaţiei constituit din greci de la Odessa şi din Basarabia, după care la 22 februarie, a ajuns la Iaşi, unde domnea Mihai Şuţu, sprijinitor activ al oraganizaţiei. La Bucureşti domnea unchiul său Alexandru Şuţu, care nu dorea să sprijine Etria, datorită faptului că el prevedea pericolul înfrângerii acesteia, având în vedere că nu i se părea că este momentul potrivit unei asemenea acţiuni. În Moldova era implicat activ cneazul Gheorghe Matveevici-Cantacuzno-Deleanu, coloner în retragere, posesorul unui palat pe Uliţa Goliei.
Eteria la Iasi Activitatea eteristilor de la Iaşi se poate afla şi din “Jalnica trogedie” în versuri a vornicului Alecu Beldiman. Armata eteristă s-a constituit la Iaşi la 27 febr. 1821, când drapelul ei de luptă a fost sfinţit (silit) la biserica “Trei Ierarhi” de către mitropolitul Veniamin Costaki.
S-a alcătuit o armată de vreo 7.000 luptători, alcătută din cei cu care a venit Ipsilante din Rusia, la care s-au adăugat numeroşi arnăuţi şi moldoveni, inclusiv tineri studenţi greci (vreo 600), care au alcătuit aşa-numitul Batalion-Sacru. Între timp la Bucureşti moare (la 18/19 febr. 1821), se pare asasinat de de arnăuţii greci (eterişti) din Bucureşti. Ipsilante contase şi pe sprijinul armatei de panduri a lui Tudor Vladimirescu.
Dar eteriştii s-au organizaţi foarte prost chiar de la început şi s-au purtat violent în Moldova, dar şi în Muntenia, pentru adunarea de fonduri pentru trupe, apelând după contribuţiile benevole ale domnitorului Şuţu şi a unor boieri între care Rosetti-Roznovanu, la rechiziţii forţate, de fapt la jafuri în toată regula a unor boieri şi negustori, de toate naţionalităţile, între care spre exemplu pe marele bancher brec Andreiu Pavli care a fost silit de conaţionali să doneze 600.000 lei pentru fondul Revoluţiei.
În plus bandele de arnăuţi eterişti au jefuit şi măcelărit, majoritatea turcilor din Iaşi şi Galaţi, fapte care au atras dazaprobarea populaţie locale, care deşi i-au simpatizat iniţial, au ajuns apoi să-i urască deapreptul întâi ca pe o armată de ocupaţie, apoi ca pe nişte bande de tâlhari şi criminali, care uzau de aceste odioase fapte în numele viitoarei eliberări.
Se pare că izbucnit revoluţia grecească în mai multe locuri odată între care şi principatele româneşti, unde s-au format cele mai mari nuclee ale organizaţiei Eteriste, în fruntea cărora s-au instalat foşti arnăuţi de origine grecească sau tineri studenţi greci.
Rezultatul luptei de eliberare organizate de Eteria se cunoaşte. Un prim efect a fost o criză politică la Istambul, care a dus la schimbarea marelui vizir, înlocuit cu un altul care a purces în primul rând la asasinarea (prin spânzurare) a patriarhului Sofronie şi a întregului Sinod, la 10 aprilie 1821 de uşile catedralei patriarhale din Constantinopole. Ruşii nu i-au ajutat pe etrişti cum aceştia speraseră iniţial, datorită unei înţelegeri internaţionale cu alte mari puteri europene. Apoi s-au trimis trupe otomane de intervenţie în Principate, etriştii fiind învinşi în toate punctele unde s-au manifestat, dar în primul rand a fost învinsă armata eteristă condusă de Ipsilanti, la Drăgăşani. Resturile armatei s-au retras, la Mănăstirea Secu, din judeţul Neamţ şi la Castelul Stânca–Roznovanu. Trupele turceşti care au ocupat Principatele au urmărit rămăşiţele disparate ale trupelor eterişte pentru a le lichida total.
Acolo, la Secu şi pe malul Prutului la Sculeni (resturile Batalionului Sacru), au luptat eroic împotriva turcilor, fiind lichidaţi, cu vreo câteva excepţii care s-u retras înot pe malul stâng al Prutului (în Rusia).
Apoi în 1821, înteriorul Castelului Roznovanu de la Stânca a fost jefuit iniţial de luptătorii eterişti retraşi aici, apoi de ienicerii turci veniţi să lichideze trupele eteriste, cu care au dus lupte la baricadaţi la Castel şi pe câmp liber la Sculeni.
Tot în pădurile de la Stânca se zice că Eteria şi-au ascuns rezervele visteriei între care mari cantităţi de aur, se pare în funduri ale reţelei de galerii ale Castelului Roznovanilor, care străbăteau pădurile din jur, sau într-o groapă secretă, tot în pădurea alăturată.
Blesteme asupra eteristilor Eteriştii au fost blestemaţi, atât de bogătaşii Principatelor, cât şi de către oamenii simplii, pentru modul banditesc în care s-au comportat cu aceştia, pentru cruzimea de care au dat dovadă, specifică mai curând unor criminali de rând, decât unor luptători pentru dreptate şi eliberare. Aroganţa, modul în care şi-au constituit fondurile armatei şi cruzimea de care au dat dovadă (mai ales faţă de negustorii turci), nu au plăcut atât populaţiei autohtone, cât şi a celei străine aflate în principate şi chiar multor compatrioţi greci.
Uciderea aliatului lor Tudor Vladimirescu, de care eteriştii nu erau deloc străini, a fost un plus la comportamentul total neadecvat unor luptători pentru eliberare de asuporitori.
Castelul Roznovanu, care stăzi nu mai există, fusese amplasat în mijlocul unei păduri, la distanţă de 16 kilometri de Iaşi şi la o distanţă de circa 3 km de râul Prut, în apropierea drumului internaţional DN24 (E 58) Iaşi – Sculeni, către Republica Moldova. De la drumul E 58, după ce treci de satul Vulturi (vreo doi km, se virează la dreapta spre pădure, pe un drum de pământ, puţin peste 1 km şi ajungi într-o poiană unde vei vedea o antenă de telefonie mobilă alături de o cruce înaltă de vreo 7 metri din lemn de stejar cu rol de monument.
Aici în zona numită Stânca, se aflase până în 1944, cel mai mare palat rural din Moldovei veacului al XIX-lea. care avusese o uriaşă celebritate în epoca sa de plină glorie. Iniţial, aici prin 1630, familia marilor boieri moldoveni Rosetti (Ruset), a zidit un conac boieresc, pe care la începutul secolului XIX-lea. marele vistiernic al Moldovei, Iordache Rosetti (mort în 1718) la transformat într-un falnic palat, înconjurat de ziduri de apărare puternic fortificate, apoi a plantat în jur o vastă şi minunată grădină, îngrijită de un grădinar german, apoi devenind celebră pe tot parcursul existenţei castelului. Despre Iordache Rosetti, scriitorul Radu Rosetti povestea că "a lăsat cea mai mare avere teritorială ce s-a văzut vreodată în Moldova".
Întemeietorul ramurii Roznovanu a Rosetteştilor fost de fapt nepotul său, Neculai Rosetti-Roznovanu (1715-1805), cel care timp de aproape o jumătate de secol a ocupat mai toate dintre importantele dregătorii din Moldova (logofăt, paharnic, vornic, vistiernic) şi a fost unul dintre cei mai bogaţi oameni ai timpului. În anul 1776 poseda peste 30 de moşii, avea 70 pogoane de vie, 150 de ţigani, 200 de cai, 100 de boi şi 500 de stupi, reşedinţa sa preferata însă, fiind la Roznov (jud. Neamt).
Avusese şi moşii în Bucovina, pe care după ocupaţia austriacă din 1775, le-a schimbat cu altele din Moldova, ale boierilor care acceptaseră să ramână în teritoriul ocupat.
Iordache Rosetti-Roznovanu a devenit în 1795 vistiernic al Moldovei, iar spre sfârşitul vieţii a fost preşedinte al Divanului Domnesc. Se spunea despre el că "îi plăcea să ţie casa mare şi să desfăşoare un lux deosebit". Iordache Rosetti-Roznovanu fusese însurat cu Profira (Pulheria) Balş, cu care a avut doi băieţi şi anume: Neculai (1794-1858) şi Alecu (1798-1853). A murit la 16 februarie 1836, fiind înmormântat alături de soţia sa la Mitropolia din Iaşi. Prin testamentul din 12 februarie 1836, a lăsat fiului său Nicolae palatul său din Iaşi, castelul cu moşia de la Stânca, plus moşiile Paşcani, Hodora, Ibăneşti, Vorniceni, Cristieneşti, Balinţi, Ştiubieni (jud. Botoşani), Armăşeni, precum şi târgurile din Basarabia. Celui de-al doilea fiu, Alexandru (Alecu) i-a dat Roznovul (jud. Neamţ), plus moşiile Faraoani, Valea Mare, Cleja (jud. Bacău), Stânceni, Unţeni, Bătrâneşti, Tulbureni (jud. Neamţ) şi viile pe care le avea la Iaşi.
La Stânca s-a perindat şi celebrul mareşal şi prinţ imperial rus Potenkin, mare zurbagiu şi petrecăreţ, fost amant al înpărătesei Ecaterina a III-a Rusiei, un mare amator de petreceri costisitoare cu muzică, dans, multă băutură şi femei, care se visa un fel de rege al Daciei supus Împărăţiei Ruse, care dăduse tonul marilor petreceri boiereşti în Moldova, a băutului fără măsură şi a adulterelor în serie după tipic rusesc şi care a organizat frecvente petreceri în mai toate palatele boiereşti “mai răsărite”, din ţinutul Iaşilor.
Această celebră reşedinţă boierească s-a bucurat ulterior, de o uriaşă faimă, nu doar pentru luxul, grădina şi confortul acesteia, ci şi prin oaspeţii care s-au perindat între zidurile sale. Între ei s-au aflat generalii Kuşnicov şi Krasna-Miloşevici, care au urmat unul după altul la conducerea Divanului între 1808-1812, perioadă când Moldova era ocupată de Imperiul Rus. Kuşnicov de pildă nu s-a dat dus o vară întreagă de la castelul Stânca Roznovanu. Tot aici a stat destulă veme şi generalul Kisseleff, guvernatorul militar al Rusiei, al ambelor principate române între 1829-1834. La castelul Stânca s-a ţinut la începutul veacului XIX–lea un celebru bal în cinstea domnitorului Alexandru Moruzzi, ce l-a costat pe acesta enorma suma de 1.254 parale, iar după treizeci de ani s-au organizat alte două baluri la fel de fastuoase dintre care primul în anul 1833 dat în cinstea zilei ţarului, de fapt în cinstea conducătorilor ruşi ce ţinuseră Moldova în ocupaţie 1828 – 1934, iar următorul în anul 1834 în onoarea ambasadorului Musir Ahmed Paşa, sosit la Iaşi.
Castelul avusese ca orice reşedinţă boierească care se respecta şi o capelă a familiei, de fapt o bisericuţă, care a fost construită o dată cu castelul, chiar în parc. Castelul era înconjurat de ziduri din piatră şi grele porţi din stejar greu de escaladat (cucerit) fără mijloace speciale şi o numeroasă armată.
În anul 1836, după moartea ctitorului, celebrul castel de la Stânca inclusiv palatul său din Iaşi (Palatul Roznovanu), care astăzi găzduieşte Primăria Municipiului Iaşi, alături de întinsele moşii de la Stânca, intră în stăpânirea vistiernicului Neculai Roznovanu, fiul său, şi în acelaşi timp, unul dintre celebrii amorezi din Moldova, primei jumătăţi a veacului al XIX-lea.
Aventurile sale cu vestita Marghioliţa Sturdza (născută Ghika Comăneştenu), şi ea arhicunoscută „poamă” a timpului, a sporit faima castelului Stânca, unde o dusese vistiernicul Neculai Roznovanu, după ce o „răpise” cu ajutorul unei trupe de arnăuţi înarmaţi, din castelul de la Ruginoasa al soţului său, cu preţul vieţii lui Săndulache Sturza, fiul soţului încornorat (Costache Sturza), mare logofăt al Moldovei.
Şi acest castel are faima unuia al „blestemelor”, precum Castelul Ruginoasa al lui Sturdza ajuns la Cuza Vodă, Palatul Belvedere de la Socola al domnitorului Mihail Sturdza şi altele, căci aici s-au petrecut multe evenimente care dovedesc aceasta după cum vom vedea. Se spunea că Castelul era blestemat mai ales datorită lui Neculai Roznovanu criminalul de la Ruginoasa şi bigamul căci se căsătorise la 14 noiembrie 1842 în Bucovina, la Cernăuca (moşia Hurmuzakilor), deşi era căsătorit şi nedivorţat, cu Marghioliţa şi ea căsătorită şi nedivorţată, fostă soţie a lui Neculai Sturza, beizadeaua domnitorului Ioan Sandu Sturza şi nevasta logofătului Costachi Sturza. Faptul că erau ambii căsătoriţi nu i-a împiedicat pe cei doi să se căsătorească în 1842 în Bucovina la Cernauca pe moşia lui Hurmuzaki, fapt pentru care au primit şi blestemul Patriarhiei de la Constantinopole, blestem ce se transmisese se pare şi castelului „locaş al păcatului” şi aşa greu încărcat de multe alte vechi blesteme.
Nicolae Rosetti-Roznovanu a murit la Viena (13 mai 1858), fiind adus cu vaporul pe Dunăre până la Galaţi şi de aici transportat la Iaşi. A fost înmormântat în ziua de 23 mai 1858 la Mitropolia din Iaşi, alături de părinţii săi. Marghioliţa i-a supravieţuit aproape trei decenii, până în 6 decembrie 1887.
Şi fiul său Neculai (zis Nunuţă), rod al „amorului necuviicios”, a stăpânit castelul, trăind o viaţă plină de petreceri ca şi cea a tatălui său, murind la vârsta de 49 ani la Stânca şi fiind înmormântat în biserica curţii boiereşti. Răsfăţat de mama sa şi de destin, Nunuţă Roznovanu "era atât de distrat, îşi amintea Constantin Argetoianu, încât pe seama lui se povestesc şi azi o suma de istorioare.
Se zice că-şi confunda nevestele, fusese însurat de mai multe ori şi că într-o seară, la un bal, a vrut sa plece acasă cu precedenta sa soţie, de care uitase că se despărţise".
Palatul, locuit de soţii Nunuţă şi Adela Roznovanu, l-a găzduit la 22 aprilie 1871 pe Principele Carol I al Principatelor Unite, cu prilejul unei vizite în Moldova, ocazie cu care se zice i-ar fi venit acestuia ideea privind construcţia Castelului Peleş de la Sinaia. Dar nici Adelei, născută Cantacuzino-Paşcanu, devenită Rosetti-Roznovanu, fostă castelană la Stânca şi apoi nevasta lui Grigore Kogălniceanu (văr cu politicianul Mihail Kogălniceanu), se pare că nu i-a priit timpul petrecut în castel, căci a murit peste ani asasinată şi jefuită de numeroasele sale bijuterii din aur, garnisite cu pietre preţioase, purtate în trecut de mari doamne şi domniţe ale Moldovei, cumpărate de la urmaşii acestora, după vânzarea mai multor moşii.
Palatul, locuit de soţii Nunuţă şi Adela Roznovanu, l-a găzduit la 22 aprilie 1871 pe Principele Carol I al Principatelor Unite, cu prilejul unei vizite în Moldova, ocazie cu care se zice i-ar fi venit acestuia ideea privind construcţia Castelului Peleş de la Sinaia.
Palatul, locuit de soţii Nunuţă şi Adela Roznovanu, l-a găzduit la 22 aprilie 1871 pe Principele Carol I al Principatelor Unite, cu prilejul unei vizite în Moldova, ocazie cu care se zice i-ar fi venit acestuia ideea privind construcţia Castelului Peleş de la Sinaia. Dar nici Adelei, născută Cantacuzino-Paşcanu, devenită Rosetti-Roznovanu, fostă castelană la Stânca şi apoi nevasta lui Grigore Kogălniceanu (văr cu politicianul Mihail Kogălniceanu), se pare că nu i-a priit timpul petrecut în castel, căci a murit peste ani asasinată şi jefuită de numeroasele sale bijuterii din aur, garnisite cu pietre preţioase, purtate în trecut de mari doamne şi domniţe ale Moldovei, cumpărate de la urmaşii acestora, după vânzarea mai multor moşii.
Castelul Stânca a mai găzduit la 25 iulie 1907 o recepţie în onoarea principesei Maria, iar zece ani mai târziu, în 1917, o alta în onoarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria.
La 22 octombrie 1891, Nunuţă a încetat din viaţă la numai 49 de ani. Rupând cu tradiţia familială, el a cerut să fie înmormântat în biserica clădită de bunicul său la Stânca. Odata cu dispariţia lui, s-a încheiat şi epoca de glorie a castelului de la Stânca.
Dar acest castel avea o faimă sinistră, pentru că în fundul pivniţelor sale au suferit crunt numeroşi robi ţigani, din care unii au murit şi chiar au putrezit în fundul hrubelor rămănându-le scheletele fixate în lanţurile prinse de zidurile din piatră şi se zice că mai zac şi astăzi în funduri de galerii secrete şi uitate sub pământ, unde se pare se mai află şi astăzi.
Din minunatul castel, din biserica acestuia şi din minunata lui grădină, astăzi nu mai există chiar nimic. Ruinele castelului rămase în urma bombardamentelor, care au cuprins inclusiv biserica cu mormintele lui Nunuţă (mort în 1891) şi unul din fii săi (Emanuel 1878 - 1931), au fost dezmembrate şi cărate piatră cu piatră, cărămidă cu cărămidă, de urmaşii foştilor robi ţigani ce locuiesc în satul Stânca (fost Cârpiţi) din vecinătate pentru a-şi ridica colibe, coteţe sau case, dar şi o biserică unde s-au dus şi rămăşiţele celor înmormântaţi în fosta capelă a fostei curţi boiereşti (Nunuţă şi fiul său Emmanuel). S-a furat chiar şi piatra din temelii şi din pivniţe, încât dacă nu ar fi monumentul cu cruce din zonă, astăzi cu greu s-ar mai putea identifica locul unde se aflase celebrul castel al Moldovei.
Ironia sorţii face ca astfel, pe locul unde altădată se înălţa semeţ minunatul castel al Roznovanilor de la Stânca şi unde vreme de peste 200 de ani se auziseră râsete, şoapte de dragoste, muzică de dans şi clinchetul clistalin al paharelor de şampanie, dar şi tipetele sau gemetele celor crunt pedepsiţi în adâncuri de întunecoase hrube, astăzi s-a aşternut tăcerea şi chiar uitarea, căci astăzi nu mai rămas decât unele urme de vechi pivniţe, de fapt unele pietre între fire de iarbă, dintr-o poiană din pădure. Pivniţele Roznovanilor au fost în anul 1999 total golite de resturile de vin găsite şi apoi înfundate cu pământ.
După al Doilea război mondial însă, odată cu dispariţia castelului, fosta grădină-parc a acestuia s-a integrat în pădurile din jur.
Enigmele comorilor Castelului Stânca Castelul de la Stânca a rămas în memoria oamenilor timpului, dar şi a celor contemporani, mai ales ca depozitarul unor inestimabile comori.
Castelul avea o cameră blindată cu comorile personale ale roznovanilor, foarte greu de părădat.Dar era în primul rând tradiţia tezaurului eteriştilor, măcelăriţi de turci în lupta de pe malul Prutului, care ar fi fost ascunsă ori în subteranele domeniului de la Stânca ori alături într-o groapă secretă. Se zice că 14 harabale (căruţe) pline cu aur şi argint ar fi format conţinutul acestei comori.
O bătrână, care în 1821 fusese fată în casă, susţinea cu tărie că toate bogăţiile eteriştilor au fost introduse într-o hrubă situată între al doilea şi al treilea stejar, număraţi dinspre poartă. Dar... cum mai toţi căutătorii au săpat dinspre noua poartă şi nu lângă cea veche, se pare că între timp aceasta a fusese dată uitării.
Acestea se pare că au existat mai mult prin inestimabilele colecţii de cărţi, mobile şi multe alte obiecte preţioase, adunate de toţi proprietarii Castelului, dar în special de către Neculai Rosetti-Roznovanu, dar nu şi în mintea contemporanilor cu această reşedinţă boierească şi chiar a celor de după dispariţia sa. Mulţi săteni din zonă, susţin că prezumtiva comoară de la Stânca a stârnit şi imaginaţia constructorilor care au refăcut şoseaua Iaşi-Sculeni (devenită drum internaţional).
Apoi ar mai fi vorba şi de aurul Roznovanilor, care aveau la subsolul castelului de la Stânca o cameră-tezaur blindată, despre care se crede că nu fusese golită în întregime, ci transferată în funduri de hrube din adâncuri numai de ei ştiute, dar apoi uitate căci cei ce le cunoşteu muriseră.
În timpul primului război mondial au venit la Lucia Greceanu (fostă Rosetti-Roznovanu) doi militari ruşi cu nişte schiţe vechi şi au făcut săpături în parcul castelului pentru a căuta comoara ascunsă de eterişti la 1821, dar fără succes, căci nu s-au găsit niciodată aceste comori de care s-a tot vorbit de-a lungul timpului.
În anul 1934, Anton Rosetti-Roznovanu, unul dintre urmaşii Luciei Greceanu, a cedat Arhivelor Statului, fondul documentar al familiei. La Stânca exista şi cea mai mare bibliotecă a Moldovei, întemeiată de Iordache Roznovanu. În anul 1931 Nicolae Iorga a încercat să cumpere pentru stat colecţiile de la Stânca, dar aceasta nu s-a putut realiza din lipsa resurselor financiare. Astfel, colecţiile de la Stânca s-au pierdut cu ocazia bombardamentelor din timpul cel de-al doilea război mondial, când s-au purtat lupte chiar pe locul unde se afla castelul. Pe atunci aici erau încartiruiţi în Castel câteva sute de soldaţi din Regimentul 6 Vânători şi 7 Prahova, care au devastat castelul, i-au golit crama şi alţii în lipsă de ocupaţie au căutat şi vestitele comori.
Se spune că, în iunie 1941, de aici au dispărut de aici zeci de kilograme de aur în bijuterii, obiecte de artă etc. Tot atunci s-au jefuit de către Armata Română, urmată apoi de cea rusă, atât lucruri din interiorul castelului, cât şi şi vinul pivniţelor (vreo 13.000 litri).
Ce a fost în realitate distrus la Stânca, aflăm din memoriul lui Anton Rosetti-Roznovanu: "În castel se găseau mobile de artă, tablouri, porţelanuri de Sčvres, cristaluri Baccarat şi argintării, toate cu vechime de 100 şi mai bine de ani, din care acum nu au ramas decât corpuri delicte, de care anchetatorii se vor putea servi pentru a vă putea confirma exactitatea celor arătate de mine şi toate acestea, după cum v-am arătat mai sus, distruse şi dispărute definitiv din pură răutate omenească. Porţelanurile, cristalurile şi argintăriile se găseau într-o cameră blindată, fiind aproape toate au fost scoase, distruse şi înstrăinate prin ruperea gratiilor cele groase de la fereastră, deoarece uşa de fier nu au putut-o deschide, cu toate sforţările lor."
Din ceea ce mai rămăsese, Anton Roznovanu, fiul lui Nunuţă (1876 – 1953), a încărcat două valize pe care le-a dus în casa lui din Bucureşti. Dar şi aceste ultime bunuri şi bijuterii au fost furate de sovietici în 1945, atunci când i-a fost evacuată reşedinţa.
Numeroasele poveşti şi multe fabulaţii privind aurul de la Stânca-Roznovanului (din care unelele cu părţi de adevăr) au “pus pe jar” minţile sătenilor, dar şi ale străinilor care au scotocit zeci ani pădurile zonei în speranţa de a afla măcar un indiciu care să-i conducă la obiectele de aur şi argint, ascunse probabil de administratorii palatului Rosetti-Roznovanu, al cărui proprietar ar fi salvat doar vreo cinci lăzi de giuvaere, lănţişoare, inele, porţelanuri şi acestea nu pentru multă vreme. Hrubele cunoscute de sub fostul parc al palatului, văgăuni astăzi, adăpostesc, doar pietre, vechi oseminte şi resturi de butoaie.
Conform unei ipoteze emisă de regretatul scriitor Aurel Leon, autorul unui roman de factură istorico - poliţistă numit: “Landoul cu blazon”, care se referă la asasinarea în 1920 a “prinţesei” Adela Kogălniceanu, fostă (prin naştere) Cantacuzino-Paşcanu, fostă soţie a moşierului şi politicianului Grigore Kogălniceanu, dar iniţial fostă soţie a prinţului Neculai (Nunuţă) Rosetti-Roznovanu şi astfel fostă castelană la Stânca, undeva… într-o hrubă secretă din pădurea de la Stânca s-ar putea afla şi imensa cantitate de bijuterii (contravaloarea a patru moşii vândute) şi a bijuteriilor de familie, sustrase de la domiciliul din Iaşi al acesteia, cu ocazia omorului (prin ştrangulare) şi care constituiseră mobilul crimei.
Autorul care intrase în posesia dosarului (clasat) al crimei din 1920, aflat în arhive, s-a documentat suplimentar zeci de ani, şi a indicat ca potenţial autor al crimei servitoarea prinţesei, Chiva (Paraschiva) care… deşi soră (vitregă) a prinţesei a fost totdeauna tratată ca o slugă, care fi putut-o strânge de gât în timp ce-i făcea prinţesei obişnuitele masaje de seară ale gâtului. O altă ipoteză (mai puţin probabilă), este că fapta ar fi putut fi comisă chiar de călugărul pustnic Calinic (o rudă a Chivei), care visa să întemeieze la Stânca în pădure o mănăstire “dintr-un lemn” şi care ar fi invitat de Chiva în noaptea crimei, foarte probabil în acest scop, ea dorind să-l ajute în acest scop. Posibil ca apoi Calinic să fi adunat majoritatea bijuteriilor într-o traistă ponosită care ar fi părăsit apoi locul pe furiş cum mai făceau şi alţi vizitatori noctuni ai servitoarelor de la parterul slugilor. Apoi luând-o încet pe jos cu fereală, Calinic ar fi ajuns spre dimineaţă pe ploaie şi ceaţă la Stânca (16 km), unde Rene fiul grădinarului francez de la Castel l-ar fi zărit, pe când ieşise puţin afară, dar plecase apoi la şcoală. Intenţionase să-l caute pe Calinic în culcuşul său dintr-o hrubă, din cele părăsite din vechime din pădure şi unde mai intrase cu acesta. Făcea parte din vechile galerii şi hrube uitate în adâncul pădurii, unde fuseseră pe vremuri întemniţaţi robi de ai boierilor şi prinşi Roznovanu, din care unii au murit uitaţi, rămănând cu scheletele în lanţuri. Osemintele acestora voia să le strângă Calinic să le pună la baza altarului schitului şi tot din aceste hrube scotea el piatră pentru temelii şi poate căuta pentru construcţia schitului şi… legendara comoară a eteriştilor. Când s-a întors, ploaia care tot nu se oprise a observat că s-ar fi surpat ridicătura de pământ de la intrarea în hrube unde intrase şi el odată cu acest călugăr. Abia după mai multe zile, el a observat că terenul s-a cam nivelat probabil tot datorită ploii, un stejar cam coborâse în pământ şi se aplecase vizibil şi din intrarea în hrubă nu se mai vedea decât unele urme.
Ipoteza lui Aurel Leon, ar fi că acest călugăr Calinic (nepotul Paraschivei Banu), care obişnuia a scoate pietre de la baza bolţilor ce acopereau tenebroasele hrube, atât pentru a le recupera pentru noua sa mănăstire, cât şi pentru a căuta legendara comoară a eteriştilor, acestea s-ar fi surpat, mai cu seamă ca urmare a ploilor din perioada de care făcusem vorbire şi care îngreunase cu mult pământul de deasupra lor.
Acolo în adâncul uitatelor vechi hruhe, alături de scheletele înlănţuite ale foştilor robi întemniţaţi îşi putuse pierde viaţa şi acest călugăr Calinic, îngropat, eventual alături de aurul prinţesei Adela şi tot astfel s-ar poate explica dispariţia definitivă şi fără urme atât a lui Calinic, cât şi a bijuteriilor bogatei prinţese asasinate în strada Coroi, pentru care poliţia şi parchetul avea o descriere amânunţită a fiecăreia, dar care nu apăruseră niciodată nicăieri până astăzi în România, sau alte ţări ale Europei.
În confirmarea acestei ipoteze vine şi faptul că după mai multe luni de la moartea Adelei, baba Chiva s-a retras în satul Stânca (Cârpiţi pe atunci), din vecinătatea Castelului Roznovanu, unde mai avea o nepoată (sau fină) şi unde a rămas în aşteptarea întâlnirii cu Calinic, care de regulă apărea din când în când, dar care însă nu a mai apărut de astă dată.
pagina urmatoare >>


Termeni si Conditii de Utilizare